MEIN KAMPF – de Adolf Hitler – in romana



 

PREFATA

La 1 aprilie 1924, Tribunalul populai- din Munchen dispunea încarcera­rea mea la Landsberg-am-Lech.

Pentru prima dată, după ani de muncă neîntreruptă, aveam astfel posibilitatea de a mă consacra unei opere pe care mulţi stăruiau s-o scriu şi pe care eu însumi o consideram oportună pentru cauza noastră. M-am hotărît aşadar să expun în aceste două volume l) nu numai ţelurile mişcării noastre, ci şi geneza ei. O astfel de lucrare va fi mai rodnică decît un tratat pui1 doctrinai’.

In plus, aveam astfel ocazia să prezint propria mea formare, în măsura în care acest lucru este necesar pentru înţelegerea cărţii şi poate servi la distrugerea legendei create în junii pereoanei mele de presa evreiască.

Această lucrare nu se adresează străinilor, ci acelor partizani ai mişcării cărora le-a cîştigat inima şi a căror raţiune caută acum o explicaţie mai temeinică.

Ştiu bine că oamenii se cuceresc mai uşor prin cuvinte decît prin cărţi: toate mişcările importante înregistrate de istorie datorează mult mai mult oratorilor decît scriitorilor.

Nu este mai puţin adevărat că o doctrină nu-şi poate apăra unitatea şi uniformitatea decît statornicită în scris, odată pentru totdeauna. Aceste două volume constituie pietrele puse de mine la edificiul comun.

AUTORUL

închisoarea din Landsberg-am-Lech.

La 9 noiembrie 1923, la douăsprezece şi jumătate, în faţa Feldhermhalle î curtea fostului Minister de Război, bărbaţii al căror nume urmează mai jos căzut pentru credinţa lor fidelă în deşteptarea poporului lor:

ALFARTH Felix, negustor, născut la 5 iulie 1901.

BAURIEDL Andreas, pălăriei-, născut la 4 mai 1879.

CASELLA Theodor, funcţionai* bancar, născut la 8 august 1900.

EHRLICH Wilhelm, funcţionai- bancar, născut la 10 august 1894.

FAUST Martin, funcţionai- bancar, născut la 27 ianuarie 1901.

HECHENBERGER Ant., lăcătuş, născut la 28 septembrie 1902.

KORNER Oskar, negustor, născut la 4 ianuarie 1875.

KUHN Kai-1, pivnicer, născut la 26 iulie 1897.

LAFORRE Kaii, elev inginer, născut la 28 octombrie 1904.

NEUBAUER Kurt, servitor, născut la 27 martie 1899.

PAPE Claus (von), negustor, născut la 16 august 1904.

PFORDTEN Theodor (von der), consilier la Tribunalul regional superior, ;ut la 14 mai 1873.

RICKMERS Joh., căpitan de cavalerie, născut la 7 mai 1881.

SCHEUBNER-RICHTER Max-Erwin (von), Dr. inginer, născut la 9 îarie 1884.

STRANSKY Lorenz-Ritter (von), inginer, născut la 14 martie 1899.

WOLF Wilhelm, negustor, născut la 19 octombrie 1898.

Autorităţile naţionale le-au refuzat, după moarte, acestor eroi un •mint comun.

Dedic primul volum al acestei lucrări memoriei lor, pentru ca martiriul să strălucească neîncetat asupra partizanilor noştri,

închisoarea Landsberg-a.-L., 16 octombrie 1924,

Adolf HITLER.

CAPITOLUL I

CASA      PARINTEASCA

O predestinare fericita a facut sa ma nasc la Braunau-am-Inn,targusor asezat tocmai la granitele acelor doua state germane a caror noua contopire ni se pare a fi misiunea fundamentala a vietii noastre,care trebuie urmarita prin toate mijloacele.

Austria germana trebuie sa se intoarca la marea patrie germana,si aceasta nu in virtutea unor oarecare ratiuni economice.NU,nu : chiar daca,din punct de vedere economic,aceasta contopire este lipsita de interes  sau chiar prejudiciabila ,ea trebuie sa aiba loc.Unui aceluiasi imperiu ii apartine acelasi sange.Poporul germannu va avea dreptul la vreo activitate politica coloniala atata timp cat nu isi va fi reunit fiii in acelasi stat.Atunci cand teritoriul Reichului ii va include pe toti germanii,si daca acesta se va dovedi incapabilsa-i hraneasca,din nevoile acestui popor se va naste greptul sau moral de a cuceri pamanturi straine.Atunci sabia va lua locul plugului si lacrimile razboiului vor pregati recoltele lumii viitoare.

De aceia asezarea orasului meu natal mi se pare a fi simbolul unei indatoriri importante.El are si alte merite menite sa-l intipareasca in  minte.Acum mai bine de un secol, acest coltisor indepartar a fost teatrul unei tragediiingrozitoare,care va ramane vesnic in analele natiunii germane.Intr-adevar,acolo a murit pentru acea Germanie  pe care o iubea atat de inflacarat chiar si in nenorocire in vremea celei mai complete prabusiri pe care a cunoscut-o patria noastra,Johannes Palm,un librar din Nureberg,nationalist inversunat si dusman al francezilor.Refuzasecu incapatanare sa-si dea in vileag complicii,de altfelprincipalii responsabili.Asa cum facuse Leo Schlageter Ca si acesta, el fusese denuntat Frantei de un reprezentant al guvernului . Un sef al politiei din Augsburg si-a castigat aceasta trista faima,dand astfel un exemplu autoritatilor neogermane ale Reichului de la Severing .

In acest orasel de Inn,aureolat de acel martir german ,orasel bavarez de sange,dar  politiceste austriac,locuiau parintii mei catre anul 1890.Tatal meu era un functionar constiincios,mama vedea de casa,plina de grija si de dragoste fata de copii ei.Perioada aceasta mi s-a intiparit putin in minte ,fiindca peste cativa ani tatal meu a ocupat un alt post,ceva mai jos de Inn,la Passau,asadarchiar in Germania.

Dar soarta unui functionar al vamilor austriece comporta pe atunci multe deplasari.In scurt timp,tatal meu s-a intors la Linz si a iesit la pensie.Pentru gradul meu batran,asta nu avea sa insemne odihna.fiu al unui biet  muncitor agricol

ncitor agricol cu ziua, odinioară mai fusese nevoit să plece de acasă. La

sprezece ani abia împliniţi, şi-a făcut bagajele şi a părăsit cantonul silvic care

ţinutul său natal. In ciuda sfatului unor săteni cu experienţă, a plecat la

na, să înveţe o meserie. Acestea se petreceau pe la 1850. Această plecare,

astă pornire la drum către necunoscut fără bani în buzunar a constituit o

irîre dureroasă. Peste patru ani devenise meseriaş, şi totuşi nu era mulţumit.

ipotrivă. Mizeria persistentă a acelei epoci i-a întărit hotărîrea de a renunţa

îeseria lui, pentni a deveni cineva “mai important”. In vreme ce, odinioară,

ului tînăr situaţia preotului din sat i se părea summum-vl condiţiei umane,

n cînd marele oraş îi lărgise orizontul, el punea mai presus de orice

mitatea de funcţionai’. Cu toată străşnicia celor pe care mizeria şi necazurile

maturizat înainte de vreme, acest tînăr de şaptesprezece ani şi-a urmărit cu

păţînare realizarea noilor sale planuri şi a devenit funcţionai’. Cred că şi-a

s scopul pe la douăzeci şi trei de ani, îndeplininduşi astfel promisiunea de

i se întoarce în satul său drag decît după ce a devenit cineva.

Acum scopul era atins;  dai’ în sat nimeni nu-şi mai aducea aminte de elul de odinioară şi satul îi devenise lui însuşi străin.

Părăsind în sfîrşit viaţa activă la cincizeci şi şase de ani, n-ar fi putut fi suporta nici măcar o zi de lenevie. A cumpărat o bucată de pămînt în ejurimile tîrguşorului Lambach, în Austria de sus, şi a început să-1 lucreze, ii lungii sale cariere laborioase îl readucea astfel la originea sa familială. Din această perioadă datează primele mele idei personale. Zbenguiala ngherită, chiulul de la şcoală, tovărăşia unor băieţi viguroşi – care pricinuiau îa îngrijorarea mamei – n-au făcut din mine un sedentar. Rai* îmi puneam bări asupra vocaţiei mele; în orice caz, gusturile nu mă împingeau deloc o existenţă asemănătoare cu a tatălui meu. Cred că talentul meu de orator ea să se formeze de atunci, în discursurile mai mult sau mai puţin ngătoare pe care le ţineam tovarăşilor mei: devenisem un mic conducător, de condus el însuşi, altminteri un şcolar bun, care învăţa cu uşurinţă.

In timpul liber, urmam cursuri de cînt la consiliul canonicilor din •ach şi găseam acolo numeroase prilejuri de a mă îmbăta de luxul icitor al serbărilor religioase. Fireşte că astfel situaţia cuviosului abate mi rut atunci un ideal demn de cele mai mari eforturi, cu tot prestigiul pe avusese odinioară în ochii tatălui meu umilul preot din satul lui. Aşa s-au :ut lucrurile. Dai” fiindcă pe tata greutăţile din tinereţe nu l-au determinat :ată să aprecieze suficient talentele de orator ca să poată trage de aici izii favorabile legate de viitorul vlăstarului său, bineînţeles că el nu putea je astfel de gînduri de tinereţe. Cumpănea îngrijorat această divergenţă a

De fapt, această înclinaţie a dispărut curînd, făcînd loc unor speranţe mai ite temperamentului meu. Scotocind prin biblioteca tatei, am dat peste populară a unor tratate militare despre războiul franco-german din 1870-Erau acolo două volume de reviste ilustrate din acei ani. Au devenit

lectura mea preferată. In scurt timp, marele război eroic a trecut pe primul plan al preocupărilor mele morale. De atunci am început să adun progresiv tot ce era legat de război şi de cariera militară.

Aceasta era pentru mine încă o revelaţie importantă. Fiindcă, pentru prima oară, într-un mod desigur încă nedesluşit, mintea mea era frămîntatâ de anumite întrebări: există aşadar o diferenţă, şi care anume, între germanii care au dat aceste lupte şi ceilalţi? De ce tata şi ceilalţi austrieci nu au luat parte la ele?

Oare noi nu sîntem aidoma celorlalţi germani?

Nu avem acelaşi drum?

Mintea mea de copil se gîndea în fel şi chip la aceste probleme şi din răspunsurile primite la întrebările pe care le puneam cu prudenţă am fost nevoit să conchid, cu o invidie ascunsă în suflet, că nu toţi germanii aveau norocul de a aparţine statului lui Bismarck.

Asta nu puteam să înţeleg.

Trebuia să învăţ.

Din întregul meu comportament şi mai ales din temperamentul meu, tata a tras concluzia că nu aveam nici un fel de aptitudini pentru studiile clasice din liceu. I se părea că mi se potriveşte mai degrabă Realschule. Uşurinţa mea la desen, materie care, după părerea lui, era prea neglijată în liceele austriece, 1-a întărit în opinia lui. Poate că şi amintirea propriei sale vieţi de muncă îl făcea să respingă studiile umaniste, lipsite, în ochii lui, de avantaj practic. In fond, avea ideea fixă că, bineînţeles, şi fiul său va fi funcţionai-, ca şi el. Din cauza tinereţii sale grele îşi supraaprecia, în mod firesc, succesele tardive, cu atît mai mult cu cît ele erau rodul exclusiv al sîrguinţei şi al puterii sale de muncă. Mîndru că-şi datora numai sieşi situaţia, visa pentru mine o situaţie asemănătoare şi, dacă se poate, mai bună; ţinea la asta cu atît mai mult cu cît avusese el însuşi grijă să faciliteze cariera fiului său.

Nu concepea că eu aş putea respinge ceea ce reprezentase odinioară întreaga lui viaţă. Hotărîrea tatălui meu era deci simplă, certă şi firească în ochii lui. Un bărbat cu un asemenea caracter, pe care lupta grea pentru existenţă îl făcuse dominator, nu îngăduia unor copii lipsiţi de experienţă şi iresponsabili să decidă asupra carierei lor.

Aceasta ai* fi însemnat o slăbiciune condamnabilă şi nefastă a autorităţii şi responsabilităţii paterne în privinţa viitorului copilului său, incompatibilă cu concepţia sa despre datorie.

Totuşi lucrurile aveau să se petreacă altfel.

Pentru prima dată în viaţa mea – aveam unsprezece ani – ra-am împotrivit. Oricît de tenace se vădea tatăl meu ca să-şi ducă la bun sfîrşit

planurile, fiul nu era mai prejos în încăpăţînarea cu care refuza o idee de la care nu aştepta nimic bun.

Nu voiam să devin funcţionar.

Nici discursurile, nici mustrările severe n-au putut veni de hac acestei împotriviri. N-am să fiu funcţionar, nu şi iarăşi nu! Zadarnic încerca tata să trezească în mine astfel de înclinaţii, descriindu-mi propria lui viaţă: efectul era invers. îmi provoca silă gîndul că într-o zi aş putea fi prizonier într-un birou; că n-aş fi stăpîn pe timpul meu, ci aş fi obligat toată viaţa să completez nişte formulare.

E lesne de înţeles ce gînduri trezea această perspectivă într-un tînăr care era orice altceva, numai un băiat “bun”, în sensul obişnuit al cuvîntului nu! Invăţămîntul puţin absorbant din şcoală îmi lăsa atîta răgaz încît trăiam mai mult în aer liber decît închis în casă. Astăzi, cînd adversarii mei politici îmi cercetează cu de-amănuntul viaţa mergînd, cu o atenţie prietenoasă, pînă la anii mei tineri, ca să poată arăta, cu o oarecare satisfacţie, ce de boroboaţe făcea acest Hitler încă din tinereţe, îi mulţumesc cerului că-mi oferă prilejul de-a retrăi acele vremuri fericite. Pajiştile şi pădurea erau pe-atunci terenul pe care puneam capăt oricăror neînţelegeri.

Frecventarea cursurilor de la Realschule nu mi-a schimbat cîtuşi de puţin programul.

Dai’ curînd aveam să dau o nouă bătălie.

Atîta vreme cît proiectul patern de a face din mine un funcţionai- se lovea numai de repulsia mea de principiu faţă de această carieră, conflictul era suportabil. Intr-o oarecare măsură, îmi puteam tăinui punctele de vedere şi puteam evita dezacordul neîntrerupt. Ca să fiu pe de-a-ntregul liniştit, îmi ajungea hotărîrea mea fermă de a nu deveni niciodată funcţionai” – şi ea era de neclintit. Chestiunea a devenit însă mai delicată atunci cînd proiectul tatălui meu s-a lovit de al meu. Cum s-a întîmplat? Nu-mi mai aduc aminte; dai” într-o zi mi-a fost limpede că trebuie să mă fac pictor. Talentul meu la desen era indiscutabil; fusese chiar una dintre cauzele pentru care tata mă trimisese la Realschule, dai* nu se gîndise niciodată să mă ajute să-mi perfecţionez aptitudi­nile pentru a putea îmbrăţişa această meserie; dimpotrivă. Cînd, după un nou refuz de a-mi însuşi ideea lui preferată, tata m-a întrebat pentru prima oară ce voiam de fapt să mă fac, hotărîrea pe care o luasem mi-a dictat un răspuns imediat: tatei aproape că i-a pierit graiul de uimire.

“Pictor? Pictor?”

Se îndoia de bunul meu simţ, credea că n-a auzit ori n-a înţeles bine. Dar cînd explicaţiile complete referitoare la acest subiect i-au demonstrat seriozita­tea planurilor mele, s-a opus din toate puterile. Hotărîrea lui a fost din cale-afarâ de simplă şi excludea orice consideraţie legată de aptitudinile mele reale.

“Pictor, nu, niciodată”. Dar, fiindcă odată cu celelalte calităţi, fiul său moştenise de la el o îndărătnicie asemănătoare cu a lui, răspunsul meu potrivnic a fost la fel de hotărît.

Ambele părţi au rămas pe poziţii. Tata nu a renunţat la “niciodată”, iar eu continuam să-1 susţin pe “totuşi”.

In realitate, acest conflict nu avea consecinţe îmbucurătoare. Vrednicul bărbat era plin de amărăciune, şi eu la fel, într-atît îl iubeam. Tatăl meu mi-a retezat orice speranţă de-a studia vreodată pictura. Am mai făcut un pas, declarind la rîndul meu că nu vreau să-mi continui studiile. Fireşte că, cu asemenea declaraţii, am rămas mai prejos şi din acel moment vrednicul bărbat se pregăti să-şi instituie autoritatea fără alte argumente; văzînd acestea, m-s închis într-o tăcere prudentă, punîndu-mi însă ameninţarea în aplicare, gîndeam că văzînd că nu fac nici un progres la Realschule, vrînd-nevrînd tata: va lăsa în voia fericirii la care visam.

Nu ştiu dacă mi-ar fi ieşit socoteala. Cert este că la şcoală nu făceam nic un progres vizibil. învăţam ce-mi plăcea, mai ales ceea ce credeam că-mi vj putea folosi mai tîrziu ca pictor. Făceam de mîntuială ceea ce mi se părea liţ de importanţă în această privinţă sau ceea ce nu mă interesa. Carnetele mele i note din vremea aceea arătau întotdeauna nişte exti-eme, în funcţie de matei”] şi de interesul pe care i-o purtam. Pe lîngă foarte bine şi excelent, primez calificative de mediocru sau chiar insuficient. Cel mai bine mă descurcam geografie şi mai ales la istorie universală. Erau materiile mele preferate, la ca întreceam toată clasa.

Acum, cînd după atîţia ani fac bilanţul acelei epoci, mi se înfăţişează de fapte semnificative.

1. Am devenit naţionalist.

  1. 2. Am învăţat să înţeleg şi să pătrund adevăratul sens al istoriei.
    Vechea Austrie era un stat multinaţional.

Şi atunci unui cetăţean al Reichului îi era foarte greu să înţeleagS putea însemna viaţa cotidiană a fiecăruia într-un asemenea stat. După răzl franco-german, măreţ marş triumfal al eroicelor armate, germanii au de\ din zi în zi mai indiferenţi faţă de Germania de dincolo de graniţele lor i mare măsură, n-au catadicsit sau n-au fost în stare să-i aprecieze valoares

In ceea ce-i priveşte mai cu seamă pe austriecii germani, se conf prea uşor o dinastie cu declinul ei şi cu un popor esenţialmente sănătos.

Totuşi germanul din Austria a aparţinut fără îndoială uneia din ceu bune rase, din moment ce şi-a pus pecetea asupra unui stat cu cincizeci şi] de milioane de locuitoii într-o asemenea măsură îneît pînă şi în Germar putea crede – pe nedrept, de altfel – că Austria era un stat german, consecinţe grave, dar şi o minunată mărturie pentru cele zece milioa germani participanţi la Marşul spre Răsărit. Puţini germani din Reich că în Austria era necesară o luptă neîncetată pentru triumful limbii geij al şcolilor germane şi pur şi simplu pentru o fi german.

Abia astăzi, cînd această tristă constrîngere este resimţită de mill de fraţi ai noştri care, aflaţi în afara Reichului, sub dominaţie străină, la patria comună, îşi îndreaptă către ea năzuinţele şi încearcă să dobînde

n dreptul sfînt la limba maternă, im cerc mai larg înţelege semnificaţia îsităţii de a lupta pentru rasă.

Poate tot de aceea unii catadicsesc să măsoare măreţia Deutschtum-uhd şului către Răsărit care, prin propriile-i mijloace s-a îndreptat timp de secole întîi spre est, apoi, printr-un şir extenuant de scurte hărţuieli de trupe s-a i restrîngerii graniţelor limbii germane: şi asta într-o vreme cînd Reichul se resa în realitate de nişte colonii şi nu de carnea şi sîngele său, în faţa

lor lui.

Ca pretutindeni şi ca întotdeauna, ca în orice luptă, în rivalitatea dintre ile vechii Austrii au existat trei clanuri: luptătorii, indiferenţii şi trădătorii.

Aşa se petreceau lucrurile încă din şcoală, deoarece se remarcă faptul că itatea dintre limbi bîntuie mai cu seamă în acest loc în care se formează raţia viitoare. Copilul trebuie cucerit şi lui trebuie să i se adreseze cel dintîi un al luptei:

“Copil german, nu uita că eşti un german”.

“Fetiţo, gîndeşte-te că într-o zi trebuie să devii o mamă germană”,

Cine cunoaşte sufletul tineretului va înţelege că el este cel mai apt să te bucuros un asemenea îndemn. Mai tîrziu, el va lupta în nenumărate iri, în felul său şi cu armele sale. El va refuza să cînte cîntece străine; va i în slăvi gloriile germane cu atît mai mult cu cît va fi mai îndemnat să le ngă; va face economii la dulciuri pentru tezaurul de război al celor mari; răzvrătit şi foarte precaut faţă de profesorii străini; va purta insignele îise ale propriului său popor, fericit să fie pedepsit sau chiar bătut pentru tă cauză. El reprezintă deci imaginea miniaturală fidelă a celor mari, a mai inspirată şi cu o orientare mai bună.

Aşadar am avut şi eu ocazia să iau parte fiind relativ tînăr la înfrunta-intre naţionalităţile vechii Austrii. Făceam chetă pentru Marşul spre Sud fa şcolară şi strigam Heil cu imaginaţia înflăcărată de albăstrele şi de le roşu, negru şi galben; în locul imnului imperial, intonam, în ciuda or şi a pedepselor, iubitul nostru Deutschland iiber alles. Tinerii erau educaţi politic într-o vreme cînd supuşii unui stat aşa-zis naţional nu teau altceva legat de rasa lor decît limba. Se înţelege de la sine că eu n-am iciodată un indiferent. Am devenit curînd un “naţional-german” fanatic, de altfel destul de diferit de partidul care poartă astăzi acest nume.

Evoluţia mea în acest sens a înregistrat progrese rapide şi încă de la

de cincisprezece ani reuşisem să disociez patriotismul dinastic de alismul de rasă, fiind categoric atras de acesta din urmă.

Cine nu şi-a dat niciodată osteneala să studieze situaţia internă a hiei habsburgice înţelege greu o astfel de preferinţă. Ea nu putea lua e în acest stat decît din învăţarea istoriei universale în şcoală, căci există itr-adevăr o istorie aparte a Austriei? Destinul acestui stat este în aşa * legat de viaţa şi dezvoltarea a tot ceea ce este german, încît disocierea i în istorie germană şi  istorie austriacă este de neconceput.  Cînd

11

.

Germania se va diviza în două puteri, se va diviza însăşi istoria Germaniei.

Simbolurile apusei măreţii imperiale păstrate la Viena păreau să acţioneze mai degrabă printr-un prestigiu miraculos, decît ca o garanţie a unei comunităţi eterne.

In zilele prăbuşirii Habsburgilor, austriecii germani simţeau trezindu-se în ei o chemare instinctivă la unirea cu patria mamă. Acest apel unanim, care exprima sentimentul adînc ce dormita în sufletul fiecăruia, nu se explică decît printr-o educaţie istorică, izvor pururi nesecat care, în chiar clipele de uitare, dincolo de bunăstarea de moment, face ca vocea trecutului să vorbească în şoaptă despre un viitor nou.

Chiar şi astăzi, în şcolile primare superioare istoria mondială se predă adesea prost. Puţini profesori inţeleg că scopul predării istoriei nu constă în învăţarea unor date şi fapte; că este lipsită de importanţă cunoaşterea exactă de către copil a datei unei bătălii sau a naşterii vreunui mareşal, ori a încoronării unui monarh. Nu despre asta e vorba.

A învăţa istorie înseamnă a cerceta cauzele care au determinat evenimentele istorice.

Aila de a citi şi de a învăţa constă în a (ine minte esenţialul ţi a uita accesoriile.

întreaga mea viaţă a fost poate hotărîtă de faptul că am avut un profesor de istorie care înţelegea, ca puţini alţii, importanţa primordială care trebuie acordată acestor consideraţiuni la predare şi examinare: Doctorul Leopold Poetsch, de la Realschule din Linz era personificarea ideală a acestui procedeu. Era un bătrîn demn, cu o înfăţişare hotărîtă, dai- plin de bunătate. Verva lui scînteietoare ne capta şi ne entuziasma în acelaşi timp. Nici astăzi nu-mi pot aminti fără emoţie de bărbatul acela încărunţit care adesea, în toiul expunerii, ne făcea să uităm prezentul, transpunîndu-ne ca prin minune în trecut şi făcea să reînvie vreo reminiscenţă scoţînd-o din negura vremurilor. Rămîneam aşezaţi, cu mintea luminată, emoţionaţi pînă la lacrimi.

Din fericire, acest profesor se pricepea nu numai să lămurească trecutul prin prezent, ci şi să tragă din trecut învăţăminte pentru prezent. El explica mai bine ca oricine problemele de actualitate de care eram avizi. Scotea din micul nostru fanatism naţional metode de educaţie: reuşea să restabilească ordinea printre noi, mai repede decît prin orice alte mijloace, făcînd adesea apel la sentimentul nostim naţional al onoarei.

Un astfel de profesor a făcut ca istoria să devină materia mea preferată.

Este adevărat că în acelaşi timp el a făcut din mine, cu totul involuntar, un tînăr revoluţionai’.

Dai cine ai” fi putut studia istoria Germaniei cu un astfel de profesor fără să devină duşmanul unei dinastii a cărei influenţă asupra destinelor naţiunii se dovedea atît de dezastruoasă?

Cine ai” fi putut rămîne supusul credincios al unei dinastii pe care trecutul şi prezentul ne-o arătau ca pe eterna trădătoare a intereselor germane

i favoarea unor josnice avantaje personale?

Tineri germani, oare noi nu ştiam deja că statul austriac nu nutrea, nu utea să nutrească pentru noi, germanii, nici o afecţiune?

Intîmplârile de fiecare zi nu făceau decît să confirme învăţăturile istoriei îspre activitatea Habsburgilor. In nord şi în sud otrava străină mistuia trupul jporului nostru şi Viena însăşi devenea un oraş din ce în ce mai puţin german. \ugusta Casă de Austria” făcea cu orice prilej jocul cehilor. Pumnul zeiţei eptâţii eterne şi a pedepsei implacabile 1-a doborît pe duşmanul de moarte al ermaniei austriece, marele duce Franz Ferdinand. El a fost străpuns de oanţele la a căror fabricare contribuise. Dar oare nu el patrona acea slavizare Austriei care se manifesta de sus în jos?

Poverile poporului german erau uriaşe, i se cereau uimitoare sacrificii ineşti şi de sînge, şi pînă şi cei mai orbi vedeau zădărnicia lor. Cea mai n-eroasâ pentru noi era totuşi constatarea că politica Habsburgilor faţă de noi rea o acoperire morală în alianţa lor cu Germania: astfel, aceasta din urmă >roba într-un fel lenta exterminare a germanismului din vechea monarhie. Lcercînd cu ipocrizie să creeze în afară impresia că Austria rămînea un stat (iman, casa imperială întreţinea împotriva ei sentimente de revoltă, de dispreţ de ură.

Numai conducătorii Reichului nu vedeau nimic din toate acestea. Ca viţi de orbire, păşeau pe lingă un cadavru, crezînd că descoperă în semnele iscompunerii lui dovezile unei reînvieri.

Această nefericită alianţă a tînărului Reich cu iluzoriul stat austriac irta germenii războiului mondial şi ai dezastrului.

Pe parcursul cărţii voi trata temeinic această problemă; deocamdată e ficient să precizez că încă din prima tinereţe desprinsesem cîteva idei esenţiale care mai tîrziu n-am încetat niciodată să le consolidez, şi anume:

Cu salvarea germanismului era condiţionată de nimicirea Austriei.

Apoi, că nu exista nici o legătură între sentimentul naţional şi fidelitatea ă de o dinastie.

Că, mai cu seamă, Casa de Austria va aduce nenorocirea naţiunii rmane.

încă din acea perioadă, ajunsesem în cunoştinţă de cauză la următoarele ntimente: dragostea fierbinte faţă de patria mea, Austria germană, ura afundă faţă de statul austriac.

13

Mai tîrziu, datorită acestor concepţii, pe care le datoram şcolii, istoria universală mi-a facilitat tot mai mult înţelegerea acţiunii istorice în prezent, adică a politicii: aşadar, nu eu voi fi nevoit s-o învăţ, ci ea va fi cea care va trebui să mă instruiască.

Deja revoluţionar precoce în politică, n-am întîrziat să fiu la fel nici în materie de artă.

In capitala Austriei de Sus exista pe atunci un teatru care, în fond, nu era prost. Se dădeau reprezentaţii destul de des. La doisprezece ani am auzit aici pentru prima oară Wilhelm Teii şi, peste cîteva luni, prima operă din viaţa mea, Lohengrin. M-a cucerit de la început. Entuziasmul meu juvenil faţă de maestrul de la Bayreuth nu cunoştea limite. De atunci operele sale mau atras întotdeau­na şi am avut norocul ca după acele modeste interpretări dintr-un teatru de provincie, mai tîrziu să ascult altele, mult superioare.

Insă toate acestea – mai cu seamă după dureroasa traversare a vîrstei ingrate – mi-au întărit aversiunea profundă faţă de cariera pe care mi-o hărăzea tatăl meu. Mă convingeam din ce în ce mai mult că nu voi fi niciodată fericit în pielea unui funcţionai”. lai* talentul meu la desen, confirmat la Realschule, mă incita să perseverez în hotărîrea mea.

Nici rugăminţile, nici ameninţările n-au putut s-o schimbe.

Voiam să devin pictor şi pentru nimic în lume funcţionai”.

De altfel, cu vîrsta, arătam tot mai mult interes pentru arhitectură.

Pe atunci o consideram drept o complinire firească a artei de a picta şi mă bucuram în sinea mea de această lărgire a cadrului activităţii mele artistice.

Nu bănuiam cîtuşi de puţin că într-o zi lucrurile se vor petrece cu totul altfel.

Chestiunea profesiunii mele avea să fie rezolvată mai repede decît mă aşteptam.

Aveam treisprezece ani cînd, pe neaşteptate, mi-am pierdut tatăl. Un atac de apoplexie 1-a doborît în plină putere şi a pus capăt fără suferinţă drumului său pămîntesc, cufundîndu-ne pe toţi într-o durere profundă. Dorinţa lui cea mai fierbinte fusese să-şi ajute fiul să facă o carieră, ca să-1 scutească de încercările propriilor sale începuturi. A trebuit s-o vadă neîmplinită. Dai”, fără să-şi dea seama, sădise în mine germenii unui viitor pe care nu-1 bănuia nici unul din noi.

Aparent, la început nu sa schimbat nimic.

Mama se socotea obligată să-mi supravegheze mai departe educaţia

c2— MeinKampf

anform dorinţei tatei, cu alte cuvinte în vederea cariei*ei de funcţionar. Eu

îsumi eram mai hotărît ca oricînd să no fac. Programa şi metodele din şcoala

rimară superioară mă interesau din ce în ce mai puţin, pe măsură ce se

[depărtau tot mai mult de idealul meu. 0 îmbolnăvire de cîteva săptămîni a

izolvat pe neaşteptate chestiunea viitorului meu, punînd capăt conflictelor din

milie. Aveam plămînii grav bolnavi. Doctorul a sfătuit-o pe mama ca pe viitor

nu mă închidă sub nici o formă într-un birou şi în special să-mi întrerupă

intru cel puţin un an studiile de la Realschule. Astfel, ţinta dorinţelor mele

cunse şi apoi a luptei mele perseverente era dintr-odată atinsă.

Aflată încă sub impresia bolii meles mama a fost de acord să părăsesc (alschule în favoarea Academiei.

Au fost zile fericite care păreau aproape un vis şi care, de altfel, nici iveau să fie decît un vis. Peste doi ani, moartea mamei zădărnicea brutal [moaşele mele planuri de viitor,

A doborît-o o boală lungă şi grea, care de la bun început n-a lăsat decît labă speranţă de vindecare. Cu toate acestea, a fost o lovitură teribilă. Pe tata espectasem, dar pe mama o iubisem.

Realitatea dură a existenţei m-a obligat să iau hotărîri rapide. Puţinele duri ale familiei fuseseră aproape în întregime epuizate de boala gravă a mei; pensia de orfan ce-mi era alocată nu-mi ajungea ca să trăiesc şi trebuia mi cîştig eu însumi existenţa cu orice chip.

Am plecat la Viena cu o valiză cu îmbrăcăminte şi lenjerie. Purtam în et o voinţă de nezdruncinat. Cu cincizeci de ani mai devreme, tatăl meu fise să-şi învingă destinul. Voi face ca el. Voi deveni „cineva” – dar nu :ţionar!

CAPITOLUL D

– _/)E LA VIE NA
ANII DE STUDIU ŞI DE SUFERINŢA tf *^™a

fa viitorului meu

La moartea mamei, eram oarecum lămurit asuprea pentru  susHne •

In timpul  ultimei  sale  boli,  fusesem la Vie/ înarmat cu un teanc
examenului de admitere la Academia de arte frumoase/; cu uşurinţă Fuse
gros de desene, pornisem la drum, convins că voi fi admi/unci aptitudinile mele
de departe cel mai bun desenator de la Realsehule şi de at,umit de mine însumi
se dezvoltaseră extrem de mult, astfel că, destul de mul/
aveam mari speranţe.                                                          uit mai dotat pentru

Totuşi mă preocupa ceva: mi se părea că sînt irWtural. De asemenea
desen decît pentru pictură, în special pentru desenul arhivaşi. Această evoluţie
mi se dezvolta tot mai mult gustul pentru arhitectura \f \a Viena, pe cînd n
s-a precizat în timpul unei şederi de cincisprezece zile   Galeria de pictură d
împlinisem nici şaisprezece ani. Mă dusesem să studiez 1e^ respectivă Alergam
la Hofmuseum, dai- n-avusesem ochi decît pentru clădire ^pţi^ dar edificiile mă
de la o curiozitate la alta, de dimineaţă pînă la căderea n tei; ore întregi în fât
captivau în mod deosebit. Rămîneam ore în şir în faţa Op/e apărută din o mie •’
Parlamentului: întreaga Ringstrasse mi se părea o minu/
una de nopţi.                                                                        frumos p aşteptam

Mă aflam aşadar pentru a doua oară în acel ora^esul ia examenul de
ai-zînd de nerăbdare, dai- plin de o încredere trufaşă în suinului a avut asupra
admitere. Eram atît de convins că voi reuşi, încît vestea 4\ Sâ cred. Cînd m-am
mea efectul unui fulger pe un cer senin. Şi totuşi, trebui \a secţia de pictură a
prezentat în faţa rectoinilui solicitînd explicaţia nereuşite’ rentasem dezvăluiau
Academiei, acesta m-a asigurat că desenele pe care le pi’Vădeau posibilităţi în
indiscutabil lipsa de înclinaţii pentru pictură, în schimb & vorba de secţia de
domeniul arhitecturii. In ceea ce mă privea, nu putea & ia j^m început nu
pictură a Academiei, ci numai de secţia de arhitectură. ‘ie şcoală sau că nu
puteau admite că nu frecventasem  niciodată o astfel
primisem o pregătire corespunzătoare.                                 , piatZj îndoindu-mă

Am părăsit foarte abătut Palatul Hansen din SchiP ^zite în legătură cu de mine însumi pentru prima oară în viaţa mea. Căci cel0|<rerare neaşteptată aptitudinile   mele   îmi   dezvăluiau  brusc,   într-o  străf/> da exact seama de discordanţa pe care o resimţeam deja de mult, fără să-mi f natura şi cauzele ei.

Atunci, în cîteva zile, m-am şi văzut arhitect.         ce neglijasem pînă

In realitate, drumul era plin de greutăţi, căci ce^

;unci, sfidător, la Realschule, avea să se răzbune amarnic. înaintea cursurilor olii de arhitectură din cadrul Academiei, trebuia urmat cursul tehnic de nstrucţii, iar admiterea la acesta din urmă necesita studii complete la o şcoală imară superioară. Toate acestea îmi lipseau. Se părea deci că visul meu nu iţea fi împlinit.

Cînd, după moartea mamei, m-am reîntors pentru a treia oară la Viena, –

3 astă dată pentru cîţiva ani – îmi regăsisem liniştea şi hotărîrea. îmi

iobîndisem demnitatea şi-mi fixasem definitiv scopul pe care voiam să-1 ating.

dam să devin arhitect, iar dificultăţile întîmpinate făceau parte din categoria

or ce trebuie înfrînte şi nu din a celor în faţa cărora capitulezi. Iar eu voiam

le înfrîng, avînd mereu în faţa ochilor imaginea tatei, modest cizmar de ţară,

fenit funcţionai*. Porneam de pe baze mai solide, deci lupta avea să fie mai

iară; în vitregia soartei, cum o vedeam pe-atunci, astăzi văd înţelepciunea

>videnţei. Zeiţa ananghiei m-a luat în braţe, ameninţîndu-mă adesea cu

tragerea: astfel, voinţa mea s-a călit odată cu piedicile înfruntate şi în final

•iumfat.

Ii mulţumesc acestei epoci că m-a făcut sever şi capabil de asprime. Mai It chiar, îi sînt recunoscător pentru că m-a îndepărtat de deşertăciunea unei i uşoare, că a smuls din blîndeţea cuibului un copil prea răsfăţat, că grija a enit noua lui mamă, că 1-a azvîrlit, împotriva voinţei lui, într-o lume de erie şi de lipsuri, dîndu-i astfel prilejul să-i cunoască pe cei pentru care avea ipte mai tîrziu.

Este perioada în care mi s-au deschis ochii asupra a două pericole pe abia le cunoşteam din auzite, fără să bănuiesc influenţa lor înspăimîntătoare ra existenţei poporului german: marxismul şi iudaismul.

Viena, al cărei nume evocă pentru atîta lume veselie şi nepăsare, loc de ;ceri al unor fericiţi muritori, pentru mine nu înseamnă, vai! decît itirea vie a celei mai triste perioade din viaţa mea.

Chiar şi astăzi, numele ei trezeşte în mine doar amintirea neplăcută a ani de suferinţe cumplite. Cinci ani în care a trebuit, mai întîi ca muncitor ificat şi apoi ca zugrav, să-mi asigur subzistenţa, subzistenţă redusă, ce i putea astîmpăra nici măcar foamea cronică. Fiindcă foamea era pe atunci cui fidel care nu mă părăsea niciodată, tovarăşa care a împărţit totul cu Ea a fost părtaşă la cumpărarea fiecărei cărţi; o repi’ezentaţie la Operă ma tovărăşia ei în ziua următoare; era o luptă neîntreruptă cu o prietenă oasă. Totuşi, în vremea aceea am învăţat mai multe decît oricînd înainte. iră de arhitectura, în afara rarelor reprezentaţii de la Operă, rod al unor î p; >st, singura mea bucurie erau cărţile, tot mai numeroase. Pe atunci citeam enorm şi temeinic; timpul rămas liber după orele de

17

muncă era consacrat exclusiv studiului. In cîţiva ani, am dobîndit astfel cunoştinţe care îmi sînt şi astăzi de folos.

Voi mai adăuga că în această perioadă au început să mi se contureze opiniile şi teoriile generale care au devenit fundamentul neclintit al activităţii mele din acea vreme. De atunci am avut puţine lucruri de adăugat şi nimic de schimbat.

Dimpotrivă.

Astăzi sînt convins că esenţialul gîndirii creatoare a omului se manifestă în general în tinereţe. Eu fac o distincţie între înţelepciunea bătrînului, care comportă mai multă profunzime şi prevedere, rezultate din experienţa unei vieţi îndelungate şi geniul creator al tinereţii care răspîndeşte cugetări şi idei cu o fertilitate inepuizabilă, fără a le putea pune imediat în valoare, tocmai din pricina bogăţiei lor. Ea furnizează materiale şi planuri de viitor din care se va inspira omul matur, în măsura în care pretinsa înţelepciune a anilor nu va fi înăbuşit geniul tinereţii.

Viaţa pe care o dusesem pînă atunci acasă era, evident, cea a tuturor tinerilor de vîrsta mea: nu cunoşteam grija zilei de mîine şi problema socială era inexistentă.

Anturajul din tinereţea mea era format din mic-burghezi, adică o lume care avea foarte puţine legături cu cea a adevăraţilor muncitori. Fiindcă, oricît de ciudat ai- părea la prima vedere, prăpastia care desparte această clasă puţin favorizată din punct de vedere economic de cea a lucrătorilor manuali este adesea mult mai adîncă decît se crede. Există aproape o duşmănie – motivată de faptul că oamenii care s-au ridicat de curînd deasupra nivelului lucrătorilor manuali se tem de recăderea în vechiul mediu pe care îl dispreţuiesc puţin, sau cel puţin de faptul că ai* putea să pară ca făcînd încă parte din el. Adăugaţi la aceasta tot ce este respingător în amintirea grosolăniei relaţiilor cu aceste clase inferioare şi a totalei lor lipse de cultură: pentru nişte oameni de condiţie fie şi modestă, care au depăşit odată acest nivel social, o scurtă recădere în sînul lui reprezintă o obligaţie insuportabilă.

Se constată de asemenea că de multe ori oamenii aflaţi la un nivel social ridicat se coboară la cei mai umili dintre concetăţenii lor cu mai puţină părtinire decît parveniţii.

Numesc parvenit orice persoană care s-a ridicat de la o situaţie dată la o situaţie superioară prin propriile sale mijloace.

Pe acesta, lupta aprigă pe care a dus-o îl face foarte adesea să-şi piardă orice sensibilitate şi orice sentiment de milă faţă de nenorociţii rămaşi în urmi.

Din acest punct de vedere soarta m-a favorizat. Obligat să mă întorc în lumea sărăciei şi a nesiguranţei materiale pe care tatăl meu o cunoscuse deja,

m pierdut ochelarii de cal ai prea limitatei mele educaţii de „mic-burghez”. Am Lvăţat atunci sâ-i cunosc pe oameni şi să fac diferenţa între înfăţişarea unui om fometat sau brutal şi adevărata lor natură.

La începutul secolului, Viena era deja un oraş plin de nedreptăţi sociale.

Bogăţia şi lipsurile se învecinau aici fără tranziţie. In centru şi în

rtierele învecinate se simţea bătînd pulsul unui imperiu de cincizeci şi două

milioane de  locuitori,  împodobit cu  toate frumuseţile  multiplelor  lui

iţionalităţi. O curte magnifică atrăgea ca un magnet bogăţia şi inteligenţa din

stul statului. Adăugaţi la acestea efectele centralizării sistematice a monarhiei

bsburgice.

Această centralizare se impunea pentru a menţine strîns legate nişte poare atît de deosebite; dai” ea avea drept consecinţă concentrarea extraordi-ri a înaltelor şi a celor mai înalte autorităţi în capitala imperiului şi reşedinţa paratului.

Viena nu era doar centrul politic şi intelectual al bătrînei monarhii îărene, ci şi centrul economic al ţării. Armatei militarilor de rang înalt, a cţionarilor, artiştilor şi intelectualilor i se opunea armata încă şi mai neroasă a muncitorilor. înaintea bogăţiei aristocraţiei şi a negustorilor se la sărăcia cea mai deplină. In faţa palatului din Ringstrasse se tîrau mii de Leri şi în josul acestei via triumphalis a vechii Austrii, în întunericul şi :irla canalelor sale de scurgere, se oploşeau vagabonzii.

In nici un alt oraş german problema socială nu putea fi mai bine

liată ca la Viena; dai- să nu ne amăgim. Acest studiu nu putea fi întreprins

;us. Cel care n-a fost el însuşi constrîns la o asemenea sărăcie nu o va

>aşte niciodată. Altminteri nu va exista decît vorbărie superficială sau

imentalism mincinos: ambele la fel de dăunătoare şi fără să atingă miezul

lemei. Nu ştiu care e mai nefastă, indiferenţa de care dau dovadă în fiecare

ajoritatea favorizaţilor soartei şi chiar a parveniţilor faţă de nevoile sociale,

condescendenţa arogantă şi adesea lipsită de tact, dai’ întotdeauna atît de

i de graţie, a anumitor femei elegante care se umflă în pene pentru că „merg

por”. Aceşti oameni se înşeală cu atît mai mult cu cît, cu spiritul lor lipsit

istinct, se mărginesc să înţeleagă lucrurile în linii mari. Apoi se miră că

ile lor declarate public nu au pic de succes ori sînt respinse cu indignare;

i în asta, bucuroşi, o dovadă a ingratitudinii poporului.

Pentru asemenea minţi, faptul că o activitate socială nu are nimic comun ite acestea nu e un adevăr prea plăcut, mai ales că ea nu poate năzui la nici i de recunoştinţă, dat fiind că nu trebuie să împartă favoruri, ci să n’lească nişte drepturi.

Eu nu am fost pus în situaţia de a studia problema socială în felul i. Inrolîndu-mă în armata ei blestemată, mizeria nu m-a invitat „so z” îndeaproape, ci mai degrabă m-a luat pe mine însumi drept subiect. Nu

19 mizeriei îi revine meritul supravieţuirii cobaiului.

*
*            *

Cînd încerc astăzi să-mi adun impresiile din acea perioadă, nu reuşesc întru totul. In mintea mea au continuat să trăiască doar cele mai importante, adesea acelea în care eram implicat mai îndeaproape. Pe ele le veţi găsi aici, împreună cu învăţămintele pe care le-am tras pe vremea aceea.

Nu mi-a fost niciodată prea greu să mi găsesc de lucru, fiincă nu încercam să-mi cîştig existenţa ca muncitor specializat, ci ca muncitor necalificat sau ca ajutor.

Astfel mă găseam în situaţia celor care plecau pentru totdeauna din Europa cu intenţia neclintită de a şi reface viaţa într-o lume nouă şi de a dobîndi o patrie nouă.

Detaşaţi de toate consideraţiile paralizante legate de datorie şi de rang, de anturaj şi de tradiţie, ei profită de orice cîştig ce li se oferă şi fac toate muncile, pătrunşi de ideea că munca cinstită nu înjoseşte niciodată, oricare ar fi ea. Hotărîsem şi eu să sar cu ambele picioare odată în această lume nouă pentru mine ca să-mi croiesc un drum în viaţă.

Curînd mi-am dat seama că este mai uşor să găseşti o slujbă oarecare decît s-o păstrezi.

Nesiguranţa pîinii de fiecare zi mi sa părut una din laturile cele mai sumbre ale acestei vieţi noi.

Ştiu că muncitorul calificat nu este aruncat în stradă tot atît de des ca şi cel necalificat; totuşi niciodată nu poate fi sigur. Dacă riscă mai puţin să sufere de foame pentru că n-are de lucru, îi rămîne teama de lock out sau de grevă.

Nesiguranţa salariilor zilnice este una din plăgile cele mai grave ale economiei sociale.

Tînărul agricultor pleacă la oraş, atras de o muncă despre care i se spune că e mai uşoară – care poate chiar este • şi a cărei durată este mai scurtă. E ispitit mai ales de lumina orbitoare care străluceşte doar în marile oraşe. Obişnuit cu o anumită siguranţă a cîştigului, nu obişnuieşte să-şi părăsească vechiul loc de muncă decît dacă are în vedere cel puţin un altul. In sfîrşit, lipsa de muncitori agricoli este atît de mare încît la ţară un şomaj îndelungat este neverosimil. Este greşit să se creadă a priori că tînărul care pleacă la oraş e făcut dintr-un aluat mai prost decît cel care continuă să lucreze pămîntul. Dimpotrivă: experienţa  demonstrează  că  naturile  cele mai  sănătoase  şi mai  viguroase

migrează cel mai uşor. Prin emigrant nu înţeleg doar pe cel care pleacă în

merica, ci şi pe tînărul argat care se hotărăşte să-şi părăsească satul natal

mtru a merge în marele oraş necunoscut. Şi el e gata să înfrunte riscurile unui

;stin nesigur. De obicei vine la oraş cu o mică sumă de bani şi nu se descura-

ază din primele zile dacă are ghinion şi nu-şi găseşte imediat de lucru. Dar

tcă îşi pierde slujba în scurt timp, e mai grav; e mult mai greu, dacă nu

iposibil, să-şi găsească alta, mai ales iarna. In primele săptămîni mai merge.

imeşte ajutorul de şomaj de la casieria sindicatului şi, de bine de rău, se

scurcă. Dar odată ce şi-a cheltuit ultimul dinar şi ultimul pfennig, cînd, în cele

i urmă, încetează să mai primească ajutorul de şomaj, începe o sărăcie

mplită. Acum umblă de colo-colo, înfometat; vinde sau amanetează ce i-a mai

nas; prin ţinuta şi relaţiile lui, ajunge astfel la o decădere fizică şi spirituală

npletă. Dacă mai rămîne şi fără adăpost şi lucrul acesta intervine iarna, cum

intîmplă de obicei, nenorocirea e completă. In sfîrşit găseşte ceva de lucim. Dar

restea începe de la capăt. A doua oară va fi la fel. A treia oară va fi mai rău,

a cînd, încetul cu încetul, va învăţa să îndure nepăsător această soartă veşnic

igură. Repetiţia a creat obişnuinţa.

Astfel, omul harnic de altădată devine delăsător în toate, pînă cînd nge un instrument oarecare în mîinile celor ce urmăresc doar nişte profituri îice. Şomajul îi este atît de puţin imputabil încît, dintr-odată, îi este totuna ă luptă pentra revendicări economice sau pentru nimicirea valorilor statului, societăţii sau ale civilizaţiei. Devine grevist, dacă nu cu bucurie, cel puţin cu ferenţă.

Am putut urmări acest proces pe mii de exemple. Şi pe măsură ce le etam, dezaprobarea mea faţă de aceste oraşe de cîteva milioane de locuitori, îi atrag pe oameni cu atîta aviditate pentru ca apoi să-i zdrobească într-un atît de înspăimîntător,  devenea tot mai vie.

La sosire, ei mai aparţin încă poporului lor; dacă rămîn, sînt pierduiţi iii acesta.

Am bătut şi eu străzile marelui oraş; am simţit toate loviturile soartei

am putut aprecia efectele. încă ceva: alternanţele frecvente de lucru şi de

ij fac ca încasările şi cheltuielile necesare existenţei să devină neregulate şi,

mpul, distrug simultan orice simţ al economiei şi orice simţ de organizare

eţii cotidiene  la  majoritatea  muncitorilor.  In chip  vizibil,  trupul   se

mieşte puţin cîte puţin cu belşugul în perioadele bune şi cu foamea în cele

ite. Da, foamea suprimă orice proiect de o mai bună organizare pentru

adele în care cîştigul va fi mai uşor. In faţa celui pe care-1 chinuieşte, ea

>ă danseze, într-un miraj stăruitor, imaginile unei „vieţi bune” uşoare; ea

îta farmec   acestui vis, încît el devine o dorinţă maladivă ce va trebui

acută cu orice preţ, de îndată ce leafa o va permite, cît de cît. Omul care

ii-a găsit de curînd de lucru pierde atunci orice bun simţ şi orice măsură şi

mcă într-o viaţă uşoară de pe o zi pe alta. In loc să-şi oi’înduiască în mod

gent modestul său mod de viaţă pentru toată săptămîna, şi-1 dă complet

21

peste cap. Banii ciştigaţi ţin, la început, cinci zile din şapte, mai tîrziu numai trei, iar şi mai tîrziu doar o singură zi; în final dispar într-o singură noapte de petrecere.

lai* acasă există adesea o soţie şi nişte copii. Se întîmplă să fie şi ei cuceriţi de modul acesta de viaţă, mai ales atunci cind soţul este bun cu ei, adică în felul lui îi iubeşte. Salariul pe o şaptămînă e risipit acasă, în comun; le ajung două sau trei zile: cît sînt bani, beau şi mănîncă; apoi suferă de foame în comun. Atunci nevasta se strecoară prin vecini, cumpără cîte ceva pe credit, face mici datorii prin dughene, încercînd să reziste astfel în ultimele zile grele ale săptămînii. La prînz se aşează cu toţii în faţa unei mîncări sărăcăcioase – foarte mulţumiţi că există ceva – şi aşteaptă ziua de salariu. Vorbesc despre el. Fac planuri şi, cu burta goală, visează la fericirea ce se va întoarce curînd.

încă din cea mai fragedă tinereţe, copiii se familiarizează cu această sărăcie.

Dai’ lucrurile sfîrşesc prost atunci cînd bărbatul o ţine pe a lui încă de la începutul săptămînii şi soţia intră în conflict cu el chiar pentru copii. încep certurile şi, pe măsură ce bărbatul se înstrăinează de soţie, se apropie de băutură. In fiecare sîmbătă se îmbată; luptînd pentru ea şi pentru copiii ei, femeia îi smulge cîţiva bănuţi, de obicei ţinîndu-se după el pe drumul de la fabrică la circiumă. Cînd noaptea îl readuce în sfîrşit acasă, duminica sau lunea, beat şi brutal, dai’ cu buzunarele goale, au loc scene jalnice…

Am asistat de sute de ori la astfel de întîmplări neplăcute. La început ostil şi revoltat, am sfîrşit prin a înţelege latura tragică a acestor episoade dureroase şi cauza lor profundă. Am deplîns victimele nenorocite ale unui mediu dăunător.

Problema locuinţelor era şi mai gravă, iar sărăcia locuinţelor lucrătorilor manuali din Viena era înspăimântătoare. Şi astăzi mă cutremur cînd mă gîndesc la acele sălaşe mizerabile, la acele adăposturi şi la acele locuinţe suprapopulate, pline de gunoi şi de o murdărie respingătoare.

Ce s-ar fi întîmplat, ce s-ar întîmplă dacă din aceste infemuri ale sărăciei un val de sclavi dezlănţuiţi s-ar revărsa asupra restului omenirii care lasă evenimentele să meargă de la sine, fără a bănui măcar că, mai devreme sau mai tîrziu, destinul, neconjurat, va aduce cu sine represalii inevitabile?

Cît de recunoscător sînt astăzi Providenţei care m-a purtat prin această şcoală: de astă dată nu mă mai puteam dezinteresa de ceea ce nu-mi plăcea şi m-am instruit rapid şi temeinic.

Ca să nu-mi pierd complet speranţa în oamenii care mă înconjurau pe atunci, trebuia să fac abstacţie de manierele şi de felul lor de viaţă şi să nu reţin decît motivele decăderii lor. Atunci puteam suporta acest spectacol fără să mă descurajez, atunci din toate aceste tablouri ale nenorocirii, ale deznădejdii, ale murdăriei şi ale depravării nu mai ieşeau în relief oamenii, ci jalnicele rezultate ale unor legi jalnice. Cu toate acestea, fiindu-mi mie însumi foarte greu să-mi cîştig existenţa, eram ferit de capitularea într-un sentimentalism jalnic văzînd

odusele, rezultatul final al acestui proces de degradare. Nus nu aşa trebuia nceput. Şi se vădea că la îmbunătăţirea acestei stări putea duce doar o dublă le:

Punerea unor temelii mai bune ale dezvoltării noastre, inspirate dintr-un )fund sentiment de responsabilitate socială.

Nimicirea cu hotărîre brutală a vlăstarelor care nu pot fi ameliorate.

Natura nu se interesează atît de conservarea individului, cît de voltarea descendenţei sale, supoil al speciei. Aşa se întîmplă şi în viaţă. Nu îloc cazul să fie ameliorate artificial părţile rele ale prezentului ameliorare altfel practic imposibilă – ci să fie pregătite căi mai sănătoase pentru /oltarea viitoare a omului, încă de la începuturile lui.

încă din timpul anilor mei de luptă de la Viena, mă convinsesem că:

Scopul activităţii sociale nu va trebui niciodată să fie menţinerea unei istări amăgitoare, ci mai degrabă evitarea acelor carenţe esenţiale ale vieţii •tre economice, .şi culturale care duc negreşit la degenerescent^ individului sau uţin o pot antrena.

Dificultatea corectării unei situaţii sociale ucigătoare, nefaste pentru prin orice mijloace, chiar şi prin cele mai brutale, nu provine din ezitarea ra cauzelor ei.

Şovăiala celor ce nu iau măsurile de salvare indispensabile izvorăşte din

tnentul lor foarte întemeiat că sînt ei înşişi răspunzători de depravarea

:ă a unei clase întregi. Acest sentiment le paralizează orice hotărîre fermă

icţiona; ei nu ştiu să prevadă decît nişte reforme timide şi nesatisfăcătoare,

dacă e vorba de măsuri de conservare absolut necesare.

Numai cînd o epocă va înceta să mai fie vrăjită de propria conştiinţa a îsabilitătii sale, îşi va redobîndi, odată cu liniştea interioară, forţa oară pentru a reteza brutal şi fără părere de rău mlădiţele parazitare şi 1 a smulge neghina.

Dai” era evident că statul austriac, ignorînd orice justiţie şi orice tţie socială, era incapabil să combată creşterile nefaste.

Nu ştiu ce mă înspăimînta mai mult pe vremea aceea: mizeria materială nilor mei, grosolănia lor morală, cea a obiceiurilor lor, ori nivelul atît de îl culturii lor intelectuale.

De cîte ori nu s-au revoltat burghezii noştri auzind vreun vagabond de plîns declarînd că-i este perfect egal dacă e german sau nu şi că

23

pretutindeni unde va avea strictul necesar se va simţi bine!

Se întrec care mai de care să deplîngă această absenţă a mîndriei naţionale şi să denunţe cu tărie astfel de sentimente.

Dai* cîţi s-au întrebat de ce au ei înşişi sentimente mai bune?

Cîţi îşi dau seama de faptul că mîndria lor foarte firească de a aparţine unui popor-privilegiat este legată printr-un număr infinit de fire de tot ceea ce a făcut ca patria lor să fie atît de celebră în toate domeniile artei şi ale spiritului?

Cîţi văd în ce măsură orgoliul lor de a fi germani rezultă din cunoaşterea măreţiei Germaniei?

Oare mediile noastre burgheze se gîndesc şi la faptul că poporului puţin îi pasă de acest orgoliu?

Acum să nu mi se obiecteze că în toate ţările e la fel şi că muncitorii le consideră „totuşi” patria lor. Chiar de-ar fi aşa, aceasta n-ar scuza atitudinea noastră neglijentă. Dai* nimic din toate acestea. Ceea ce noi numim, de pildă, educaţia şovină a poporului francez, nu este decît proslăvirea excesivă a prestigiului Franţei în toate domeniile culturii sau, cum spun francezii, ale „civilizaţiei”. Un tînăr francez nu este instruit în aşa fel încît să-şi dea seama obiectiv cum stau lucrurile în realitate: educaţia lui îi arată, dintr-un punct de vedere subiectiv uşor de închipuit, tot ceea ce are vreo importanţă pentru prestigiul ţării sale, în materie de politică şi de civilizaţie.

O astfel de educaţie trebuie să se limiteze întotdeauna la noţiuni foarte importante de ordin general. Şi ele trebuie întipărite în sufletul şi memoria poporului printr-o repetare stăruitoare.

La noi, dimpotrivă, păcatului lipsei unui caracter negativ i se adaugă distrugerea constantă a puţinului pe care fiecare a avut norocul să-1 înveţe în şcoală. Şobolanii care otrăvesc politica noastră devorează acele fărîme din sufletul şi memoria celor umili, în măsura în care mizeria nu şi a luat deja această însărcinare.

Să ne închipuim prin urmare următoarele:

In două încăperi dintr-un beci locuieşte o familie de şapte muncitori. Printre cei cinci copii, un ţînc de trei ani. Este vîrsta la care copilul începe să înţeleagă. Oamenii foarte dotaţi păstrează amintirile din această perioadă pînă la vîrsta cea mai înaintată. Strîmtoarea şi înghesuiala din locuinţă sînt un chin permanent; ele provoacă certuri. Aceşti oameni nu locuiesc împreună, ci sînt înghesuiţi unii peste alţii. Cele mai mărunte neînţelegeri care se rezolvă de Ia sine într-o casă spaţioasă dau naştere aici la dispute neîntrerupte. Intre copii mai treacă-meargă: peste o clipă le-au uitat. Dai’ cînd e vorba de părinţi, conflictele zilnice devin adesea neînchipuit de grave şi de brutale. Iar rezultatele acestor lecţii se fac simţite la copii. Trebuie să cunoşti aceste medii ca să ştii pînă unde pot merge beţia, bătăile. Un biet copil de şase ani cunoaşte amănunte care pe un adult l-ar face sâ se cutremure. Otrăvit moral şi subali-mentat fizic, acest mic cetăţean merge la şcoala publică şi acolo învaţă atît cît să

ie să citească şi să scrie. Nici vorbă să-şi facă temele acasă, unde i se vorbeşte

îspre clasa şi profesorii săi cu o mojicie cumplită. De altfel, acolo nu este

sspectată nici o instituţie umană, începînd cu şcoala şi terminînd cu cele mai

alte corpuri ale statului; religia, morala, naţiunea şi societatea, totul este

îproşcat cu noroi. Cînd băieţaşul părăseşte şcoala la vîrsta de paisprezece ani,

ştie ce predomină în el: ori o neînchipuită prostie în tot ce priveşte cunoştinţe-

concrete, ori o insolenţă caustică şi o imoralitate care-ţi ridică părul măciucă.

Ce atitudine va avea în viaţa pe care o va începe acest omuleţ care n-are

nic sfînt şi care, în schimb, bănuieşte sau cunoaşte toate josniciile existenţei…

Copilul de treisprezece ani devine, la cincisprezece, un detractor declarat

oricărei autorităţi. El n-a învăţat să cunoască decît noroiul şi murdăria,

:luzînd tot ce ai* fi putut să-i înalţe spiritul.

Şi iată care va fi educaţia lui de bărbat.

Va urma exemplele primite în tinereţe – pe acela al tatălui său. Se va >arce acasă, Dumnezeu ştie cînd, va stîlci el însuşi în bătaie, ca să se mai reze, biata făptură care i-a fost mamă, va huli pe Dumnezeu şi universul, i va fi primit într-o casă de corecţie. Acolo educaţia îi va fi desăvîrşită.

Şi iată-i pe bunii noştri burghezi foarte miraţi de „entuziasmul naţional” îs al acestui „tînăr cetăţean”.

Lumea burgheză vede în fiecare zi la teatru şi la cinema, în cărţi proaste gazete infame cum otrava este vărsată cu găleata asupra poporului, şi apoi liră de slaba „ţinută morală” şi de „indiferenţa naţională” a mulţimii! De î ecranul, presa îndoielnică şi celelalte s-ar interesa de popularizarea maţiilor legate de prestigiul nostru naţional! Ca să nu mai vorbim de aţia primită anterior…

Am învăţat şi înţeles temeinic un principiu a cărui existenţă nu o isem pînă atunci:

Transformarea unui popor în naţiune presupune crearea unui mediu ‘ sănătos, platformă necesară pentru educarea individului. Numai cel ce a <t, acasă şi la şcoală, să aprecieze superioritatea intelectuală şi economica şi dai politică a {arii sale va fi în stare să simtă şi va simţi – mîndria de a-i ne. Nu lupţi decît pentru ceea ce iubeşti; nu iubeşti decît ceea ce respecţi; iar ‘. a respecta trebuie cel puţin să cunoşti.

Interesul meu pentru problema socială fiind trezit, am început s-o i foarte serios. O lume nouă, necunoscută pînă atunci, mi se înfăţişa.

In 1909 şi 1910 situaţia mea se schimbase şi nu mai eram obligat să-mi existenţa ca muncitor necalificat. Mi-am deschis o firmă proprie de tor şi acuarelist. Această meserie nu aducea deloc beneficii, cîştigam abia supravieţuiesc, dai* era interesantă în vederea profesiunii căreia mă ;em. De asemenea, de acum înainte, seara nu mai eram mort de oboseală

25

şi la întoarcerea de pe şantier incapabil să citesc fără să aţipesc curînd. Munca mea actuală nu era aşadar fără legătură cu viitoarea mea meserie şi, în afară de aceasta, eram stâpîn pe timpul meu şi mi-1 puteam împărţi mai bine decît înainte.

Pictam de nevoie şi învăţam de plăcere.

Aceasta îmi îngăduia să completez cu cunoştinţele teoretice indispensabi­le cea ce învăţasem despre problema socială din lecţiile realităţii. Studiasem aproape toate cărţile referitoare la acest subiect care îmi cădeau în mînă şi, de altfel, meditam mult.

Cred într-adevăr că cei din anturajul meu mă socoteau pe vremea aceea un original.

Cum era foarte firesc, în plus mă dedicam cu pasiune arhitecturii. O consideram, întocmai ca şi muzica, regina artelor. A mă ocupa de ea nu era o muncă, ci o adevărată fericire. Puteam citi sau desena pînă noaptea tîrziu fără să simt vreo oboseală. Şi mi se întărea convingerea că frumosul meu vis pentni viitor se va realiza, chiar de-ar trebui să aştept ani îndelungaţi. Eram ferm hotărît să dobîndesc faimă ca arhitect.

Pe lîngă aceasta, interesul puternic pe care-1 manifestam faţă de politică nu mi se părea că însemna mare lucru. Dimpotrivă: credeam că nu fac decît să mă achit de o obligaţie elementară a oricărei fiinţe gînditoare. Orice persoană lipsită de cunoştinţe în această chestiune pierdea orice drept la critică sau la exercitarea vreunei funcţii.

Şi în acest domeniu citeam şi studiam mult.

Pentru mine a citi avea alt sens decît pentru media pretinşilor noştri intelectuali.

Cunosc oameni care citesc interminabil carte după caile, literă cu literă, fără să pot totuşi să spun că sînt oameni „citiţi”. Ei posedă o grămadă uriaşă de cunoştinţe, dai* mintea lor nu se pricepe nici să le catalogheze, nici să le împartă. Le lipseşte arta de a distinge într-o caile valorile care trebuie băgate la cap odată pentru totdeauna de pasajele plictisitoare – care nu vor fi citite, dacă e posibil, sau cel puţin nu vor fi duse cu sine ca un balast inutil. Lectura nu este un scop, ci mijlocul prin care fiecare umple cadrul pe care i l-au trasat darurile şi aptitudinile sale. Fiecare primeşte astfel uneltele şi materialele necesare meseriei lui, numai ele să-1 ajute să-şi cîştige existenţa sau să servească la îndeplinirea unor aspiraţii mai înalte. Al doilea scop al lecturii trebuie să fie dobîndirea unei viziuni de ansamblu asupra lumii în care trăim. Dai* în ambele cazuri este necesar nu ca aceste lecturi să ocupe loc în şirul capitolelor sau cărţilor păstrate în memorie, ci să se insereze la locul lor ca o pietricică într-un mozaic şi să contribuie astfel la constituirea unei imagini generale a lumii în mintea cititorului. Altminteri se formează un amestec de noţiuni dezordonat şi fără mare valoare, în pofida înfumurării pe care o poate inspira nefericitului său posesor. Căci acesta crede foarte serios că e instruit, că înţelege ceva din viaţă şi că posedă nişte cunoştinţe, în timp ce fiece sporire a unei asemenea instruiri îl

iepăi-tează şi mai mult de realitate; cel mai adesea nu-i mai rămîne decît să rşească într-un sanatoriu sau ca politician.

Niciodată o astfel de minte nu va reuşi să extragă din talmeş-balmeşul

loştinţelor sale pe aceea care-i va folosi într-un moment dat; fiindcă acel

ast intelectual nu a fost clasat ţinînd seamă de necesităţile vieţii; el doar s-a

at în ordinea cărţilor citite şi aşa cum a fost asimilat şi conţinutul lor. Şi dacă

esităţile vieţii i-ar da totuşi ideea unei juste utilizări a ceea ce a citit

nioară, ai* mai trebui ca ele să menţioneze cartea şi numărul paginii, altfel

;ul nătărău n-ar găsi niciodată cele potrivite. Dai- pagina nu e menţionată şi,

ecare moment critic, aceşti oameni cu atîta experienţă sînt într-o încurcătură

:avă; ei caută convulsiv cazuri analoage şi, cum este şi drept, dau peste o

tă proastă.

Cum s-ar putea explica altfel că cei mai mari pontifi ai guvernului fac ;a greşeli grosolane cu toată ştiinţa lor? Altminteri ai* trebui să vedem în ei supărătoare stare patologică, ci ticăloşia cea mai josnică.

Dimpotrivă, cel ce ştie să citească, discerne imediat într-o caile, o gazetă

} broşură ceea ce merită să fie păstrat fie pentru nevoile lui personale, fie

aterial de interes general. Cele dobîndite astfel se înglobează în imaginea

re şi-o face deja despre cutare sau cutare lucim, o corectează, o completează,

reşte exactitatea sau îi precizează sensul. Dacă viaţa pune pe neaşteptate

jlemă, memoria celui care a ştiut să citească îi furnizează de îndată o opinie

ă pe aportul unor ani îndelungaţi; el o supune raţiunii faţă de cazul nou

e care e vorba şi reuşeşte astfel să lămurească sau să rezolve problema.

Lectura nu are sens şi utilitate decît înţeleasă astfel.

De exemplu, un orator care nu-i furnizează gîndirii sale, sub o asemenea

elementele care îi sînt necesare, este incapabil să şi susţină părerea în faţa

adversar, chiar dacă are de o mie de ori dreptate. In orice discuţie,

ria îl lasă în mod ruşinos. Nu găseşte argumente nici ca să susţină ceea ce

, nici ca să-şi reducă la tăcere adversarul. Atîta timp cît nu este vorba, ca

;or, decît de satisfacţia personală, mai treacă-meargă; dai” dacă soarta a

intr-un astfel de om în acelaşi timp atotştiutor şi neputincios un şef de

ierul devine mult mai grav.

încă din tinereţe m-am străduit să citesc bine şi am fost ajutat în chip le memoria .şi de inteligenţa mea. Din acest punct de vedere, şederea mea a a fost utilă şi rodnică. Observaţiile zilnice m-au incitat să studiez fără ) problemele cele mai diverse. Fiind în măsură să verific rînd pe rînd ea prin teorie .şi teoria prin realitate, n-aveam a mă teme nici că-mi c spiritul prin consideraţiuni pur teoretice, nici că mă mulţumesc cu superficiale.

Experienţa mea cotidiană a fost atunci hotărîtoare în două chestiuni 3 ■ în afara problemelor sociale ■ şi m-a incitat la studierea lor teoretică lată.

^ine ştie cînd aş fi aprofundat teoriile şi esenţa însăşi a marxismului,

27 dacă n-aş fi fost aruncat într-adevăr cu capul înainte în chestiune?

*

*

Ceea ce ştiam despre social-democraţie în tinereţe era neînsemnat şi complet fals.

îmi plăcea că lupta pentru sufragiul universal şi secret, căci raţiunea îmi spunea deja că aceasta trebuia să slăbească regimul Habsburgilor pe care-1 uram atît. Eram convins că statul dunărean nu putea supravieţui dacă nu sacrifica germanismul, dar că, chiar cu preţul unei slavizări îndelungate a elementului german, nu va obţine nici o garanţie de viaţă trainică, deoarece forţa de coeziune pe care o conferă slavismul unui stat nu trebuie supraestimată. Salutam aşadar cu bucurie orice mişcare susceptibilă să provoace prăbuşirea acestui stat inacceptabil, care condamna la moarte germanismul în zece milioane de fiinţe umane. Şi pe măsură ce talmeş-balmeşul limbilor va măcina şi va dizolva pînă şi Parlamentul, cu atît mai devreme va suna ceasul fatal al prăbuşirii acestui imperiu babilonian. El va fi şi ceasul libertăţii pentru poporul meu din Austria germană. Apoi nimic nu se va mai opune unirii sale cu patria mamă.

Activitatea social-democraţiei nu-mi era deci nicidecum antipatică. Faptul că în cele din urmă îşi propunea, cum eram destul de prost să cred pe atunci, să îmbunătăţească soarta muncitorului mă îndemna şi mai mult mai degrabă s-o susţin decît s-o denigrez. Ceea ce mă îndepărta cel mai mult de ea, era ostilitatea ei faţă de orice fel de luptă pentru conservarea germanismului în Austria şi linguşeala ei insipidă faţă de „tovarăşii” slavi; aceştia îi primeau cu plăcere manifestările de dragoste, numai să fie legate de nişte concesii practice, dai- altminteri păstrau o aroganţă trufaşă, acordînd astfel dreapta lor recompensă acelor milogi obsedanţi.

Astfel, la şaptesprezece ani nu ştiam încă mare lucim despre marxism şi atribuiam aceeaşi semnificaţie social-democraţiei şi socialismului. Dai* şi în această privinţă mîna grea a destinului avea să-mi deschidă ochii asupra acestui mod de-a înşela popoarele.

Nu învăţasem să cunosc partidul social-democrat decît ca spectator la cîteva manifestaţii populare, şi n-aveam nici cea mai mică idee despre doctrina însăşi, nici despre mentalitatea partizanilor ei. Pus dintr odată în contact cu strălucitele rezultate ale concepţiilor şi educaţiei lor, cîteva luni mi-au fost de ajuns – în loc de cîteva zeci de ani cîţi mi-ar fi trebuit în alte împrejurări – ca să mă facă să înţeleg ce ciumă se ascunde sub masca virtuţii sociale şi a iubirii aproapelui, şi în ce măsură omenirea ai* trebui să debaraseze neîntârziat pămîntul de ea, altminteri s-ar putea foarte bine ca pămîntul să fie debarasat de omenire.

Primul meu contact cu social-democraţii a avut loc pe şantier.

încă de la început na fost prea plăcut. Veşmintele mele încă mai erau acceptabile, limbajul şlefuit şi atitudinea rezervată. Aveam atîtea preocupări de

, încît nu mă sinchiseam deloc de anturajul meu. Căutam doar de lumi ca mor de foame şi să pot continua învăţatul fie şi tardiv. Poate nu m-aş fi sit deloc de cei din preajma mea, dacă, în a treia sau a patra zi, un nent nu m-ar fi obligat să iau poziţie: mi s-a poruncit să ader la sindicat.

Pe vremea aceea nu ştiam nimic despre organizaţia sindicală şi nu-mi >m forma o părere despre utilitatea sau inutilitatea ei. Invitat categoric u în sindicat, am refuzat propunerea, declarînd că nu eram la curent cu ma şi mai ales că nu voiam să fiu obligat la ceva. Faptul că n-am fost dat it afară s-a datorat fără îndoială primului din aceste motive. Poate se u că în cîteva zile voi fi convertit şi voi deveni mai docil. Dai* se înşelau ;gime. Peste cincisprezece zile, chiar dacă adeziunea mea ai* fi fost mai

posibilă, nu mai era cazul. Intre timp învăţasem efectiv să-mi cunosc mai îturajul, şi nici o putere din lume nu m-ar fi putut face să intru într-o

aţie ai cărei reprezentanţi îmi apăruseră într-o lumină atît de nefavorabi-

In primele zile, m-am retras în mine.

La prînz, o parte din muncitori se împrăştiau prin hanurile învecinate, ce restul rămîneau pe şantier, şi consumau acolo o mîncare adesea foarte Aceştia erau oamenii căsătoriţi, cărora soţiile le aduceau mîncarea în se amărîte. Spre sfîrşitul săptămînii, numărul lor era tot mai ridicat; eles motivul decît mai tîrziu: se discuta politică.

Eu îmi beam sticla cu lapte şi-mi mîncam bucata de pîine oriunde,

i, cercetîndu-nu prudent anturajul, sau gîndindu mă la soarta mea tristă.

totuşi mai mult decît îmi trebuia: mi se părea chiar că uneori îmi făceau

avansuri, ca să-mi dea prilejul să iau poziţie; dar ceea ce aflam astfel

Itător în cel mai înalt grad. Auzeam cum totul era respins: Naţiunea,

a claselor „capitaliste” – de cîte ori aveam s-aud acest cuvînt! • Patria,

nt al burgheziei pentru exploatarea clasei muncitoare; autoritatea

lijloc de oprimare a proletariatului; şcoala, instituţie menită să producă

•ial uman de sclavi şi de paznici; religia, mijloc de a slăbi elanul

pentru a-1 exploata apoi mai bine, morala, principiu al stoicismului

lestinat mieluşeilor etc. Nu exista nimic curat care să nu fi fost tăvălit

i început reuşeam să tac, dai- asta nu putea să dureze. începui să mă

să replic. Dar a trebuit să recunosc că era zadarnic atîta timp cît nu

noştinţe precise despre problemele discutate. Am început deci prin a

izvoarele pretinsei înţelepciuni a interlocutorilor mei. Inghifeam carte

, broşură după broşură,

um, pe şantier, atmosfera se înfierbînta adesea. Polemizam, pe zi ce i bine informat decît interlocutorii mei asupra propriei lor ştiinţe, a în care raţiunea avu de-a face cu adversarii săi cei mai redutabili: forţa. Cîţiva dintre palavragiii care susţineau părerea opusă m-au irăsesc şantierul, sub ameninţarea prăvălirii de pe o schelă. Singur,

29

neputînd lua în considerare nici un fel de rezistenţă, am optat pţj pem:ru alternativă şi am plecat, îmbogăţit cu o experienţă.

Am plecat plin de dezgust, dai- atît de tulburat, încît de aţ acum în •  , mi-ar fi fost imposibil să întorc spatele acestei stări de lucruni^^   Od li indignarea   de  la  început  mi-a  trecut,   înverşunarea  mea  p-a.a redobîndit superioritatea. Eram ferm hotărît să mă întorc totuşi pe un şantiejjer ^     ,. _ . după cîteva săptămîni, micile mele economii fiind terminate, eram d^^ n ,     ‘ sărăciei. Acum nu mai aveam de ales. Şi jocul a reînceput, termirur^^      ,  , prima dată.

Atunci mi-am pus întrebai*ea: oare aceşti oameni sînt demn^ . • _ unui mare popor? Neliniştitoare întrebare: căci, dacă răspunsul         +    , asemenea popor justifică,oare suferinţele şi sacrificiile cerute celor .. _  • .    ‘. , lupta pe care vor trebui s-o dea? lai” dacă răspunsul este nu, poporul^       . într-adevăr foarte sărac în oameni.

In acele zile de frămîntare, de îngrijorare şi de cugetar^        ,.     ,_

vedeam cum se îngroaşă rîndurile armatei ameninţătoare a celo:^.        ,   ‘

pierduţi pentru poporul lor.

Cu sentimente complet diferite îi priveam, peste cîteva z;^i    d f 1-interminabil, patru cîte patru, pe muncitorii vienezi care partaj •’       , manifestaţie  populară.   Am  rămas   acolo   aproape  două  ore  şi,     t– .   , respiraţia, priveam desfăşui”îndu-se încet acea lungă şerpuire umanţ ă q   ■  . sti’însă, am păi-ăsit în cele din urmă piaţa şi m-am întors acasă. Pe dri^^

într-o tutungerie Arbeiterzeitung, principalul organ al vechii S0Cial^.Hem austriece. II găseam şi în cafeneaua populară ieftină unde mergean^. „j să citesc ziarele; dai” pînă atunci nu reuşeam să citesc mai mult de d _u-acea foaie mizerabilă al cărei ton acţiona asupra spiritului meu ca vi^iolul S h efectul manifestaţiei la care tocmai asistasem, m-am supus vocii int&> •       m-a îndemnat să cumpăr de astă dată ziarul şi să-1 citesc în între^o.jme t consacrat seara în ciuda furiei violente pe care mi-a provocat-o, ^„     ‘   –  , rînduri, această ţesătură de minciuni.

De-acum înainte puteam studia din presa cotidiană a socia.l-d^rn . -, dezvoltarea gîndirii lor intime mai bine decît din cărţile teoreticienii

Ce deosebire! Pe de o parte, cărţile în care strălucesc, sub se ^    j     i .
mai profunde înţelepciuni,  cuvintele libertate, onoare şi frumus^t .    .
acestea afirmate cu vocea tunătoare a profeţilor -; pe de altă parte   •  .

nedîndu-se în lături de la nici o josnicie, deprinsă cu practicare’      .• ..  ‘ calomnii: presa cotidiană a acestei doctrine a salvării noii omeniri.

Cărţile sînt pentru neghiobii şi imbecilii „claselor intelectual^»     -i    •• şi fireşte şi ai claselor suspuse; ziarele sînt pentru mulţime.

Mi-am regăsit poporul cercetînd temeinic, în literatura şi _..,
i                                   • i i                           • •                                                                                                                                      piesa ei,

doctrina social-democraţiei.

Şi ceea ce odinioară îmi păruse o prăpastie de netrecut, mi-a hrileju‘t şi mai mare dragoste.

c 3 — Mein Kampf

într-adevăr, cunoscînd acest uriaş proces de otrăvire, numai un prostănac ai* fi în stare să-i condamne victima. Pe măsură ce independenţa mea sa accentuat în anii care au urmat, am înţeles mai bine cauzele adînci ale succesului social-democraţiei. Am înţeles atunci sensul ordinului brutal de a nu :iti decît ziare roşii şi cărţi roşii, de a nu frecventa decît adunări roşii etc. Intr-o iumină necruţătoare vedeam dezvăluindu-se rezultatele indiscutabile ale acestei ioctrine a intoleranţei.

Sufletul mulţimii nu este accesibil decît la tot cea ce e deplin şi puternic. După cum femeia este puţin sensibilă la raţionamente abstracte şi ■estimte o indefinibilă aspiraţie sentimentală către o atitudine neştirbită şi se ;upune celui puternic în timp ce pe cel slab îl domina, tot astfel şi mulţimea îl ireferă jelbarului pe stăpîn şi se simte mai liniştită de o doctrină care nu mai :dmite prezenţa alteia, decît de o toleranţă liberală. Toleranţa îi dă un sentiment e părăsire; nu-i foloseşte la nimic. Faptul că asupra ei se exercită un neruşinat srorism intelectual, că se dispune de libertatea ei umană îi scapă complet şi nu ănuieşte nimic din întreaga eroare a doctrinei. Ea nu vede decît manifestările xterioare voite de o forţă hotărîtă şi de o brutalitate cărora li se supune îtotdeauna.

Dacă social-democraţiei i se opune o doctrină mai bine fundamentată, ceasta va învinge, chiar dacă lupta este înfocată, cu condiţia, totuşi, ca ea să tţionexe la fel de brutal.

In mai puţin de doi ani pătrunsesem în acelaşi timp şi doctrina şi .struinentul social-democraţiei.

Am înţeles infamul terorism intelectual exercitat de această mişcare în ecial asupra burgheziei care, nici moral, nici fizic, nu e în stare să respingă emenea atacuri. Tactica social-democraţiei constă în a face să se reverse, la un mnal dat, o adevărată ploaie de minciuni şi de calomnii asupra adversarilor re i se pai* cei mai redutabili, pînă ce nervii lor sînt distinşi şi se supun rşăviei, cu speranţa nebună că-şi vor redobîndi liniştea.

Dai” aceasta este într-adevăr doar o speranţă nebună.

Şi jocul reîncepe pînă cînd victimele se simt paralizate de teama de javra •bată.

Cum social-democraţia cunoaşte admirabil valoarea forţei din propria ei perienţă, ea se înverşunează în special împotriva acelora pe care îi miroase că oarecare stofă. Invers, ea acordă fiinţelor slabe din gruparea adversă laude i mult sau mai puţin discrete în funcţie de ideea pe care şi-o face despre oarea lor intelectuală.

Ea se teme mai puţin de un om de geniu lipsit de voinţă decît de o ură viguroasă cu o inteligenţă mediocră.

Cît despre cei care n-au nici inteligenţă nici voinţă, îi ridică în slăvi!

Ea se pricepe să dea naştere impresiei că numai ea posedă mijlocul de

a face să domnească liniştea; în timp ce, cu prudenţă, dai- fără a-şi pierde di] vedere scopurile, îşi cîştigă succesiv obiectivele; acum se instalează pe furi< acum se repede asupra lor ziua nămiaza mare, profitînd de faptul că atenţi generală este îndreptată spre alte probleme de la care nu vrea să fie abătută sai de faptul că prada e considerată mult prea neînsemnată ca să provoace u scandal şi să-1 determine pe detestabilul adversar s-o restituie forţat.

Această tactică, bazată pe o justă evaluare a slăbiciunilor omeneşt trebuie să ducă aproape matematic la succes, dacă gruparea adversă nu înva să lupte împotriva gazelor asfixiante cu gaze asfixiante.

Trebuie să li se spună firilor slabe că în această împrejurare se pur problema de a fi sau a nu fi.

Am înţeles importanţa terorii fizice exercitate de mulţime asup individului.

întemeiată psihologie, şi aici!

Teroarea pe şantier, la fabrică, în locurile de întrunire şi cu ocazi mitingurilor va avea întotdeauna un succes deplin cît timp o teroare deopotri nu-i va tăia calea.

Bineînţeles că atunci partidul va protesta sus şi tare şi, făcînd stîng; mprejur, va face apel la autoritatea statului pe care adineauri îl denigra. E altfel, de cele mai multe ori, el şi-a atins scopurile în mijlocul confuzii generale. Căci se va găsi foarte bine vreun porc de înalt funcţionai1 care, speranţa nevolnică de a-şi cîştiga poate astfel pentru viitor bunăvoin duşmanului temut, îl va ajuta să-1 distrugă pe cel ce se opunea acestei ciuir mondiale.

Ce impresie va produce un asemenea succes asupra spiritului masei, al printre partizani cît şi printre adversari? Numai cel ce cunoaşte sufleti poporului, nu din cărţi, ci din viaţă, îşi poate da seama. In timp ce în rînduri partizanilor victoria obţinută va fi echivalentă cu triumful justeţii cauzei lor, c mai adesea adversarul învins îşi va pierde speranţa în succesul oricăr împotriviri viitoare.

Cu cît învăţam să cunosc mai bine metodele terorii fizice, cu atît creşte indulgenţa mea faţă de mulţimea care o îndura. Mulţumesc suferinţelor mele i atunci că m-au redat poporului meu şi m-au învăţat să deosebesc conducătorii i victime.

Căci trebuie într-adevăr să-ţi spui că aceşti oameni rătăciţi nu sînt de< nişte victime. Dacă acum m-aş strădui să zugrăvesc din cîteva trăsături suflet acestor clase “inferioare”, tabloul meu ai* fi infidel dacă n-aş afirma că, la ace adîncimi, mai regăseam încă lumina; am întîlnit acolo sentimente de sacrific rare, de camaraderie fidelă, de moderaţie extraordinară şi de rezervă plină i modestie, mai ales la muncitorii de o anumită vîrstă. Şi cu toate că aceste virti se pierd din ce în ce mai mult la noile generaţii, mai ales sub influenţa marii

mai există încă mulţi tineri la care o natură funciarmente sănătoasă biruie iţele josnicii ale vieţii. Şi dacă aceşti oameni de treabă plini de suflet aduc ui activităţii lor politice duşmanilor de moarte ai poporului nostru, este că ei nu înţeleg şi nu pot înţelege întreaga infamie a doctrinei lor; pentru eni nu şi-a dat osteneala să se sinchisească de ei; în sfîrşit pentru că area socială a fost mai puternică decît voinţa lor iniţială de a rezista, i este cea care, punînd stăpînire pe ei într-o bună zi, i-a împins în tabăra lemocraţiei.

Deoarece burghezia s-a opus de nenumărate ori, în maniera cea mai > şi cea mai imorală, chiar şi exigenţelor celor mai legitim omeneşti ale irilor, fără să tragă de altminteri vreun folos dintr-o astfel de atitudine utea nădăjdui la el, muncitorul cinstit s-a simţit el însuşi împins din zţia sindicală spre politică.

La început, milioane de muncitori erau desigur în sinea lor duşmani ai

>mocraţiei, dai* rezistenţa lor a fost învinsă în repetate rînduri, în

•ări absurde, în vreme ce.partidele burgheze luau poziţie împotriva

revendicări sociale. Acest refuz mărginit de-a încerca ceva pentru

îţirea  condiţiei  muncitorilor:   refuzul  de  a instala  dispozitive   de

;e la maşini, refuzul de a reglementa munca copiilor şi a femeii – cel

timpul sarcinii – acest refuz, zic, a înlesnit împingerea maselor în plasa

mocraţiei, care punea recunoscătoare mîna pe fiecare din aceste cazuri

x o atît de jalnică gîndire (politică). Niciodată partidele burgheze nu-şi

i repara greşelile de atunci. Căci, opunîndu-se oricăror reforme sociale,

nat  ura;  şi în aparenţă au dat  dreptate propriilor afirmaţii  ale

lui de moarte al poporului, şi anume că singur partidul social-democrat

eresele lumii muncitorilor.

stfel au fost puse bazele morale care au permis sindicatelor să se s  efectiv.  Această  organizaţie  avea  să  constituie  încă de  atunci ii furnizor al partidului politic social-democrat. i cursul anilor mei de instruire la Viena a trebuit, vrînd-nevrînd, să

î în problema sindicatelor.

evăzînd în ele decît o parte constitutivă inseparabilă de partidul social –

hotărîrea mea a fost rapidă – şi greşită!

reşte că mi-am schimbat repede părerea.

aceste chestiuni esenţiale, soarta însăşi avea să-mi deschidă ochii.

a întors complet pe dos primul meu raţionament.

ream douăzeci de ani cînd am învăţat să fac diferenţa între sindicate

e cu ajutorul cărora muncitorul îşi apără drepturile sociale şi luptă

Ldiţii de viaţă mai bune şi sindicatele ca instrumente ale partidului

lasă.

:ial-democraţia a înţeles uriaşa însemnătate a mişcării sindicale.

33

Anexînd-o propriei sale cauze, i-a asigurat succesul, în timp ce burghezia, nedîndu-şi seama de aceasta, şi-a pierdut poziţia politică; ea a crezut de fapt că veto-ul ei impertinent era de-ajuns ca să oprească dezvoltarea logică a acestei mişcări şi s-o împingă la ilogism. Ori este absurd şi inexact să pretinzi că mişcarea sindicală este, prin însăşi natura sa, o distrugătoare a ideii de patrie. Dimpotrivă. Dacă activitatea sindicală îşi propune să ridice nivelul social al unei clase care constituie unul din stîlpii naţiunii, nu numai că nu acţionează împotriva patriei şi a statului, ci pe de-asupra acţiunea ei este naţională în cel mai bun sens al cuvîntului. Contribuind la crearea condiţiilor sociale fără de care nu ne-am putea gîndi la o educaţie naţională comună, ea îşi cîştigă dreptul la recunoştinţa patriei. De asemenea, atunci cînd, criticînd cauzele fizice şi morale ale mizeriei poporului, îl vindecă de plăgile sociale şi îi redă sănătatea.

Este aşadar de prisos să ne întrebăm dacă activitatea sindicală este indispensabilă.

Cît timp vor exista patroni lipsiţi de comprehensiune socială sau de sentimentul dreptului şi al dreptăţii, salariaţii lor, parte integrantă a poporului nostru, vor avea dreptul şi datoria să apere interesele comunităţii de lăcomia şi nesocotinţa unui singur om; căci a salvgarda fidelitatea şi încrederea poporului înseamnă a acţiona în interesul naţiunii, la fel ca a-ţi ocroti sănătatea.

In cazul în care nişte patroni nevrednici se simt străini de comunitatea naţională şi ameninţă sănătatea fizică şi morală a unei clase, lăcomia sau nepăsarea lor au o acţiune nefastă asupra viitorului ţării.

A elimina cauzele unei astfel de evoluţii, înseamnă desigur a avea dreptul la recunoştinţa naţiunii.

In această privinţă să nu se spună că fiecare este liber să suporte consecinţele nedreptăţilor reale sau imaginare a căror victimă se crede. Nu: acesta nu este decît un vicleşug strategic menit să abată atenţia. Este de interes naţional, da sau nu, distrugerea a tot ceea ce se pune de-a curmezişul vieţii sociale? Dacă da, atunci trebuie să te baţi cu armele care vor asigura succesul. Ori, un muncitor izolat nu este niciodată în măsură să pună piedici puterii unui mare patron; de fapt, nu se pune problema triumfului dreptăţii, pentru că, dacă aceasta ar fi recunoscută, n-ar mai exista nici cauzele conflictului, nici conflictul: sentimentul dreptăţii i-ar fi pus deja în mod loial capăt, sau, mai mult, conflictul nu s-ar fi născut niciodată. Atunci nu-ţi mai rămîne decît să fii cel mai puternic. Cînd oamenii sînt trataţi în mod nedemn, sau ignorîndu-se legile sociale, şi ca urmare opoziţia apare ca necesară, atîta timp cît nu vor fi instituiţi legi şi judecători care să pună capăt nedreptăţilor, numai forţa va decide asupra conflictelor. Insă este evident ca o mulţime de salariaţi trebuie să se grupeze şi să-şi aleagă drept reprezentant un individ ferm, spre a păstra cîteva şanse de reuşită împotriva individului care încarnează singur puterea întreprinde­rii.

Astfel, organizaţia sindicală poate introduce în viaţa de toate zilele un surplus de simţ social cu toate consecinţele lui practice. Ca urmare, poate

34

suprima punctele de fricţiune care provoacă subiecte de nemulţumire şi de plîngeri, întotdeauna aceleaşi.

Dacă lucrurile nu stau astfel, răspunderea trebuie în mawe parte atribuită celor care ştiu să bareze calea legilor de reformă socială, sau care le fac inoperante datorită influenţei lor politice.

Şi, cu cît burghezia politică ignora sau voia să ignore importanţa organizaţiei sindicale, cu cît se încăpăţîna să reziste, cu atît social-democraţia îşi însuşea mişcarea combătută.

• Cu băgare de seamă, şi-a făcut din aceasta o platformă solidă care a susţinut-o adesea în ceasurile grele.

Cu toate acestea, ţelul profund al mişcării a dispărut puţin cîte puţin, îăcînd loc unor obiective noi. Căci social-democraţia nu a ţinut niciodată să păstreze programul iniţial al mişcării corporative pe care o absorbise.

Se poate chiar afirma că acest luciu a interesat-o cel mai puţin. In cîteva zeci de ani, toate forţele create în vederea apărării drepturilor iociale au fost folosite, de îndată ce au căzut în mîinile experte ale social-lemocraţiei, la desăvîrşirea ruinei economiei naţionale. De interesele muncitori-or nu se mai preocupa: căci folosirea mijloacelor de constrîngere de ordin (conomic îngăduie orice exacţiune, chiar de ordin politic, dar cu condiţia să xiste tot atîta ignoranţă de o parte cîtă stupidă resemnare gregară există de ealaltă.

Şi aşa şi stăteau lucrurile.

Mişcarea sindicală a început să se abată de la obiectivele ei iniţiale către Eîrşitul secolului trecut. Din an în an s-a angajat tot mai mult în blestematul jrc al politicii social-democrate, pentru ca în final să nu mai servească decît ca îijloc de presiune în lupta de clasă. De îndată ce, prin lovituri repetate, ar fi istrus întreaga structură economică anevoie constituită, iar fi fost uşor să-i ărăzească aceeaşi soartă şi structurii statului, lipsit de-acum de temeliile sale ;onomice. Partidul se preocupa din ce în ce mai puţin de nevoile reale ale asei muncitoare, cînd într-o zi i s-a părut că, pentru politica sa, în fond nu era î dorit ca nevoile masei poporului să fie uşurate: căci odată dorinţele ei itisfacute, ai* fi fost foarte posibil ca această masă să înceteze să fie o armată de iptă veşnic şi orbeşte devotată.

De altfel nu se căzneau să justifice o atitudine atît de inexplicabilă. Pe măsură ce valul revendicărilor creştea, scădea şansa lor de a fi itisfacute, dai* cel puţin i se putea explica clasei muncitoare că nesatisfăcîndu-i ;cît într-o manieră derizorie drepturile cele mai sfinte, urmăreau diabolic doar îbirea puterii ei de luptă şi, dacă era posibil, paralizarea ei. Să nu ne mire iccesul acestor afirmaţii în rîndurile unei mase incapabile de orice cugetare

serioasă.

Tabăra burgheză era indignată de reaua credinţă vădită a acestei tact social-democratice, dai” nu deducea din ea nici o linie de conduită pentru însăşi. Tocmai teama social-democraţiei de a uşura mizeria adîncă a clas muncitoare ai* fi trebuit să determine burghezia la eforturile cele mai energi în acest sens, cu scopul de a smulge partizanilor luptei de clasă arma de care serveau.

Da} ea n-a făcut nimic din toate acestea.

In loc să atace poziţiile adverse, s-a lăsat ea însăşi presată şi prinsă strîi a chemat apoi în ajutor mijloace atît de tardive şi de neînsemnate încît au răm complet ineficace şi au putut fi astfel uşor scoase din cauză. Totul a rămas înainte; crescuse doar nemulţumirea.

“Sindicatul liber” apăsa de-acum ca o ameninţare de furtună orizont politic şi  viaţa fiecăruia.

El a devenit unul din cele mai redutabile instrumente de teroa împotriva securităţii şi independenţei economiei naţionale, împotriva trainic: statului şi împotriva libertăţii individuale.

“Sindicatul liber” era îndeosebi cel ce rezuma noţiunea de democra într-o frază ridicolă şi odioasă, care batjocorea libertatea şi stigmatiza fraternii tea în această manieră de neuitat: “Dacă nu eşti un tovarăş, o să-ţi sparge capul.”

In felul acesta am făcut pe-atunci cunoştinţă cu această prietena omenirii. In anii care au urmat, concepţia mea s-a dezvoltat şi s-a adîncit. d n-am avut a o schimba cu nimic.

Pe măsură ce reuşeam să descopăr aparenţele social-democraţiei, dorea tot mai mult să descopăr esenţa acestei doctrine.

Literatura oficială a partidului nu-mi putea fi de mare folos în aceas privinţă. Cînd se ocupă de probleme economice, afirmaţiile şi dovezile pe care aduce sînt false; cînd tratează obiective politice, e lipsită de sinceritate. In ph spiritul ei de şicană, îmbrăcat întro formă modernă, şi maniera prezentă: argumentelor îmi inspirau un dezgust profund. Frazele sale bîlbîite, bogate termeni obscuri sau incomprehensibili au pretenţia de a cuprinde cugeti profunde, dai” nu conţin nici una. Trebuie să fii unul din acei boemi decadei din marile noastre oraşe ca să te simţi în largul tău şi ca la tine acasă în ace labirint în care raţiunea se pierde şi ca să pescuieşti în acest nenorocit dadais literar nişte “impresii intime”; aceşti scriitori mizează pe umilinţa proverbij a unei părţi a poporului nostru care-şi închipuie întotdeauna că descoperă în ce ce înţelege cel mai puţin nişte adevăruri cu atît mai preţioase.

Confruntînd falsitatea şi absurditatea acestei doctrine din punct

ere teoretic cu realitatea manifestărilor sale, mi-am făcut încetul cu încetul ee clară asupra scopului ascuns pe care îl viza.

Atunci presentimente neliniştitoare şi o teamă apăsătoare au» pus >înire pe mine. Mă aflam în prezenţa unei doctrine inspirate de egoism şi de calculată în aşa fel încît să repurteze fără greş victoria, dar al cărei triumf a să dea omenirii o lovitură mortală.

Descoperisem între timp raporturile existente între această doctrină rugătoare şi caracterul specific al unui popor care-mi rămăsese pînă atunci ă zic aşa necunoscut.

Numai cunoaşterea a ceea ce sînt evreii oferă cheia ţelurilor ascunse, prin lare urmărite în realitate de social-democraţie.

A cunoaşte acest popor înseamnă a scoate de pe ochii noştri legătura de false care ne orbesc în privinţa scopurilor şi intenţiilor acestui partid; itre declamaţiile sale nebuloase şi încilcite legate de problema socială mijeşte ra grotescă şi făcînd grimase a marxismului.

Astăzi mi-ar fi greu, dacă nu imposibil, să spun în ce perioadă numele vreu a trezit pentru prima oară în mine idei deosebite. Nu-mi amintesc să îzit pronunţîndu-se acest cuvînt în casa părintească pe cînd trăia tata. Cred icest vrednic bărbat i-ar fi considerat înapoiaţi pe oamenii care ar fi mnţat acest nume pe un anumit ton. In decursul vieţii, sfîrşise prin a înclina un cosmopolitism mai mult sau mai puţin declarat care, nu numai că s-a it impune spiritului său în ciuda convingerilor sale naţionale foarte ferme, mă influenţase şi pe mine.

La şcoală, nimic nu m-a îndemnat să-mi schimb ideile luate de acasă.

La Realschule făcusem cunoştinţă cu un tînăr evreu faţă de care cu toţii n în gardă, dai” numai pentru că diferite incidente ne determinaseră să nu n decît o încredere foarte limitată în discreţia lui. De altfel, nici tovarăşii , nici eu nu am tras de aici concluzii deosebite.

Abia la paisprezece sau cincisprezece ani am dat adesea peste cuvîntul u, în special cînd se discuta politică. Acele cuvinte îmi inspirau o uşoară •siune şi fără să vreau încercam sentimentul neplăcut pe care-1 deşteptau în e, cînd asistam la ele, certurile privind confesiunile religioase.

In vremea aceea, nu vedeam problema sub alt aspect.

Erau foarte puţini evrei la Linz. De-a lungul secolelor se europenizaseră îfăţişare şi semănau cu ceilalţi oameni; eu îi consideram chiar germani. Nu Lm de seamă absurditatea acestei impresii, deoarece religia lor străină mi )ărea  singura  diferenţă existentă  între  ei  şi noi.  Convins  că fuseseră

37

persecutaţi pentru convingerile lor, vorbele nefavorabile rostite pe seama lor îmi inspirau o antipatie ce mergea, uneori, pînă la oroare.

încă nu bănuiam că pot exista adversari sistematici ai evreilor.

Aşa am ajuns la Viena.

Prins complet de bogăţia senzaţiilor în domeniul arhitecturii, încovoiat de povai’a propriei mele soarte, la început n-am avut deloc ochi pentru diferitele pături care alcătuiau populaţia acestui oraş uriaş. Cu toate că pe-atunci Viena număra aproape două sute de mii de evrei la o populaţie de două milioane de suflete, eu nu îi remarcam. Ochii mei şi spiritul meu n-au fost în stare, în I primele săptămîni, să reziste atacului atîtor valori şi idei noi. Numai după ce j încetul cu încetul calmul din mine s-a restabilit şi cînd acele imagini înflăcărate au început să mi se clarifice m-am gîndit să privesc mai atent lumea nouă care mă înconjura şi că printre altele mă loveam de problema evreiască.

Nu vreau să susţin că felul în care am făcut cunoştinţă cu ea mi s-a părut I deosebit de plăcut. încă nu vedeam în evreu decît un om de confesiune diferită şi continuam să dezaprob, în numele toleranţei şi al omeniei, orice ostilitate născută din considerente religioase. In special tonul presei antisemite din Viena| îmi părea nedemn de tradiţiile unui mare popor civilizat. Eram obsedat de amintirea unor evenimente datînd din evul mediu şi pe care n-aş fi vrut să le văd repetîndu-se. Ziarele de care vorbeam nu erau considerate organe de prii ordin. De ce? Pe atunci nu ştiam nici eu exact. De aceea le consideram mai| degrabă ca fiind roadele mîniei şi invidiei, decît rezultatul unei poziţii de principiu hotărîte, fie şi false.

Această idee mi-a fost întărită de forma infinit mai convenabilă, ^ părerea mea, sub care adevărata presă mare răspundea acestor atacuri, sau, ceea ce mi se părea şi mai meritoriu, se mulţumea să le ucidă prin tăcere, nefăcîncj nici cea mai mică menţiune legată de ele.

Am citit cu aviditate ceea ce se numea presa mondială (Neue Freil Presse,  Wiener Tagblatt); am fost stupefiat văzînd bogăţia cu care-şi inform^ cititorii şi imparţialitatea cu care trata toate problemele. Apreciam tonul distins; numai stilul ei redundant nu mă satisfăcea întotdeauna sau chiar impresiona neplăcut.  Dai’, în sfîrşit, acest cusur putea fi rezultatul vieţj trepidante care însufleţea întreg acest mare oraş cosmopolit.

Cum pe vremea aceea eu consideram Viena ca fiind un astfel de ora mă gîndeam că explicaţia pe care mi-o dădeam mie însumi putea servi dreţ scuză.

Dai’ ceea ce mă şoca adesea era manierea indecentă în care această pred făcea curte ocîrmuirii. Cel mai neînsemnat eveniment petrecut la Hofburg ei relatat cititorilor în termeni ce vădeau fie un entuziasm delirant, fie adînj mîhnire sau consternare. Era o laudă exagerată care, în special cînd era vorn de “cel mai înţelept monarh” al tuturor timpurilor, aproape că amintea dansj executat de cocoşul de munte în perioada de nit pentru a-şi seduce femela.

Mi s-a părut că toate acestea erau numai de ochii lumii.

Această constatare a umbrit întrucîtva ideea pe care mi-o făceam despre craţia liberală.

A umbla după favorurile curţii, şi într-o manieră atît de indecentă, ma a nu da doi bani pe demnitatea naţiunii.

A fost primul nor care a umbrit legăturile mele morale cu marea presă

să.

Aşa cum făcusem întotdeauna şi înainte, şi la Viena urmăream cu cea

îare pasiune tot ceea ce se petrecea în Germania, atît în politică, cît şi în

ţa vieţii sociale. Cu mîndrie şi admiraţie, comparam ascensiunea Reichului

goarea de care era atins statul austriac. Dai1 dacă succesele politicii

Le ale Reichului îmi provocau o bucurie de cele mai multe ori pură, viaţa

ă internă era mai puţin îmbucurătoare şi îmi provoca adesea o îngrijorare

La vremea aceea, nu aprobam lupta dusă împotriva lui Wilhelm al Il-lea.

tn în el nu numai pe împăratul Germaniei, ci în special pe întemeietorul

fermane. Interdicţia de a ţine discursuri politice notificată de către Reich

tului mă revolta în cel mai înalt grad ca venind din partea unei adunări

1 ochii mei, nu era nicidecum calificată pentru aceasta. Intr-o singură

i, aceşti gîscani debitau în parlamentul lor mai multe absurdităţi decît ai*

: spune, timp de cîteva secole, o întreagă dinastie de împăraţi, inclusiv cei

ibi de minte din serie.

Eram indignat văzînd că într;un stat în care orice om pe jumătate cerea să ia cuvîntul spre a-şi face auzite comentariile şi avea, în sînul ui, chiar libertatea deplină de a pierde naţiunea în calitate de “legisla-1 ce purta coroana imperială putea fi “dojenit” de cea mai mizerabilă i de flecari din toate timpurile.

Ceea ce mă scotea şi mai mult din fire era constatarea că aceeaşi presă tia care saluta cel mai neînsemnat cal din echipajele de la curte cu cea re umilinţă şi cădea în extaz dacă animalul răspundea dînd din coadă, îşi a să-şi exprime cu o răutate prost ascunsă sub nişte aere grijulii uea în legătură cu împăratul Germaniei.

Dacă stăteai s-o asculţi departe de ea dorinţa de a se amesteca în î imperiului german – nu, Doamne păzeşte! dar, punînd atît de şte degetul pe iană, ea îşi îndeplinea datoria pe care i-o impunea alianţa ;le două imperii, achitîndu-se în acelaşi timp de obligaţia ziarelor de a levărul etc. Şi de a-şi vîrî cu desfătare degetul în rană! di se urca sîngele la cap. Ajunsesem să mă încred din ce în ce mai puţin . presă.

un fost nevoit să recunosc, că una din publicaţiile antisemite, Deutsches tt, avea mult mai multă ţinută în asemenea ocazii, eea ce, în plus. mă călca pe nervi, era cultul respingător pe care-i avea marea presă faţă de Franţa. Iţi era ruşine că eşti german cînd citeai dulcege pe care le cînta, proslăvind “marea naţiune civilizată”. Această ă galomanie m-a făcut de mai multe ori să renunţ la unele din acele

39

“ziare mondiale”. Mă întorceam adesea la Volksblatt, care avea un format mult mai mic, dai* trata mult mai corect astfel de subiecte. Nu aprobam antisemitis­mul său agresiv, dai” adeseori găseam în el argumente care îmi dădeau de gîndit.

In orice caz, în astfel de împrejurări am făcut cunoştinţă cu omul şi cu partidul care hotărau în acea vreme soarta Vienei: Doctorul Karl Lueger şi partidul creştin-social.

Le eram foarte ostil cînd sosisem la Viena. In ochii mei omul şi partidul erau reacţionari.

Dai” un sentiment de justiţie elementară avea să modifice această părere, atunci cînd am avut prilejul să cunosc omul şi opera sa şi aprecierea mea mai bine întemeiată s-a transformat într-o admiraţie declarată. Astăzi mai mult ca odinioară îl consider pe Dr. Lueger cel mai de seamă primai- al tuturor timpurilor.

Cîte din prejudecăţile mele au fost măturate de un asemenea reviriment de opinie faţă de mişcarea creştin-socială!

Dar dacă părerea mea privind antisemitismul s-a schimbat de asemenea, cu timpul, aceasta a fost într-adevăr cea mai anevoioasă convertire.

Ea s-a făcut cu preţul celor mai aprige conflicte lăuntrice şi, numai după luni întregi de luptă în care raţiunea se înfrunta cu sentimentul, victoria a început să se afirme în favoarea celei dintîi. Doi ani mai tîrziu, sentimentul s-a raliat raţiunii spre a deveni paznicul şi sfetnicul ei credincios.

In cursul acestor lupte înverşunate între felul în care fusese educat spiritul meu şi judecata rece, lecţiile pe care mi le dădea strada la Viena mi-au făcut servicii inestimabile. A venit o vreme cînd nu mai mergeam orbeşte, ca în primele zile, pe străzile uriaşului oraş şi cînd ochii mi se deschiseseră spre a vedea nu doar clădirile, ci şi oamenii.

Intr-o zi, pe cînd traversam oraşul vechi, am întîlnit pe neaşteptate un personaj în caftan lung, cu părul negru, cîrlionţat.

Acesta este tot un evreu? Iată care mi-a fost primul gînd.

La Linz ei nu aveau această înfăţişare. L-am examinat pe furiş şi cu prudenţă, dai- pe măsură ce cercetam acest obraz străin şi-i scrutam fiece trăsătură, întrebarea dintîi lua în mintea mea o altă formă:

Acesta este tot un german?

Ca întotdeauna în asemenea cazuri, am căutat în cărţi un mijloc de a-mi risipi îndoielile. Cu cîţiva helleri am cumpărat primele broşuri antisemite din viaţa mea. Din nefericire, toate plecau de la ipoteza că cititorii cunoşteau sau înţelegeau deja într-o oarecare măsură problema evreiască, cel puţin la originea ei. In sfîrşit, tonul lor trezea în mine noi îndoieli, deoarece argumentele aduse în sprijinul afirmaţiilor erau adeseori superficiale şi complet, lipsite de o bază ştiinţifică.

Atunci am revenit la vechile mele prejudecăţi. Aceasta a durat cîteva săptămîni, ba chiar cîteva luni.

Chestiunea mi se părea atît de monstruoasă, acuzaţiile erau atît de

40

excesive, încît, chinuit de teama că voi comite o nedreptate, am început din nou să mă neliniştesc şi să ezit.

Este adevărat că asupra unui punct, acela de a şti că nu putea fi* vorba de germani ţinînd de o confesiune aparte, ci de un popor aparte, nu mai puteam avea îndoieli; căci, de cînd începusem să mă ocup de această problemă şi de cînd atenţia îmi fusese atrasă asupra evreului, vedeam Viena cu alţi ochi. Pretutin­deni pe unde umblam, vedeam evrei şi, pe măsură ce vedeam mai mulţi, ochii mei învăţau să-i deosebească net de ceilalţi oameni. In centrul oraşului şi în cartierele situate la nord de canalul Dunării mişuna îndeosebi o populaţie a cărei înfăţişare nu mai avea nici un fel de asemănare cu aceea a germanilor.

Insă, dacă aş mai fi avut cea mai mică îndoială asupra acestui punct,

orice ezitare ai* fi fost definitiv risipită de atitudinea unei părţi a evreilor înşişi.

O amplă mişcare ce se conturase în rîndurile lor şi care la Viena luase

o anumită amploare reliefa într-o manieră izbitoare caracterul etnic al evreimii:

vreau să spun sionismul.

Se părea, în realitate, că numai o minoritate evreiască aproba poziţia astfel luată, pe cînd majoritatea o condamna şi îi respingea principiul. Dar privind lucrurile de aproape, această impresie se ştergea, nemaifiind decît o negură de argumente deplasate, inventate de circumstanţă, ca să nu le zicem minciuni. Cei care erau numiţi evrei liberali nu-i renegau de fapt pe evreii sionişti ca fraţi de rasă, ci numai pentru că-şi recunoşteau public iudaismul, cu o lipsă de simţ practic care putea fi chiar periculoasă.

Aceasta nu schimba cu nimic solidaritatea ce-i unea pe toţi.

Această luptă fictivă între evrei sionişti şi evrei liberali m-a dezgustat :urînd, ea nu corespundea nici unei realităţi, era deci curată minciună şi acest şiretlic era nedemn de nobleţea morală şi de curăţenia morală cu care se mîndrea fără încetare acest popor.

De altminteri, curăţenia acestui popor, morală sau de alt fel, era ceva ibarte special. Că apa nu prea era pe gustul lor, era un lucim de care îţi puteai ia seama privindu-i şi, din nefericire, foarte des chiar închizînd ochii. Mai tîrziu ni s-a întîmplat să-mi fie greaţă simţind mirosul acestor purtători de caftane. Pe leasupra, aveau veşmintele murdare şi o înfăţişare prea puţin eroică.

Toate aceste detalii erau deja departe de-a fi atrăgătoare; dai* era lezgustător să descoperi sub stratul de jeg murdăria morală a poporului ales.

Ceea ce mi-a dat curînd cel mai mult de gîndit a fost genul de activitate i evreilor în anumite domenii, a cărei taină reuşeam încetul cu încetul s-o lescopăr.

Căci exista oare vreo murdărie, o infamie, indiferent sub ce formă, mai Jes în viaţa socială, la care nu participase cel puţin un evreu?

De îndată ce împingeai scalpelul într-un astfel de abces, descopereai, semeni unui vierme într-un corp intrat în putrefacţie, un mic jidan complet rbit de această lumină neaşteptată.

In ochii mei, dovezile de culpabilitate ale evreimii s-au acumulat cînd

am remarcat activitatea ei în presă, în artă, în literatură şi în teatru. Vorbe dulci şi jurămintele n-au mai folosit atunci cine ştie ce; ba chiar n-au mai av efect. De-acum era suficient să te uiţi la rubrica spectacolelor, să cercet« numele autorilor acelor înspăimîntătoare producţii pentru cinema şi teatJ pentni care făceau reclamă afişele şi simţeai că devii pentru multă vrei duşmanul nemilos al evreilor. Erau o ciumă, o ciumă morală, mai rea de ciuma neagră de odinioară, care, în aceste locuri, contamina populaţia. Şi în doze masive era fabricată şi răspîndită această otravă! Fireşte că, cu cît nivel moral şi intelectual al fabricanţilor acestor opere de artă este mai scăzut, cu a prolificitatea lor este inepuizabilă, pînă cînd unul din aceşti uşuratici reuşes să-şi azvîrle gunoaiele în obrazul omenirii, aşa cum ai* face-o o stropitoa mecanică.

Gîndiţi-vă cu atenţie şi la faptul că numărul lor e nelimitat; gîndiţi-vă pentni un singur Goethe natura infestează cu uşurinţă pe contemporani cu ze mii de asemenea scriitori proşti, care din acel moment acţionează asemeni cel mai vătămători bacili şi otrăvesc sufletele.

Era îngrozitor să te gîndeşti, dai* în această privinţă nu puteai să-ţi fî iluzii, că evreul părea că fusese special sortit de natură să joace acest rol ruşim

Prin asta era el poporul ales?

Am început atunci să cercetez minuţios numele tuturor fabricanţilor producţii murdar relevate de viaţa artistică. Rezultatul acestei anchete a fost o ce în ce mai defavorabil poziţiei pe care mi-o menţinusem pînă atunci în privir evreilor. In zadar se străduia sentimentul să se împotrivească, raţiunea nu înce să tragă concluziile.

Fapt este că nouă zecimi din toate murdăriile literare, din cacealma în arte, din stupidităţile teatrale trebuie trecute la debitul unui neam ca reprezintă abia a suta parte din populaţia ţării. E de netăgăduit: aşa st lucrurile.

Am început să examinez din acelaşi punct de vedere preţioasa m “presă mondială”.

Cu cît sondam mai adînc, cu atît scădea prestigiul de care se bucura în ochii mei obiectul vechii mele admiraţii. Stilul ei era tot mai insuportabil; trebuia să-i resping ideile, pe cît de superficiale, pe atît de serbede; imparţialii tea expunerilor mi se părea acum mai degrabă minciună decît adev colaboratorii erau evrei.

Mii de amănunte, pe care odinioară abia le remarcasem, mi-au atr atenţia şi mi s-au părut vrednice de notat; în schimb, am început să sesizez şi înţeleg influenţa altora care îmi mai dăduseră şi înainte de gîndit.

Vedeam acum din alt unghi opiniile liberale ale acestei prese; tor distins sau tăcerea de moarte cu care răspundea atacurilor adversarilor mi dezvăluiau ca fiind nişte trucuri pe cît de abile, pe atît de demne de dispr elogioasele sale critici teatrale erau destinate întotdeauna numai evreilor niciodată ea nu critica pe altcineva decît pe germani.

Aluziile răutăcioase la adresa lui Wilhelm al II-lea se repetau atît de des trădau un sistem; de asemenea elogiile risipite cu dărnicie la adresa irii şi civilizaţiei franceze; şablonul foiletoanelor degenera în pornografie, imba acestor ziare avea, pentru auzul meu, un accent străin; dai* inspiraţia rală a articolelor era atît de vizibil defavorabilă germanilor, încît trebuie a voită.

Cine era interesat să acţioneze astfel?

Era doar rodul întîmplării? Puţin cîte puţin deveneam dezorientat.

Dai” evoluţia mea a fost grăbită de observarea unui întreg şir de alte nene. Vreau să vorbesc despre concepţia unei mari părţi a evreilor despre ivuri şi despre morală şi pe care o pun în practică pe faţă.

In această privinţă, strada mi-a dat lecţii adeseori penibile.

Rolul jucat de evrei în prostituţie şi în special în traficul de carne vie î fi studiat la Viena mai uşor decît în orice alt oraş din Europa occidentală, Dtînd, poate, porturile din sudul Franţei, Cînd treceai seara pe străzile şi uţele din Leopoldstadt, vrînd-nevrînd erai la fiece pas martorul unor scene se necunoscute majorităţii poporului german, pînă cînd războiul le-a dat ţilor care luptau pe frontul de răsărit prilejul să le vadă, sau mai precis să îvoiţi să le vadă.

Intîia oară cînd am constatat că acela care conducea astfel, cu o •ienţă desăvîrşită, acea revoltătoare exploatare a viciului în drojdia marelui 2i*a evreul impasibil şi fără de ruşine, m-am înfiorat.

Apoi furia a pus stăpînire pe mine.

Acum nu-mi mai era teamă să lămuresc problema evreiască. Da, mă voi acestei misiuni! Dai” în timp ce învăţam să-1 hărţuiesc pe evreu în toate festările vieţii civilizate şi în practicarea diferitelor arte, m-am izbit -odată de el acolo unde nu mă aşteptam să-1 întîlnesc.

Cînd am descoperit că evreul era şeful social-democraţiei, a început să mi ipească ceaţa de pe ochi. A fost sfîrşitul îndelungatei lupte lăuntrice pe care sesem de dat.

In timpul legăturilor zilnice cu tovarăşii mei muncitori, remarcasem deja ■oarea uşurinţă cu care-şi schimbau părerea în aceeaşi problemă, uneori în t zile, adesea chiar în cîteva ore. îmi venea greu săv înţeleg cum nişte ni care aveau întotdeauna opinii rezonabile, cînd li se vorbea între patru le uitau brusc, de îndată ce cădeau din nou sub influenţa masei. De multe est lucim mă împingea la disperare. Cînd, după ce îi certasem cu asprime itregi, eram convins că de astă dată spărsesem gheaţa sau îi lămurisem a absurdităţii unei prejudecăţi şi mă bucuram de succesul meu, a doua zi ram îndurerat că trebuia s-o iau din nou de la cap; toate strădaniile mele srt zadarnice. Ca un pendul în balans perpetuu, părerile lor absurde se eseră la punctul de plecare.

Puteam înţelege multe. Cînd erau nemulţumiţi de condiţia lor; cînd mau soarta care adesea îi lovea atît de crunt, cînd îşi urau patronii care

43

li se păreau executorii bmtali ai soartei lor crude, cînd înjurau autorităţile care, după părerea lor, n-aveau nici un fel de compasiune pentru situaţia lor, cînd manifestau împotriva preţurilor alimentelor şi defilau pe stradă ca să pledeze pentru revendicările lor, toate acestea le mai puteam înţelege fără a le pune judecata în cauză. Dar ceea ce rămînea pentru mine de neînţeles era ura fără margini pe care o manifestau faţă de propriul lor popor, cu care denigrau tot ce constituia măreţia lui, îi întinau istoria şi-i împroşcau cu noroi pe oamenii săi celebri.

Această ostilitate faţă de propria lor speţă, de propriul lor cuib, de propria lor patrie era pe cît de absurdă, pe atît de greu de înţeles. Era împotriva firii.

Aceşti oameni rătăciţi puteau fi vindecaţi temporar, dai’ numai pentru cîteva zile, cel mult cîteva săptămîni. Şi cînd îl întîlneai apoi pe cel pe care credeai că-1 convertiseşi, el redevenise cel de altădată.

Căzuse iar în starea lui nefirească.

Mi-am dat seama puţin cîte puţin că presa social-democrată era în special condusă de evrei; însă n-am dat o semnificaţie deosebită acestui fapt, din moment ce lucrurile stăteau la fel şi la alte ziare. Un singur luciu putea eventual atrage atenţia; nu exista nici măcar o foaie numărînd evrei printre redactorii săi care să fi putut fi considerată cu adevărat naţională în sensul pe care prin educaţia şi convingerile mele îl dădeam acestui cuvînt.

M-am străduit şi am încercat să citesc producţiile presei marxiste, dai* dezgustul pe care mi-1 inspirau a sfîrşit prin a deveni atît de puternic încît am căutat să-i cunosc mai bine pe cei ce fabricau această colecţie de ticăloşii,

Toţi erau evrei, fără excepţie, începînd cu editorii.

Am luat la mînâ toate broşurile social-democrate de care am putut face rost şi i-am căutat pe semnatari: evrei. Am notat numele aproape tuturor şefilor: erau de asemenea în imensa lor majoritate membri ai “poporului ales”, fie că era vorba de deputaţi în Reichsrat, fie de secretari ai sindicatelor, de preşedinţii unor organisme ale partidului sau de agitatori de stradă. Era mereu aceeaşi privelişte puţin liniştitoare. N-am să uit niciodată numele de Austerlitz, David, Adler, Ellenbogen etc.

Atunci mi-a devenit limpede că partidul, ai cărui simpli figuranţi erau adversarii mei de luni întregi în cea mai violentă luptă, erau aproape în întregime, prin şeful lor, în mîinile unui popor străin; căci un evreu nu este un german, o ştiam odată pentru totdeauna spre liniştea spiritului meu.

Cunoşteam în sfîrşit geniul rău al poporului nostru.

Un singur an la Viena mă convinsese de faptul că nu există muncitor atît de înrădăcinat în prejudecăţile sale încît să nu cedeze în faţa unor cunoştinţe

Lai exacte şi a unor explicaţii mai clare. încetul cu încetul m-am pus la curent i propria lor doctrină şi ea devenise arma mea în lupta dusă pentru convingeri-: mele.

Aproape întotdeauna victoria a fost a mea.

Marea masă trebuia salvată, fie şi cu preţul celor mai grele sacrificii de mp şi de răbdare.

Dai’ niciodată n-am putut elibera vreun evreu de maniera sa de a judeca.

Pe atunci mai eram încă suficient de naiv ca să vreau să-i lămuresc iupra absurdităţii doctrinei lor; în cercul meu restrîns, vorbeam pînă mi se puia limba şi-mi răguşea glasul şi îmi închipuiam că voi reuşi să-i conving în ■ivinţa pericolului aiurelilor marxiste. Obţineam rezultatul contrar. Se părea efectele dezastruoase, rod evident al teoriilor social-democrate şi al aplicării r, nu serveau decît la întărirea hotărîrii lor.

Pe măsură ce stăteam cu ei de vorbă, învăţam să le cunosc mai bine alectica. La început contau pe prostia adversarului şi, cînd nu mai găseau >x*tiţă de scăpare, făceau pe proştii. Dacă asta nu avea efect, nu mai înţelegeau, u, strînşi cu uşa, dintr-un salt treceau în alt domeniu; înşirau truisme din re, odată admise, scoteau argumente pentru nişte probleme complet diferite; ică îi încolţeai în continuare, îţi scăpau din mîini şi nu puteai să le smulgi eun răspuns exact. Dacă voiai să-1 înhaţi pe vreunul din aceşti apostoli, mîna ingea doar o materie vîscoasă şi cleioasă ce ţi se scurgea printre degete, pentru în clipa următoare să se facă la loc. Dacă unuia dintre ei îi dădeai o lovitură ît de decisivă încît, în prezenţa asistenţilor, nu putea decît să se situeze pe ziţia ta şi, cînd credeai că ai făcut cel puţin un pas înainte, a doua zi rămîneai arte mirat. Evreul nu mai ştia ce se petrecuse în ajun; reîncepea să divagheze înainte, de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic şi cînd, indignat, îl somai să se plice, el simula uimirea, nu-şi mai amintea absolut nimic, decît faptul că în un dovedise deja temeiul spuselor sale.

Adesea rămîneam înmărmurit.

Nu ştiai ce să admiri mai mult: abundenţa vorbăriei sau arta lor de a Lnţi.

Am sfîrşit prin a-i urî.

Toate acestea aveau latura lor bună: pe măsură ce îi cunoşteam mai bine şefi, sau cel puţin pe propagandiştii social-democraţiei, poporul meu îmi venea tot mai drag. Cine ar fi putut blestema, faţă în faţă cu abilitatea îbolică a acestor seducători, pe nenorociţii care le căzuseră victimă? Cu cîtă îicultate bimisem eu însumi dialectica perfidă a acestei rase! Şi cît era de darnică o asemenea victorie, cu nişte oameni ale căror guri denaturează evărul, negînd fără înconjur spusele de mai înainte, pentru ca în clipa mătore să se prevaleze de ele.

Nu, pe măsură ce învăţam să-i cunosc pe evrei, mă simţeam tot mai iemnat să-i iert pe muncitori.

Cei mai vinovaţi în ochii mei nu erau ei, ci tocmai aceia care considerau

că nu merita osteneala să compătimească poporul, să-i asigure drepturile pri legi perfect echitabile, în sfîrşit să-1 pună la zid pe cel ce 1-a amăgit şi corupt]

Experienţele pe care le făceam zilnic m-au îndemnat să cercetez izvoare doctrinei marxiste.  Acţiunea ei îmi era acum limpede cunoscută în toa amănuntele; ochiul meu atent descoperea în fiecare zi semnele progreselor era suficient să ai puţină imaginaţie ca să-ţi închipui ce consecinţe avea să aii Acum se punea problema de a şti dacă fondatorii ei prevăzuseră ce avea producă opera lor ajunsă la ultima ei formă, sau dacă ei înşişi fuseseră victime unei erori.

După părerea mea, ambele alternative erau posibile.

Intr-unul din cazuri, era de datoria fiecărui om capabil de gîndire să ţii piept acestei mişcări funeste, pentru a încerca să împiedice lucrul cel mai ■ în celălalt caz, trebuia admis că autorii responsabili de această boală ca contaminase popoarele fuseseră adevăraţi demoni: căci numai creierul urn monstru, nu al unui om, putea concepe planul unei organizaţii a cărei acţiui urma să aibă ca rezultat prăbuşirea finală a civilizaţiei şi ca urmare transform rea lumii într-un deşert.

In acest caz, singura soluţie era lupta, lupta cu toate armele pe care pot furniza  mintea omenească,  inteligenţa şi voinţa,  oricare  ai- trebui altminteri să fie adversarul în favoarea căruia soarta va înclina balanţa.

Am început aşadar să-i studiez temeinic pe întemeietorii acestei doctrin în scopul cunoaşterii principiilor mişcării. Faptul că mi-am atins scopul mx mai repede decît îndrăznisem să sper s-a datorat exclusiv cunoaşterii problem evreieşti, deşi încă insuficient aprofundată. Numai ea mi-a îngăduit să comp practic realitatea cu gogoşile din teoriile apostolilor şi fondatorilor socii democraţiei. învăţasem, de fapt, ce înseamnă pentru evreu a vorbi: nu o fa niciodată decît ca să-şi ascundă sau să-şi mascheze gîndul. Şi nu trebuie să cai să-i descoperi adevărata intenţie în text, ci printre rînduri, unde a fost ascun cu grijă.

Aceasta a fost perioada în care în mine a avut loc schimbarea cea ai profundă pe care am avut-o vreodată de dus la bun sfîrşit.

Cosmopolitul moale care fusesem pînă atunci a devenit un antisem fanatic.

încă o dată – dai- era ultima – o nelinişte apăsătoare îmi strîngea iniiti

Pe cînd studiam influenţa exercitată de poporul evreu de-a lungul urn epoci întinse ale istoriei, m-am întrebat deodată, neliniştit, dacă nu cum destinul, ale cărui intenţii sînt insondabile, dorea, din motive necunoscute nou bieţi oameni, şi în virtutea unei decizii imuabile, victoria finală a acestui pop neînsemnat?

Să-i fi fost promis acest pămînt drept recompensă acestui popor care trăit întotdeauna numai pentru pămînt?

Dreptul pe care socotim că-1 avem de a lupta pentru conserva» noastră este într-adevăr întemeiat, sau nu există decît în mintea noastră?

c 4 — Mein Kampf

Destinul mi a dat el însuşi răspunsul în vreme ce mâ cufundam în al doctrinei marxiste şi observam imparţial şi pe îndelete activitatea ului evreu.

Doctrina evreiască a marxismului respinge principiul aristocratic ctat de natură şi pune în locul privilegiului etern al forţei şi al energiei minanţa numărului şi greutatea lui moartă. Ea neagă valoarea individuală xlui, contestă importanţa entităţii etnice şi a raseis privind astfel omenh-ea ndiţia prealabilă pusă existenţei şi civilizaţiei sale. Admisă ca bază a vieţii rsale, ea ai* antrena sfîrşitul oricărei ordini ce poate fi omeneşte concepută, pă cum o astfel de lege n-ar putea duce decît la haos în acest univers Io de care concepţiile noastre rilmîn pe loc, tot astfel ea ai* însemna aici pe it dispariţia, locuitorilor planetei noastre.

Dacă evreul, graţie profesiunii sale de credinţă marxiste, obţine victoria a popoarelor acestei lumi, diadema sa va fi coroana mortuară a omenirii, :i planeta noastră va reîncepe să străbată eterul aşa cum a făcut o acum milioane de ani: nu va mai exista nici un om pe faţa ei.

Natura veşnică se răzbună fără milă atunci cînd îi calci poruncile.

De aceea eu cred că acţionez în spiritul Atotputernicului, creatorul 1, căci:

Apărîndu-mci de evreu, lupt pentru a apăra opera Domnului.

CAPITOLUL OI

CONSIDERAŢII POLITICE GENERALE PRIVIND ŞEDEREA MEA LA VIENA

Sînt convins astăzi că omul, exceptînd cazul unor aptitudini excepţionale, nu trebuie să se lanseze în politica activă înainte de a împlini de treizeci de ani. Pînă la această vîrstă, de fapt, nici nu poate fi vorba decît de formarea unei platforme, punct de plecare pentru examinarea diferitelor probleme politice, permiţînd luarea unei poziţii în privinţa lor. Abia după ce a dobîndit un astfel de fond de idei generale şi după ce şi-a format o trainică părere personală asupra fiecăreia din problemele de actualitate, omul maturizat, cel puţin în privinţa caracterului, trebuie sau poate să participe la viaţa politică publică.

Altminteri îl paşte primejdia de a trebui ori să-şi schimbe într-o zi poziţia luată asupra unor probleme esenţiale, ori de a se mărgini, deşi perfect informat, la o doctrină pe care inteligenţa şi convingerile sale o dezaprobă de multă vreme. In primul caz, propriile lui ezitări ar avea drept consecinţă neplăcută – trebuie să se aştepte la aceasta – faptul că nu va cîştiga încrederea statornică a partizanilor săi. Pentru aceia pe care îi conduce, o asemenea schimbare radicală a şefului înseamnă perplexitate şi adesea un sentiment de ruşine faţă de foştii lor adversari.

In al doilea caz – atît de frecvent astăzi -, cu cît şeful însuşi crede mai puţin în cele susţinute public, cu cît justificarea acestora este mai găunoasă, mai ternă, cu atît ea alege mijloace mai vulgare. El nu se mai gîndeşte să se pună chezaş manifestărilor sale politice: nu-ţi dai viaţa decît pentru convingerile tale. In acelaşi timp, exigenţele faţă de partizani devin tot mai mari şi mai neruşina­te, pînă cînd sacrifică şi ce mai rămăsese în el dintr-un şef, pentru a deveni un politician: ace] soi de oameni a căror unică şi veritabilă convingere este absenţa oricărei convingeri, asociată cu o insolenţă inoportună şi cu o artă neruşinaţi de a minţi.

Dacă. spre nenorocirea oamenilor cinstiţi, un asemenea şmecher ajunge în parlament, trebuie să se ştie, încă de la început, că maniera sa de a face politică nu va mai consta decît într-o luptă eroică pentru păstrarea acestei “vaci de lapte” pentru sine şi pentru familia sa. Mai tîrziu, cînd soţia şi copiii vor trăi pe spinarea lui, el va lupta şi mai aprig pentru mandatul său. Oricine se va orienta spre politică va deveni, ca urmare, duşmanul său personal; odată cu fiecare mişcare nouă, el se va teme de posibilul început al sfîrşitului său şi, în fiecare om important, de posibila ameninţare a pericolului pe care acesta îl constituie.

8

îmi propun să mai revin cu seriozitate la acest soi de ploşniţă de arlament.

Desigur, bărbatului de treizeci de ani îi mai rămîn multe de învăţat în irsul vieţii, dai- aceasta va fi doar o complinire şi o umplutură în cadrul oţiunilor generale pe care le-a dobîndit deja. Noile sale cunoştinţe nu vor iunge să-i zdruncine din temelii cunoştinţele de bază deja primite: dimpotrivă, e le vor îmbogăţi; iar partizanii săi nu vor fi nevoiţi să înăbuşe în ei sentimen-il neplăcut că au primit de la el învăţăminte greşite: dimpotrivă, dezvoltarea •ganică vizibilă a Şefului va fi pentru ei o garanţie liniştitoare, noile sale inoştinţe contribuind doar la îmbogăţirea propriei lor doctrine. Aceasta va fi ochii lor şi o dovadă a justeţii teoriilor politice pe care le apărau.

Un Şef care trebuie să renunţe la teoriile sale generale, recunoscute ca lse, acţionează demn numai dacă este gata să suporte toate consecinţele.Atunci trebuie să-şi interzică exercitarea publică a activităţii politice ulterioare. Din oment ce a căzut deja în greşeală în puncte esenţiale, poate cădea şi a doua ră. In nici un caz nu are dreptul să continuie să rîvnească la încrederea ncetăţenilor săi ori s-o accepte.

Astăzi oamenii se conformează prea puţin unei asemenea linii de nduită şi aceasta dovedeşte josnicia universală a secăturilor care se cred tualmente chemate să facă politică.

Dar, măcar de s-ar găsi un singur ales între toate aceste secături! Odinioară evitasem să mă afişez deschis în orice domeniu; totuşi cred că am ocupat de politică la fel de mult ca oricine. Numai într-un cerc-foarte strîns făceam cunoscut ceea ce mă frămînta sau mă atrăgea în fonii meu ;erior. Faptul că vorbeam într-o reuniune restrînsă de prieteni avea multe uri bune: învăţam mai puţin să vorbesc, cît să pătrund ideile şi opiniile adesea ssebit de primitive ale oamenilor. Astfel, fără să pierd timpul şi cu orice prilej, itinuam să-mi completez cultura. Nicăieri în Germania împrejurările nu reau desigur pe atunci această ocazie, în aceeaşi măsură ca la Viena.

Preocupările politice în bătrîna monarhie duirTreanâ erau în ansamblu i marcate şi interesau un cerc mai larg decît în Germania acelor vremi, cu epţia anumitor părţi din Prusia, a Hamburgului şi a coastelor Mării rdului. înţeleg aici prin Austria acel teritoriu al marelui imperiu habsburgic :are poporul german a reprezentat, în orice caz, nu numai ocazia istorică a nării acestui stat, ci a fost şi singurul în stare să confere unei formaţiuni itice atît de artificiale viaţa morală care a însufleţit-o timp de cîteva secole. De măsură ce trecea timpul, existenţa şi viitorul acestui stat depindeau tot i mult de menţinerea acestui nucleu central al imperiului.

Dacă vechile state ereditare reprezentau inima imperiului, inimă care

trimitea în circuitul vieţii politice şi artistice un sînge mereu proaspăt, Vi era în acelaşi timp şi creierul şi voinţa lui.

înfăţişarea Vienei era într-adevăr aceea a unei regine stînd pe tron şi suficientă ca să-i confere autoritatea care unea atîtea popoare diferite. Măr propriei sale frumuseţi te făcea să pierzi din vedere stigmatul vîrstei ansanx lui.

Interiorul imperiului austriac n-avea decît să se cutremure violent cauza luptelor sîngeroase dintre diferitele naţionalităţi: străinătatea, Gemu în special, nu vedea decît imaginea vrednică de iubire a Vienei. Iluzie cu mai facilă cu cît aceasta părea să cunoască, în vremea aceea, o ultimă şi vădită înflorire. Sub conducerea unui primar cu adevărat genial, venera reşedinţă a bătrînului imperiu s-a mai trezit o dată la o viaţă admirabil de tîn Ultimul mare german ieşit din rîndurile poporului care a propovăduit Ma spre Răsărit nu se număra oficial printre “oamenii de stat”; totuşi, acest Lueger, primai” în “capitala imperiului şi oraş de reşedinţă” a obţinut rînc rînd rezultate uimitoare în toate domeniile – economice sau artistice -politicii comunale. El s-a dovedit, prin acest subterfugiu, un om de stat mare decît au fost pe vremea aceea toţi “diplomaţii” declaraţi la un loc.

Prăbuşirea aparenţei de naţiune numită Austria nu pledează împoti capacităţii politice a elementului german al vechiului Marş spre Răsărit. Cu : milioane de oameni este imposibil să menţii cu trăinicie un stat de cincizec: milioane, afară numai dacă nişte ipoteze perfect determinate nu sînt înfăpt la timpul potrivit.

Austriacul german avea concepţii foarte largi.

Fusese obişnuit să trăiască în cadrul unui mare imperiu şi nu pierd niciodată simţul îndatoririlor ce decurg din această situaţie. Singur în stătu dincolo de graniţele domeniului restrîns al coroanei, el mai vedea încă grani imperiului. Da! Şi cînd soarta 1-a despărţit în final de marea patrie germana s-a străduit întotdeauna să-şi asume povara copleşitoare de a menţine gern ceea ce strămoşii săi smulseseră odinioară Estului în nesfîrşite lupte, trebuie luat în considerare şi faptul că nu toate forţele austriecilor germani fost consacrate acestei misiuni, căci inima şi amintirea celor mai buni dinţi n-au încetat niciodată să se îndrepte către patria mamă comună şi din ele mai rămas decît o rămăşiţă pentru ţara natală.

Orizontul general al austriacului german era deja relativ mai 1. Relaţiile sale economice cuprindeau frecvent ansamblul imperiului proteifo: Aproape toate întreprinderile cu adevărat importante se aflau în mîinile lui furniza cea mai mare parte a personalului de conducere, tehnicieni funcţionalii. Tot el era la baza comerţului exterior, în măsura în care evreii puseseră mîna pe acest domeniu oarecum cuvenit lor. Din punct de ved politic, austriacul german mai păstra singur întregul stat. Pe durata serviciu militai’ era aruncat foarte departe de hotarele înguste ale provinciei s Proaspăt recrut, îşi făcea poate serviciul înr-un regiment german, dai* ace

i avea gai’nizoana tot atît de bine în Herţegovina ca la Viena sau în Galiţia, jl ofiţeresc era încă german, ca şi mare parte din Administraţia superioară, şi ştiinţa erau şi ele germane. Exceptînd lucrările de proastă calitate, rod idinţelor artistice moderne, care, de altfel, ar fi putut fi tot atît de bine aite unui popor de negri. Germanii erau singurii care deţineau şi ideau veritabila inspiraţie artistică. In muzică, în arhitectură, în sculptură pictură, Viena era izvorul necesat care venea în ajutorul întregii duble rhii, fără să ameninţe să sece vreodată.

In sfîrşit, elementul german era şi pivotul întregii politici externe, dacă deoparte un număr redus de unguri.

Cu toate acestea, orice tentativă de salvare a acestui imperiu era nică, deoarece lipsea condiţia esenţială necesară.

Pentnj a învinge forţele centrifuge ale diferitelor popoare ale statului ac, nu exista decît o posibilitate: statul să fie guvernat şi de asemenea izat în interior de o manieră centralizată; ori nu va mai exista.

In diferite perioade de luciditate, această opinie avea trecere în “sferele “, dai curînd era uitată sau înlăturată ca fiind greu de realizat. Orice t de constituire mai pronunţat federativă a imperiului trebuia să eşueze Lente, în lipsa unui nucleu activ avînd predominanţa în stat. La aceasta nai adăugat datele interne proprii statului austriac şi esenţialmente ;e de cele oferite de Reichul german în momentul întemeierii sale de către irck. In Germania era vorba doar de învingerea tradiţiilor politice, ;ce, în ce priveşte cultura, exista un fond comun. înainte de toate şi ;înd mici fragmente străine, Reichul nu cuprindea decît reprezentanţi ai aşi popor.

In Austria, situaţia era tocmai inversă.

Aici, în fiecare ţară – exceptînd Ungaria    amintirea politică a unei i proprii a dispărut cu totul, ori s-a şters sub buretele timpului, devenind ţin voalată şi nedesluşită.  In  schimb, cînd a fost invocat principiu], alităţilor, tendinţele etnice s-au întărit în diferitele ţări. Triumful lor urma cu atît mai lesnicios cu cît el a început să se formeze la marginile hiei statelor naţionale, ale căror popoare, de aceeaşi rasă cu ţărîna elor austriece sau de o rasă înrudită, au putut exercita asupra acestora mă o atracţie personală mai puternică decît cea a austriecilor germani. Nici chiar Viena n-a putut susţine, cu vremea, această luptă. Cînd Budapesta s-a dezvoltat, devenind un oraş, Viena a avut pentru aară o rivală a cărei misiune nu mai era menţinerea coeziunii dublei h     ci mai degrabă întărirea uneia dintre individualităţile sale. In scurt  avea săi urmeze exemplul, apoi Lembergul, Laibachul etc. Odată carea la rang de capitale naţionale ale unor ţări aparte, ele deveneau e unei vieţi intelectuale din ce în ce mai particulariste. Numai astfel au adîncime şi baze spirituale instinctele politice etnice. Urma să vină o zi bucnirile diverselor popoare aveau să fie mai puternice decît forţa de

51

coeziune a intereselor comune: atunci se va sfîrşi cu Austria.

Această evoluţie s-a confirmat foarte limpede începînd de la moartea lui Iosif al Il-lea. Rapiditatea ei a fost în raport cu o serie de factori provenind în parte din monarhia însăşi, în parte din situaţia externă a imperiului.

Dacă se dorea în mod sincer acceptarea luptei şi bătălia pentru menţinerea acestui stat, numai o centralizare perseverentă şî fermă putea duce la ţintă. Atunci trebuia, înainte de toate, impunînd principiul unei limbi de stat unice, să fie stimulată comunitatea naţională, existentă pînă atunci numai cu numele şi să se pună la îndemîna administraţiei mijlocul tehnic fără de care un stat unificat nu poate supravieţui. De asemenea, numai cu vremea, cu ajutorul şcolii şi al propagande^ putea fi creat un sentiment naţional comun. Acest obiectiv nu putea fi atins în zece sau douăzeci de ani: trebuia numărat în secole, tot aşa cum, în problemele colonizării, perseverenţa are mai multă însemnătate decît energia cheltuită la un moment dat.

Este inutil să insistăm asupra necesităţii unei unităţi absolute în administraţie.

Pentru mine a fost extrem de instructiv să demonstrez de ce nimic din toate acestea nu s-a întîmplat ori mai degrabă nu sa făcut. Cel vinovat de această omisiune a fost în acelaşi timp singurul vinovat de prăbuşirea imperiului.

Existenţa bătrînei Austrii, mai mult decît a oricărui alt stat, era legată de puterea pnvernului său. Ii lipsea acel fundament al unui stat naţional care, dacă se întîmplă să-i lipsească conducerea propriu-zisă, are întotdeauna în originea sa etnică o forţă care îi asigură conservarea. Statul etnic poate cîteodată, graţie inerţiei naturale a populaţiilor sale şi puterii de rezistenţă pe care o implică, să suporte în chip uimitor şi fără a suferi grav perioade îndelungate de administrare proastă sau de conducere proastă; aşa se întîmplă adesea atunci cînd orice aparenţă de viaţă a dispărut dintr-un corp şi cînd te crezi în prezenţa unui cadavru, pînă cînd cel “considerat mort” se ridică şi oferă celorlalţi oameni uimitoare manifestări ale vitalităţii sale intacte.

Dai” lucrurile se petrec cu totul altfel cu un imperiu compus din mai multe popoare, care nu este menţinut prin comunitatea de sînge, ci printr-o autoritate comună. Nici o slăbiciune a conducerii nu va produce într-un astfel de stat o toropeală similară cu cea a animalelor care hibernează, ci va fi, dimpotrivă, un prilej de trezire a tuturor instinctelor particulariste care preexistă in fiecare rasă şi care nu s-au putut manifesta în perioada cînd stăpînea o voinţă.

Numai prin educaţia comună, timp de secole, prin tradiţii comune, prin interese comune etc. poate fi micşorat acest pericol. Tot aşa, cu cît aceste state vor fi mai tinere, cu atît vor depinde mai mult de talia regimului care guvernează; şi s-a văzut adesea opera unor cuceritori sau genii autoritare care nu au fost urmaţi căzînd din nou în neant încă de la moartea marelui fondator. De altfel, nici după cîteva secole aceste pericole nu pot fi considerate trecute;

52

adesea ele nu fac decît sâ dormiteze pentru ca apoi să se trezească brusc de îndată ce regimul, devenit prea slab, puterea educaţiei şi prestigiul tradiţiei nu mai pot învinge elanul vital propriu diferitelor ramuri.

Greşeala tragică a Casei de Habsburg a constat fără îndoială în faptul :ă nu a înţeles aceasta.

Destinul a mai luminat o dată viitorul ţării sale numai pentru unul din îi. Apoi această făclie s-a stins pentru totdeauna.

Iosif al II-lea, împărat roman al naţiunii germane, a sesizat cu ngrijorare că, hărţuită la graniţele din afara imperiului, casa lui va dispărea în /îrtejul unui Babilon de popoare dacă nu compensează in extremis carenţa strămoşilor săi. Cu o putere supraomenească, “prietenul oamenilor” a înfruntat lelăsarea predecesorilor săi şi a încercat să repare în zece ani neglijenţa cîtorva iecole. Dacă ar fi avut înaintea sa măcar patruzeci de ani de muncă, dacă măcar :ele două generaţii următoare i-ar fi continuat în acelaşi spirit opera începută, jrobabil că miracolul s-ar fi produs. Cînd a murit, după numai zece ani de lomnie, epuizat fizic şi moral, opera sa a coborît cu el în mormînt şi de atunci şi doarme somnul veşnic în cripta Capucinilor, fără să fi fost deşteptată vreodată.

Succesorii săi nu erau la înălţimea acestei misiuni, nici ca spirit, nici ca ‘oinţă.

Cînd primele semne revoluţionare ale unor vremuri noi au aprins îuropa, a început şi Austria să se înfierbînte puţin cîte puţin. Dar cînd incendiul i sfîrşit prin a izbucni, ardoarea i-a crescut mult mai puţin faţă de cauze sociale, le clasă sau de politică generală decît pentru izbucniri de origine etnică.

Revoluţia de la 1848 a putut fi pretutindeni o luptă de clasă, în Austria a era de-acum începutul unei noi lupte între rase. Germanul care, uitînd iceastă origine a ridicării revoluţionare sau care, necunoscînd-o, se punea totuşi a slujba ei, îşi pecetluia astfel propria soartă. El contribuia la trezirea spiritului [emocraţiei occidentale care, în scurt timp, i-a răpit bazele propriei sale xistenţe.

Reprezentarea parlamentară, fără instituirea şi consolidarea prealabilă unei limbi de stat comune, dădea prima lovitură preponderenţei germane în aonarhie. Dai-, începînd din clipa aceea, însuşi statul era de asemenea pierdut, ‘ot ce a urmat nu e decît istoria declinului unui imperiu.

Urmărirea acestei dezagregări era pe cît de emoţionantă pe atît de nstructivă. Sentinţa istoriei s-a executat prin amănuntele a.mii şi mii de eripeţii. Majoritatea germanilor îşi urmau drumul, orbi, în mijlocul semnelor răbuşirii: aceasta dovedea numai voinţa zeilor de a nimici Austria.

Nu pot să mă pierd în amănunte care nu sînt obiectul acestei cărţi; vreau oai* să examinez mai temeinic acele evenimente care, cauze veşnice ale ruinei opoarelor şi statelor, mai prezintă un interes de actualitate şi care, în fine, î-au ajutat să-mi fixez concepţiile politice.

In fruntea instituţiilor care puteau justifica cel mai limpede distrugeţi treptată a monarhiei austriece, chiar şi în ochii puţin clarvăzători ai miculi: burghez, se afla cea printre atribuţiile căreia ar fi trebuit, mai mult ca oricare alta, să se numere puterea: Parlamentul, sau, cum era numit în Austii] Reichsratul.

In mod vădit, modelul acestei instituţii era în Anglia, în ţara clasicj “democraţii”.

întreaga rînduială fericită a fost luată de acolo şi transportată la Vief\ pe cît posibil neschimbată.

Sistemul englez al celor două camere şi-a sărbătorit reînvierea înCams Deputaţilor şi în Camera Seniorilor. Doar “edificiile” erau de-acum pt diferite.

Odinioară, cînd Barry a făcut să apară din valurile Tamisei Parlameni a pus la contribuţie istoria Imperium-uhii britanic scoţînd bani pentru decorai a 1200 de firide, console şi coloane ale Palatului său: statuile şi tablourile s au făcut din Camera Lorzilor şi din Camera Comunelor un templu al Gloi Naţiunii.

Aici a survenit pentru Viena prima dificultate: cînd danezul Hanser terminat ultimul pinion al palatului de marmură destinat noii reprezenta! poporului, n-a putut face altceva mai bun decît să imite decoraţia anti Oameni de stat şi filozofi greci şi romani decorară reşedinţa teatrală “Democraţiei din Vest” şi, printr-un simbol ironic, cvadrigele înălţate în si* celor două clădiri se avîntau spre cele patru puncte cardinale, dînd astfel din exterior cea mai bună imagine a activităţii din interior.

Naţionalităţile ar fi refuzat, văzînd în aceasta o ofensă şi o provocare, acest edificiu să fie un omagiu adus istoriei Austriei. După cum în Reict’ însuşi au îndrăznit să închine poporului german edificiul lui Wallot prinţ inscripţie numai în bubuiturile luptei din războiul mondial.

Atunci cînd, la douăzeci de ani neîmpliniţi, am intrat pentru prima d în Palatul Franzensring, ca să asist la o şedinţă a Camerei Deputaţilor, fl cuprins cel mai puternic sentiment de repulsie.

De-acum detestam parlamentul, dai* nu atît ca instituţie. Dimpotri tendinţele mele liberale nu-mi îngăduiau să iau în considerare un alt mod guvernare. Ideea vreunei dictaturi mi s-ar fi părut, asemeni atitudinii mele f de Casa Habsburgilor, o crimă împotriva libertăţii şi împotriva oricărei rajivi

Admiraţia mea reală faţă de parlamentul englez contribuia mult aceasta: ea îmi fusese inspirată, fără să-mi dau seama, de nenumăratele zii pe care le citisem în tinereţe şi nu mă puteam dezbăra de ea aşa uşor. Demn) tea cu care însăşi Camera Inferioară se achita acolo de obligaţiile ei şi pe ci presa noastră ne-o prezenta în culori atît de fnimoase îmi insufla mult resp£ Oare putea exista o formă mai înaltă de guvernare a unui popor prin el

iai de aici şi ostilitatea mea faţă de parlamentul austriac: consideram mblul rătăcirilor sale ca fiind nedemne de gloriosul său model. Dar mentelor mele li s-a alăturat atunci un altul.

Elementul german din statul austriac depindea de soarta pe care io ea Reichul. Pînă la introducei-ea votului universal secret, mai exista încă rlament o majoritate germană, ce-i drept modestă. Această situaţie dădea ie gîndit, deoarece atitudinea şovăielnică a social-democraţiei din punct de ■e naţional o făcea mereu să se împotrivească aspiraţiilor germanilor, ori de >ri interesele acestora erau în joc: aceasta din teama de a-şi îndepărta zanii aparţinînd unor popoare străine. De-acum social democraţia nu mai l fi deci considerată un partid german, dai* instituirea votului universal a :apăt supremaţiei germane chiar din punct de vedere numeric. Acum ui “degermanizării” era liber.

Din acel moment, instinctiva mea conservare naţionalistă se împăca greu cameră a reprezentanţilor poporului unde tot ce era german era nu zentat, ci trădat. Insă aceste defecte, ca atîtea altele, erau mult mai puţin tabile sistemului de scrutin, cît însuşi statului austriac. Mă gîndisem deja ta timp cît vechiul stat va supravieţui, nu se va mai ivi prilejul pentru ca itatea germană să-şi redobîndească poziţia primordială în parlament.

In această stare de spirit am pătruns întîia oară în acele locuri pe cît de abile pe atît de discreditate. De altfel, eu nu le veneram decît datorită [ii magnifice ;i edificiului: o minune greacă pe pămînt german.

Insă mi-a trebuit foarte puţin timp ca să mă revolt în faţa lamentabilului icol ce se desfăşura sub privirile mele.

Erau prezenţi cîteva sute de reprezentanţi ai poporului, care tocmai de tranşat o chestiune economică importantă. Acea zi mi-a fost de ajuns ni fac provizii pentru a chibzui cîteva săptămîni.

Valoarea intelectuală a discursurilor se menţinea la un nivel foarte , în măsura în care le puteai urmări, căci unii dintre acei domni nu iu germana, ci slava, limba lor maternă, sau chiar un dialect. Aveam ii să aud cu propriile mele urechi ceea ce pînă atunci nu ştiam decît din O masă mişunîndă de oameni care gesticulau, se interpelau unii pe alţii te vocile şi, dominînd ansamblul, un lamentabil bătrîn bonom, năduşit, tot, înduri violent clopoţelul şi străduindu-se cînd prin apeluri la calm, cînd mbolduri, să restabilească ceva din demnitatea parlamentară a tonului

Nu m-am putut împiedica să nu rîd.

Peste cîteva săptămîni am revenit. Spectacolul se schimbase, era aproape ecunoscut. Sala era complet goală. Lumea dormea; cîţiva deputaţi stăteau irile lor şi se uitau unii la alţii căscînd; unul dintre ei „vorbea pe larg”. :epreşedinte era prezent şi cerceta sala cu un aer vădit plictisit.

Am început să reflectez. Acum, de cîte ori aveam timp, mă întorceam la ii’at şi, de fiecare dată, tăcut şi atent,  priveam spectacolul, ascultam

55

discursurile – cînd erau inteligibile – studiam figurile mai mult sau mai puţin inteligente ale acestor aleşi ai naţiunilor acestui stat vrednic de milă şi astfel mi-am format încetul cu încetul idei personale asupra acestor chestiuni. Un an de astfel de observare liniştită mi-a fost de ajuns ca să-mi schimb ori să-mi înlătur total vederile anterioare asupra naturii acestei instituţii. Nu mai simţeam revolta lăuntrică împotriva aspectului mediocru pe care-1 luase în Austria; acum învinuiam însuşi parlamentul. Pînă atunci crezusem că tot răul provenea din faptul că parlamentul austriac nu avea o majoritate germană; acum socoteam că el trebuia căutat în forma şi natura instituţiei însăşi.

O serie întreagă de întrebări s-au pus atunci în mintea mea.

Am început să mă familiarizez cu principiul democratic al „hotărîrii majorităţii”, bază a întregului sistem, nu fără a acorda o mare atenţie valorii intelectuale şi morale a oamenilor cărora calitatea de aleşi ai naţiunii le impunea îndeplinirea unui mandat.

Am învăţat astfel să cunosc în acelaşi timp şi instituţia şi pe componenţii ei.

In cîţiva ani mi s-a conturat limpede, în toate amănuntele, imaginea tipului celui mai nobil al timpurilor moderne: parlamentarul. In mintea mea, el a început să îmbrace o formă care, de atunci, nu a suferit nici o schimbare esenţială. O dată în plus, lecţiile vieţii m-au ferit să mă rătăcesc într-o teorie socială care multora li se poate părea puţin seducătoare, la prima vedere, dar care trebuie totuşi socotită printre semnele declinului omenirii.

In Europa occidentală actuală, democraţia este precursorul marxismului, care nu poate fi conceput fără ea. Ea este mediul de cultură al acestei ciume mondiale în care se poate răspîndi epidemia. Şi îşi găseşte expresia în parlamen­tarismul avorton în care orice scînteie divină a încetat din nefericire să însufleţească noroiul din care e plămădit.

Ii sînt foarte recunoscător destinului care m-a făcut să studiez această chestiune pe cînd eram încă la Viena, căci e probabil că în Germania, în aceeaşi perioadă, aş fi tranşat-o cu prea multă uşurinţă. Dacă aş fi perceput tot ridicolul acelei instituţii numită „Parlament” mai întîi la Berlin, aş fi căzut fără îndoială într-o altă extremă şi m-aş fi situat, din raţiuni aparent excelente, de partea celor care nu vedeau salvarea popoinilui şi a Reichului decît în întărirea puterii imperiale şi a ideii de imperiu, salvare pe care o compromiteau totuşi din cauza ignoranţei din vremea lor.

In Austria nu trebuia să te temi că ai să cazi atît de uşor dintr-o greşeală în alta, Dacă parlamentul nu preţuia nimic, Habsburgii nu preţuiau fără îndoială mai mult şi poate chiar mai puţin. Nu se terminase totul odată cu respingerea parlamentarismului; problema rămînea intactă: şi ce dacă? Suprimarea Reichsratului însemna încredinţarea puterii ocîrmuitoare exclusiv Casei de Habsburg: idee cu totul inadmisibilă, mai ales pentru mine.

Dificultatea rezolvării acestui caz particular m-a îndemnat să mă dedic în întregime acestei probleme, ceea ce altminteri n-aş fi făcut, tînăr cum eram.

56

Ceea ce mi-a dat de gîndit, în primul rînd, a fost lipsa evidentă a oricărei responsabilităţi, indiferent în sarcina cui ar fî fost.

Parlamentul ia o decizie: oricît de catastrofale ai’ fi consecinţele ei, nimeni nu poartă răspunderea, nimeni nu poate fi chemat să dea socoteală. Căci, după un dezastru fără seamăn, retragerea guvernului vinovat, schimbarea majorităţii sau dizolvarea parlamentului înseamnă asumarea unei responsabili­tăţi oarecare?

0 majoritate şovăielnică de indivizi poate fî vreodată făcută răspunzătoa­re?

Ideea de responsabilitate are sens, fără să expună o persoană determina­tă?

Practic, şeful unui guvern poate fî făcut răspunzător de acte a căror provenienţă şi îndeplinire revin voinţei şi înclinaţiei unei mulţimi de indivizi? Oare misiunea unui conducător nu este văzută mai puţin în conceperea mui plan, cît în arta de a face o turmă de oi cu capete seci să-i înţeleagă valoarea, spre a cerşi mai apoi aprobarea lor binevoitoare?

Proba pe care trebuie s-o treacă un om de stat constă în a poseda în icelaşi grad arta de a convinge şi fineţea diplomatică necesară pentru a înţelege >rincipiile importante şi a lua hotărîrile importante?

Faptul că un şef nu reuşeşte să cîştige de partea unei idei determinate najoritatea unei adunări, veritabilă tumoare care a invadat organismul în mprejurări mai mult sau mai puţin curate, dovedeşte inaptitudine din partea ui? De altfel, s-a întîmplat măcar o dată ca o ceată de oameni să fi înţeles o idee, lai înainte ca succesul ei să-i fi dezvăluit însemnătatea?

Orice acţiune genială nu este aici, pe pămînt, o ofensivă a geniului npotriva inerţiei mulţimii?

Atunci ce trebuie să facă omul politic ale cărui proiecte nu reuşesc să ştige favoarea acestei mulţimi prin linguşiri? Trebuie s-o stipendieze?

Sau, în faţa prostiei concetăţenilor săi, trebuie să renunţe să îndeplinească ircinile a căror necesitate vitală a recunoscut-o? Trebuie să se retragă? Trebuie i rămînă?

Cum poate reuşi un om de caracter să rezolve conflictul dintre o astfel ; situaţie şi ceea ce el a considerat decent, sau, mai exact, cinstit?

Unde este aici limita care desparte datoria faţă de comunitate de itoriile de onoare?

Oare adevăratul şef nu trebuie să-şi interzică metode de guvernare care coboară la poziţia de politician pe tennen scurt?

Şi invers, oare acest politician pe termen scurt nu se va simţi obligat să că politică întrucît niciodată nu el, ci o insesizabilă trupă de oameni, va purta final povara responsabilităţii?

încă se mai crede că progresul uman, cît ai’ fi de neînsemnat, provine din intea majorităţii şi nu din capul unui om?

Ori lumea are pretenţia că pe viitor se va putea debarasa de aceast condiţie prealabilă a civilizaţiei?

Dimpotrivă, ea nu pare astăzi mai necesară ca oricînd?

Cînd principiul parlamentar al autorităţii majorităţii îl învinge pe cel i autorităţii unui singur individ şi înlocuieşte conducătorul cu numărul şi a mulţimea, el se împotriveşte principiului aristocratic al naturii, pe care s sprijină de altfel o concepţie despre nobleţe care n-ar tolera nici unul din primj zece mii ai noştri.

Ce dezastre atrage după sine această instituţie modernă asuveranităţ: parlamentare, cu greu îşi poate imagina un cititor al presei evreieşti, dacă n-învăţat să reflecteze şi să judece în deplină libertate. Ea constituie, în primu rînd, prilejul de a îneca ansamblul vieţii politice într-un val de inciiente minor de o meschinărie incredibilă. Astfel, cu cît adevăratul conducător se va î’etrag dintr-o activitate politică, care, în majoritatea cazurilor, va consta mai puţin î creaţii şi într-o muncă rodnică, cît în diverse tîrguieli pentru a cîştiga favoare majorităţii, cu atît însăşi natura acestei activităţi politice va fi pe plăcu spiritelor meschine şi prin urmare le va captiva.

In zilele noastre, cu cît un asemenea negustor va fi mai îngust la mint şi la ştiinţă, cu atît va fi mai conştient de mediocritatea dezolantă i actelor sal publice şi cu atît mai mult va aprecia un sistem de guvernare care nu pretinde nici o mare energie, nici mult geniu, ci se mulţumeşte mai degrabă ci o anumită ingeniozitate ţărănească, care nu are nimic comun cu forţa spiritual a unui Pericle. Un asemenea prostănac n-are a se teme de povara responsabilită ţilor sale, nu duce grija consecinţelor faptelor şi gesturilor sale; căci el ştie sigu: că, oricare ai* fi rezultatul elucubraţiilor sale „politice”, căderea sae deja scris; în stele: într-o zi va trebui să cedeze locul unui spirit la fel de eminent. Căci ur alt semn al acestui fel de decadenţă este acela că numărul oamenilor de sta eminenţi creşte pe măsură ce valoarea fiecăruia dintre ei scade progresiv. Ia: această valoare se mai diminuează şi în strînsă legătură cu îngustimea de spiri a majorităţilor parlamentare; se înţelege, de fapt foarte bine, pe de o parte, spiritele de valoare refuză să devină nişte umili secretari ai unor guraliv ruşinoşi şi neputincioşi şi, pe de alta, că reprezentanţii majorităţii, adică e prostiei, nu urăsc nimic mai intens decît un om superior. O camera de deputa mediocri încearcă întotdeauna consolare ştiindu-se condusă de un şef a căra valoare este la nivelul valorii ei; fiecare are astfel satisfacţia de a-şi putea lăs spiritul să strălucească din cînd în cînd şi, mai cu seamă, să-şi spună: din momen ce Petre poate fi patron, de ce n-ar fi şi Pavel, într-o zi?

Dai’ în esenţa acestei frumoase invenţii a democraţiei se poate observ un fenomen care în zilele noastre se manifestă scandalos şi cu o intensitat crescîndă: laşitatea unei mari părţi a pretinşilor noştri „conducători”. Ce noro pe ei, cînd au de luat decizii de o oarecare importanţă, că se pot pune 1 adăpostul unei majorităţi! E de-ajuns să-1 vezi o singură dată pe unul din acest pungaşi  ai  politicii  cerşind  neliniştit,  înaintea  fiecărei  decizii,  aprobare

najorităţii, asigurîndu-şi astfel „complicii” necesari şi putînd, în orice caz, să se pele pe mîini de orice răspundere: un om drept, un om de omenie nu pot simţi lecît ostilitate şi repulsie faţă de astfel de metode de activitate politică, în vreme e ele vor atrage, în schimb, toate caracterele meschine. Cel ce renunţă să-şi isume personal responsabilitatea actelor sale şi care caută, dimpotrivă, să se icopere întotdeauna, nu e decît un mizerabil şi un laş. Şi cînd conducătorii unei laţiuni sînt asemenea avortoni, oamenii suportă curînd consecinţele grave ale .cestei situaţii. Nu mai au curajul să acţioneze cu fermitate; preferă să suporte njurii dezonorante decît să facă eforul de a lua o hotărîre şi nici unul nu se va mne în evidenţă ca să-şi rişte viaţa dacă vreo decizie pretinde o execuţie fermă.

Căci există un lucim ce nu frebuie uitat, pe care lumea nu are dreptul ă-1 uite: majoritatea nu poate niciodată să înlocuiască un om. Ea reprezintă itotdeauna nu numai pe cei proşti, dai- şi pe cei laşi. Şi, pe cît este de adevărat ă o sută de visători nu fac cît un înţelept, tot aşa, de la o sută de fricoşi n-o să coţi niciodată o hotărîre eroică.

Cu toate acestea, cu cît şeful guvernului îşi va asuma mai puţin îspunderi mari, cu atît mai mult se vor găsi oameni, chiar lamentabil de îediocri, care se vor simţi, şi ei, chemaţi să pună la dispoziţia naţiunii energii emne de nemurire. Nimic nu-i va opri să vină în sfîrşit să-şi depună candidatu-a; stau la coadă, numără cu îngrijorare pe cei ce aşteaptă înaintea lor şi mai că u socotesc şi numărul de ore necesare ca să ajungă la ţintă. Orice post vacant 1 locurile pe care le au în vedere este dorit cu ardoare; orice scandal care le ireşte rîndurile este binevenit. Dacă totuşi unul dintre ei se cramponează de o tuaţie dobîndită, ei resimt faptul aproape ca pe o ruptură a unui acord sacru e solidaritate comună. Atunci se supără serios şi nu au linişte pînă ce eruşinatul, în sfîrşit „căzut”, n-a înapoiat comunităţii libera folosinţă a locului iu cald încă. Şi, dintr-o dată, e foarte departe de a-1 redobîndi. Căci de îndată ce na din aceste triste personalităţi este obligată să-şi părăsească postul, ea nu jate decît să se strecoare iar în rîndurile celor care aşteaptă, dacă strigătele şi îjuriile cu care e primit i-o îngăduie.

Rezultatul tuturor acestora este defilarea înspăimîntător de rapidă a tularilor posturilor şi funcţiilor cele mai importante din stat: consecinţele ei nt întotdeauna nefaste şi adesea catastrofale. Căci nu numai proştii şi icapabilii sînt victimele acestor moravuri parlamentare; la fel stau lucrurile, chiar mai rău, cu adevăratul şef, cînd în sfîrşit soarta cheamă un om demn de :est nume să ocupe acel loc. Odată şeful ridicat, împotriva lui se formează de Ldată un baraj riguros, mai ales dacă încăpăţînatul care îşi permite să vrea să itmndă într-o societate atît de aleasă n-a ieşit din rîndurile sale. Aceşti domni n mai presus de orice să fie numai între ei şi hărţuiesc cu o ură comună oi’ice inte care trece drept o unitate printre nişte zerouri. Şi instinctul lor, aşa de •b la atîtea lucruri, devine de astă dată foarte clarvăzător.

Rezultă de aici că clasele conducătoare suferă de o sărăcie de spirit tot ai accentuată. Şi orice om poate aprecia cît suferă din această pricină naţiunea

şi statul, dacă nu cumva aparţine el  însuşi acestui soi de „şefi”. Regimi parlamentar era pentru vechea Austrie un adevărat mediu de cultură.

Fireşte că miniştrii-preşedinţi erau numiţi de împărat şi de rege, dar nu făcea decît să ratifice de fiecare dată expresia voinţei parlamentului. Toai tocmelile pentru posturile de ministru însemnau democraţie occidentală de ce mai bună calitate. Rezultatele preţuiau cît preţuiau şi principiile. El avea grij mai cu seamă să înlocuiască fiecare personalitate în termeni de fiecare dată m| scurţi; în final aceasta devenea o veritabilă cursă. De fiecare dată, valoard „omului politic” ales era ceva mai scăzută, pînă cînd se ajungea la acel tip <j mici păduchi de parlament ale căror capacităţi politice nu se compară decît d arta lor de a şti de fiecare dată să întrunească o majoritate, altfel spus aranjeze acele mici „afaceri” politice, singurele treburi practice pentru care sîi dotaţi. In toate aceste probleme, Viena era cel mai bun loc de observaţie şi ct mai bună şcoală ce putea fi frecventată, îmi plăcea şi să pun în bălan cunoştinţele şi capacităţile acestor reprezentanţi ai poporului şi dificultăţi problemelor pe care le-ar fi avut de rezolvat. In acest scop, trebuia evaluată m îndeaproape întinderea orizontului intelectual al deputaţilor noştri, după acee nu te mai puteai dezinteresa de împrejurările în care aceşti aştri strălucitori fost descoperiţi pe firmamentul vieţii noastre publice.

Felul  în care  capacităţile reale  ale  acestor remarcabili  seniori străduiau să servească patria – deci însăşi tehnica activităţii lor politice – meri şi el osteneala de-a fi studiat şi cercetat temeinic.

Spectacolul vieţii parlamentare părea cu atît mai vrednic de plîns cu c pătrundeai mai mult în structura sa intimă, studiind oamenii şi faptele cu obiectivitate   pătrunzătoare şi fără menajamente: obiectivitate desigur foar indicată faţă de o instituţie ai cărei partizani nu fac două fraze fără aluzii aceeaşi „obiectivitate”, ca la singura bază justă de pe care se poate examina problemă sau lua poziţie. Aşadar să-i examinăm la rîndul lor pe aceşti domni, ei şi regulile vieţii lor grele şi vom ajunge la rezultate uimitoare.

Nu există principiu care, cercetat obiectiv, să fie la fel de fals principiul parlamentar.

Să trecem peste felul în care sînt aleşi domnii reprezentanţi ai poporul şi în special în care îşi cuceresc scaunele şi noua demnitate. Este foarte evidei că succesul fiecăruia dintre ei nu oferă satisfacţie dorinţelor şi nevoilor un întreg popor decît într-o măsură într-adevăr infimă: este de-ajuns să-ţi dai searr că inteligenţa politică a mulţimii nu este destul de dezvoltată pentru ca ea ajungă prin propriile-i puteri la concepţii generale şi precise şi ca să găsească însăşi oamenii care ar fi capabili să le facă să reuşească.

Ceea ce numim întodeauna „opinie publică” nu se întemeiază decît într măsură  cu  totul  neînsemnată pe experienţele personale şi pe cunoştinţe indivizilor;  în schimb,  ea este în mare  parte  provocată,  şi  aceasta cu perseverenţă şi o putere de convingere adesea remarcabilă, de ceea ce numi „informare”.

60

După cum convingerile religioase ale fiecăruia provin din educaţie şi numai aspiraţiile religioase dormitează în inima omului, tot astfel opinia publică a masei este consecinţa unei pregătiri a sufletului şi a spiritului extraordinar de perseverente şi de profunde.

In „educaţia” politică, fericit denumită în acest caz cu cuvîntul propagandă, partea cea mai însemnată îi revine presei. Ea îşi asumă mai întîi de toate munca de „informare”, devenind aşadar un fel de şcoală pentru adulţi. Numai că acest învăţămînt nu e în mîinile statului, ci în ghearele celor influenţi care sînt în cea mai mare parte total nefaste. Fiind încă tînăr, avusesem, chiar la Viena, ocazia să mă apropii de proprietarii şi fabricanţii de idei ai acestei maşini de educat poporul. Mai întîi am fost uimit de scurtul răstimp de care are aevoie această putere, cea mai periculoasă din stat, pentru a crea o opinie determinată, chiar dacă aceasta este cu totul contrară ideilor şi aspiraţiilor celor nai reale şi neîndoioase ale comunităţii. In cîteva zile, presa ştie să facă dintr-un imănunt ridicol o afacere de stat de mare importanţă şi, invers, într-un timp la fel de scurt, să fie date uitării probleme vitale, pînă le şterge complet din mintea ;i memoria popomlui.

In felul acesta, în cîteva săptămîni scotea ca prin minune din neant mumite nume, legînd de ele printr-o amplă publicitate speranţe extraordinare, :reîndu-le în sfîrşit o popularitate la care un om cu adevărat valoros nu poate îădăjdui într-o viaţă; nume de care cu o lună înainte nu auzise nimeni erau ansate pretutindeni, pe cînd fapte vechi şi bine cunoscute privitoare la viaţa tatului sau la viaţa publică, pe deplin sănătoase, erau înmormîntate în acelaşi imp; ba chiar uneori astfel de nume fuseseră rostite cu ocazia unor asemenea urpitudini încît părea că trebuiau mai degrabă să rămînă legate de amintirea mei josnicii sau a unei ticăloşii bine determinate. Trebuie studiată în special a evrei infamia care constă în a revărsa dintr-odată şi dintr-o sută de pubele imultan, ca la semnul unei baghete magice, cele mai josnice şi mai neruşinate alomnii pe hainele imaculate ale unui om de onoare: atunci aceste lichele ericuloase de la ziare vor putea fi respectate aşa cum merită.

Aceşti escroci ai opiniei nu se dau în lături de la nimic ca să-şi atingă copurile odioase.

Ei ajung să se amestece în cele mai secrete treburi de familie; scotocesc înă cînd instinctul lor de rîmători îi ajută să găsească vreun jalnic eveniment apabil să-i dea nefericitei victime lovitura de graţie. Dacă nu găsesc absolut imic, cu tot flerul lor, nici în viaţa publică, nici în viaţa particulară, voinicii 3curg la calomnie, ferm convinşi nu numai de faptul că în ciuda numeroaselor stractări tot va rămîne cîte ceva, ci şi că atunci cînd ecoul cu o sută de guri îşi a desăvîrşi opera cu complicitatea cîtorva ziare, toate protestele victimei vor tmîne de cele mai multe ori fără efect. De altfel, această bandă de ticăloşi nu tacă pentru motive care ar putea fi comune lumii întregi sau fâcînd parte intre acestea. Doamne păzeşte! Cînd unul din aceşti vagabonzi care dau tîrcoale 2 la porţi se porneşte împotriva iubiţilor săi concetăţeni într-un mod atît de

perfid, el se învăluie în fraze frumoase pline de sinceritate şi de vorfe mieroa ca o caracatiţă în norul ei de cerneală; nu mai conteneşte cu protese legate „obligaţia ziaristului” sau cu alte asemenea minciuni nenorocite; li adunăr congrese, unde acest flagel bîntuie cu maximă intensitate, el mrge şi n departe: în aceste cazuri bate cîmpii despre o formă de onoare cu toul specij „onoarea de gazetar”, şi toate acele canalii adunate acolo încuviinţeză dînd < cap cu gravitate.

Iată banda care fabrică „opinia publică” din care se vor naşte a. parlamentarii, ca Venus din spuma valurilor.

Pentru a descrie detailat mecanismul instituţiei parlamentae şi a aii tot ceea ce este iluzoriu în ea, ar trebui scrise volume întregi. Dai” dcă, înceţi s-o analizăm în ansamblu, nu cercetăm decît rezultatul activităii ei, ai suficient pentru a conchide că ea trebuie considerată drept un nonsins în înţ obiectul ei, fie şi privită în spiritul cel mai ortodox.

Va fi mai repede şi mai uşor de înţeles că omul s-a rătăcit ntr-un n periculos şi nebunesc pe această cale, comparînd parlamentarismuldemocr< cu adevărata democraţie germană.

Cea mai însemnată trăsătură caracteristică a parlamentariimului ( următoarea: este ales un anumit număr de bărbaţi (dai- şi de fenei, de 1 vreme încoace); să zicem cinci sute; şi din acel moment le revine c&toria si hotărîrea decisivă în toate cele. Aşadar, practic, ei constituie singun ocîrmu ei numesc un cabinet care preia în ochii celor din afară conducere: afaceri statului, dai- aceasta nu e decît aparenţă. In realitate, acest pretins guvern poate face un pas fără să meargă să se milogească spre a obţine conimţămîn întregii adunări. Dai* în acest caz el nu va putea fi făcut răspunzătd’ de nin din moment ce decizia finală este întotdeauna a parlamentului şi iu a lui. nu este niciodată decît executorul fiecăreia din dorinţele majorităţii Nu ne-putea pronunţa în mod echitabil asupra capacităţii sale politice dect în fum de arta cu care se pricepe fie să se conformeze opiniei majoriti$iis fie determine s-o adopte pe a sa. Dai” în felul acesta el decade de Ie rangul guvern adevărat la acela de cerşetor pe lîngă fiecare majoritate. De-aium. înai: treaba lui cea mai presantă va fi să-şi asigure din cînd în cînd aproba majorităţii existente, ori să încerce să formeze una nouă, mai bim orienta Dacă reuşeşte, i se va îngădui să mai „guverneze” o vreme; dacă m, nu-i i rămîne decît să plece. Justeţea propriu-zisă a vederilor sale nu joacă lici nici rol.

In felul acesta, orice noţiune de responsabilitate este practi aboliţi

Consecinţele acestei stări de lucruri sînt foarte uşor vizibile

Aceşti cinci sute de reprezentanţi ai poporului, cu piofesiuni aptitudini diverse, formează un ansamblu heteroclit şi foarte des vrednic plîns. Căci, să nu credeţi cumva că aceşti aleşi ai naţiunii sînt în aceeaşi tim] aleşi ai spiriului sau ai raţiunii. Sper că nimeni nu va pretinde rreodată oamenii de stat se nasc cu sutele din buletinele de vot ale alegătorii”” care £

c 5 — Mein Kampf

i, numai inteligenţi nu. Oricît am protesta împotriva ideii absurde că este rodul sufragiului universal, tot n-ar fi de ajuns! Mai întîi, o naţiune jte un veritabil om de stat decît în zile binecuvîntate şi nu o sută sau mai dintr-o singură dată; apoi, mulţimea este instinctiv ostilă oricărui geniu nt. Există mai multe şanse să vezi o cămilă trecînd prin urechile acului ă “descoperi” un om mare prin alegeri. Orice realizare extraordinară de tmea şi pămîntul s-a făcut prin acţiuni individuale. Cu toate acestea, cinci e persoane de valoare mai mult decît modestă iau decizii în problemele tai însemnate ale naţiunii şi instituie guverne care trebuie apoi, mai ; de a rezolva fiecare chestiune în parte, să se pună de acord cu augusta re; politica o fac deci cei cinci sute. Şi de cele mai multe ori se şi vede de la o poştă!

Nici să nu punem în cauză geniul reprezentanţilor poporului. Să îrăm numai diversitatea problemelor de rezolvat, mulţimea legăturilor de lentă reciprocă care încîlcesc soluţiile şi deciziile şi vom înţelege întreaga nţă a unui sistem de guvernare care încredinţează puterea de decizie unei ■i plenare de oameni din care doar o parte infimă posedă cunoştinţele şi ;nţa necesare tratării problemei examinate. In felul acesta, cele mai late probleme economice vor fi tratate de un for în care nu se va găsi nici ■nbru din zece care să fi făcut cîndva economie politică. Aceasta înseamnă jdinţezi decizia finală asupra unei probleme date unor oameni care habar î aşa ceva.

La fel se întimplă în toate problemele. întotdeauna o minoritate de icioşi şi ignoranţi este cea care face să se încline balanţa, întrucît îenţa adunării nu se schimbă, în timp ce problemele care trebuie tratate toate domeniile vieţii publice: aceasta ar trebui să presupună rotirea Lă a deputaţilor chemaţi să le discute şi să hotărască în privinţa lor. ce e cu neputinţă să-i laşi pe aceşti oameni să trateze, de pildă, o ne de profituri comerciale şi o chestiune de politică generală. Ar trebui i toţii nişte genii universale cum se arată unul la cîteva secole. Dai* vai! nt, de cele mai multe ori, nici măcar nişte aşi, ci nişte diletanţi mărginiţi, iţi şi plini de ei înşişi, un demimond intelectual de soiul cel mai rău. De ;urinţa adesea de necrezut cu care aceşti domni discută şi rezolvă subiecte nici minţile cele mai luminate nu le-ar trata decît după ce au chibzuit g. Ii vezi luînd măsuri de cea mai mare importanţă pentru viitorul unui tat, chiar al unei naţiuni, ca şi cum ai* fi vorba de o partidă de taroc sau a prostu’” şi nu de soarta unei rase.

Ai- fi neîntemeiat să credem că fiecare deputat dintr-un astfel de mt îşi-asumă întotdeauna de la sine responsabilităţile cu inima atît de

Nu, nicidecum. Dimpotrivă, aceste rătăciri obligîndu-i pe unii deputaţi ziţie în legătură cu probleme care le scapă, le slăbesc încetul cu încetul “ui- Căci nici măcar unul nu va avea curajul să declare: “Domnilor, eu

63

cred că noi nu înţelegem o boabă din treaba asta. Cel puţin în ceea ce mă priveşte”. De altfel asta n-ar schimba nimic, mai întîi pentru că această corectitudine ar rămîne neînţeleasă, apoi pentru că ceilalţi ai- şti foarte bine să-1 împiedice pe nerodul acela cinstit să “strice astfel preţul”. Cine cunoaşte oamenii, va înţelege că, într-o societate atît de ilustră, nimeni nu ţine să fie cel mai prost şi că, în acest mediu, sinceritatea echivalează cu prostia.

Astfel, un deputat care va fi început prin a fi aproximativ cinstit se va angaja prin forţa lucrurilor pe calea minciunii şi a înşelăciunii. însăşi certitudi­nea că abţinerea unuia nu va schimba absolut nimic ucide orice sentiment de probitate care ar mai putea dăinui la unul sau la altul. In sfîrşit, fiecare îşi închipuie că el personal nu este nici pe departe cel mai incapabil din lot şi că prin colaborarea lui este evitat un rău şi mai mare.

Se va obiecta desigur că, dacă este adevărat că, luînd fiecare deputat în parte, competenţa lui nu cuprinde toate problemele, cel puţin el votează cu partidul său, care dirijează actele sale politice; or partidul îşi are comitetele sale, care sînt lămurite într-un mod mai mult decît suficient de către experţi.

La prima vedere argumentul pare valabil. Dai* atunci se pune o altă problemă: de ce se aleg cinci sute de persoane, atunci cînd numai cîteva au destulă înţelepciune şi ştiinţă pentru a lua poziţie în problemele cele mai importante?

Da, exact acesta este fondul problemei.

Actualul nostru parlamentarism democratic nu caută defel să recruteze o adunare de înţelepţi, ci mai cu seamă să adune laolaltă o ceată de nulităţi intelectuale, care vor fi cu atît mai uşor de dirijat într-o direcţie determinată cu cît fiecare element component este mai mărginit. Numai astfel se poate face o “politică de partide” în actualul sens rău al acestei expresii. Dar acesta este şi singurul mijloc care poate fi folosit pentru ca acela care trage sforile să poată rămîne prudent în umbră, fără să fie vreodată determinat sâ-şi asume răspunderi. In felul acesta, nici o decizie nefastă ţării nu va fi pusă pe seama unui ticălos ştiut de toţi, ci pe spinarea unui întreg partid.

Astfel dispare practic orice responsabilitate, căci ea poate fi prea bine pusă în spinarea unei persoane determinate şi nu pe a unui grup parlamentar de flecari. In consecinţă, regimul parlamentar nu poate plăcea decît spiritelor făţarnice, cărora le e teamă mai presus de orice să acţioneze în văzul tuturor. El va fî întotdeauna detestat de orice om curat şi drept, căruia îi plac răspunderile.

De aceea această formă a democraţiei a devenit instrumentul preţios al acelei rase care, făcînd neîncetat proiecte ascunse, are cele mai multe motive să-i fie teamă de lumină, acum şi de-a pururi. Numai evreul poate aprecia o instituţie la fel de murdară şi de perfida ca el însuşi.

Acestei concepţii i se opune cea despre adevărata democraţie germană, •ei sef va trebui să-şi asume întreaga responsabilitate a faptelor şi pilor sale. O asemenea democraţie nu îngăduie tranşarea diferitelor >me prin votul unei majorităţi; decide unul singur şi acela răspunde apoi i decizia lui cu bunurile şi cu viaţa lui.

Dacă se ridică obiecţia că, în astfel de condiţii, ai* fi greu de găsit un om iă se dedice unei misiuni care comportă asemenea riscuri, nu există decît Lgur răspuns:

Slavă Domnului, adevăratul sens al democraţiei germane constă tocmai itul că ea nu permite primului josnic arivist venit, unui om care s-a t, să poată ajunge pe căi ocolite să-şi guverneze concetăţenii; frica de isabilitatea care trebuie asumată îi va îndepărta pe incapabili şi pe îici.

Dacă, totuşi, se întîmplă ca un asemenea individ să se străduiască să se :e la putere, e uşor să fie demascat şi să i se strige fără menajamente:

secătură laşă! pleacă de-aici, că murdăreşti treptele; căci în Panteonul i intră numai eroii, nu şi intriganţii.

Am ajuns la această concluzie după ce am frecventat parlamentul de la timp de doi ani.

Apoi n-am mai pus piciorul acolo.

Regimul parlamentai” a constituit una din principalele cauze ale slăbirii ilui stat habsburgic, slăbire tot mai accentuată în ultimii ani. Pe măsură idtatea lui compromitea prioritatea elementului german, el cădea tot mai i greşeala de-a se juca cu antagonismele naţionale. In Reichsrat aceasta a întotdeauna în detrimentul germanilor şi, din această cauză, la urma în detrimentul imperiului; căci pînâ şi cel mai mare nătărău îşi putea da

pe la 1900, că forţa de coeziune a monarhiei nu mai era suficientă pentru abalansa tendinţele separatiste ale provinciilor. Dimpotrivă.

Mijloacele pe care le folosea statul spre a se menţine deveneau meschine iuceau dispreţul general. Nu numai Ungaria, ci şi diferitele provincii e identificau atît de puţin cu monarhia comună, încît în ceea ce le privea

simţeau deloc ruşinea propriei lor slăbiciuni. Mai degrabă se bucurau de semne de decrepitudine: aşteptau mai multe de la moartea decît de la u-ea ei.

In parlament, prăbuşirea totală era prevenită prin concesii umilitoare, î-se celui mai mic şantaj, iar apoi plătea germanul. In ţară era evitată J-se cît se poate de ingenios pe diferitele naţionalităţi. Dar, în ansamblu, i era totuşi dirijată împotriva germanilor. Mai ales după ce poziţia de itor al tronului i-a permis arhiducelui Franz-Ferdinand să exercite o

65

influenţă incontestabilă, politica pro-cehă dusă de sus în jos a devenit chibzuită şi coordonată. Viitorul suveran al dublei monarhii s-a străduit prin toate mijloacele posibile să favorizeze degermanizarea, fie contribuind direct la aceasta, fie, cel puţin, acoperind-o. Prin subterfugiul alegerii funcţionarilor de stat, localităţi pui” germane au fost împinse, încet dai’ sigur, în zona periculoasă a regiunilor mixte. Această întindere începea să facă progrese din ce în ce mai rapide chiar şi în Austria de Jos, iar Viena era de-acum considerată de mulţi cehi drept cel mai mare oraş al lor.

Ideea călăuzitoare a acestui nou reprezentant al Habsburgilor, a cărui familie vorbea în special ceha (soţia arhiducelui, veche contesă cehă, contractase cu prinţul o căsătorie morganatică; ea provenea dintr-un mediu în care germanofobia era o tradiţie) era crearea treptată a unui stat slav în Europa centrală, bazat pe principii strict catolice şi trebuind să servească drept sprijin împotriva Rusiei ortodoxe. Religia, cum s-a văzut de multe ori la Habsburgi, era din nou folosită în interesul unei idei pui* politice şi, pe deasupra, a unei idei nefaste, cel puţin din punct de vedere german.

Rezultatele au fost mai mult decît jalnice sub multe aspecte.

Nici Casa de Habsburg, nici biserica catolică n-au primit recompensa aşteptată.

Habsburgii şi-au pierdut tronul, Roma a pierdut un stat mare. Deoarece “coroana”, punînd consideraţiile religioase în slujba obiectivelor politice, a trezit un spirit în existenţa căruia nu crezuse, fireşte, niciodată. Tentativa de a smulge din rădăcini germanismul în bătrîna monarhie a avut drept răspuns dezvoltarea progresivă a mişcării pangermaniste în Austria.

Către 1880-1890, liberalismul manchesterian de inspiraţie evreiască atinsese punctul culminant şi în Austria, dacă nu cumva îl depăşise. Insă reacţia împotriva acestei tendinţe a evoluat ca întotdeauna în bătrîna Austrie, pornind în special de la un punct de vedere naţional, iar nu social. Instinctul de conservare i-a silit pe germani să se apere sub forma cea mai activă. Considera­ţiile economice n-au început să exercite o influenţă hotărîtoare decît foarte încet, pe locul secund. In felul acesta s-au ivit din haosul general două organisme de partid, unul mai degrabă naţional, celălalt mai degrabă social, dai* ambele vrednice de interes şi pline de învăţăminte pentru viitor. La sfîrşitul deprimant al războiului din 1866, Casa de Habsburg avusese ideea unei revanşe pe cîmpul de luptă. Numai sfîrşitul tragic al împăratului Maximilian al Mexicului, a cărui aventură nefericită îi fusese atribuită în primul rînd lui Napoleon al IlI-lea şi a cărui abandonare de către francezi a provocat indignarea generală, a prevenit o apropiere de Franţa. Cu toate acestea, Habsburgii stăteau la pîndă. Dacă războiul din 1870-1871 n-ar fi fost o campanie victorioasă fără seamăn, curtea de la Viena ai- fi riscat poate totuşi să pornească jocul sîngeros al revanşei de la Sadova. Dai- de îndată ce s-au răspîndit primele veşti despre eroismul de pe cîmpul de luptă, miraculoase, aproape incredibile şi totuşi adevărate, cel mai “înţelept” dintre monarhi a înţeles că nu era momentul prielnic şi, pe cît i-a fost

inţă, a făcut haz de necaz.

Dar lupta eroică din acei doi ani săvîrşise un miracol mult mai mare; la urgi, schimbarea orientării lor nu a corespuns niciodată cu impulsul • ea nu a fost dictată decît de forţa împrejurărilor. Dai* poporul german, în ii Marş către Răsărit, sa simţit transportat de beţia victorioasă a Reichului atemplat cu adîncă înfiorare reînvierea visului strămoşilor într-o realitate

ţă.

Căci nu trebuie să ne înşelăm asupra unui lucra: austriacul cu tendinţe levăr germane recunoscuse, din ceasul acela, că însuşi Koniggratzul nu decît condiţia prealabilă tragică, dai” necesară, a restaurării unui imperiu va mai fi cuprins în marasmul putred al vechii Federaţii şi că acesta nu ii cuprinde noul imperiu. învăţase mai ales temeinic, din proprie enţă, că misiunea istorică a Casei de Habsburg se încheiase şi că noul u nul va putea alege împărat decît pe acela care, pătruns de principii va pune “Coroana Rinului” pe un cap cu adevărat demn de ea. Şi trebuie icuvîntăm soarta cu atît mai mult cu cît alegerea ai* fi putut cădea asupra •ului unei dinastii care, într-o epocă tulbure, dăduse deja pentru totdeauna ii un simbol strălucitor şi edificator în persoana marelui Frederic.

Dai- cînd Casa de Habsburg, după acel mare război, sa angajat cu e pe drumul unei exterminări lente, dai- implacabile, a periculoaselor ite germanice din dubla monarhie (de ale tatei sentimente adevărate nu •ia) – acesta trebuia să fie rezultatul final al politicii de slavizare atunci ivirea acestui popor, sortit pieirii, a izbucnit într-un mod nemaicunoscut tă în istoria germană a vremurilor din urmă.

Pentru prima dată, oameni cu tendinţe naţionale şi patriotice au devenit ăzvrătiţi.

Răzvrătiţi nu împotriva naţiunii, nici chiar împotriva statului însuşi, ci iţi împotriva unei metode de guvernare care avea să ducă, după gerea lor, la pieirea propriei lor naţionalităţi.

Pentru prima dată în istoria germană a timpurilor moderne, patriotis-cal şi dinastic sa despărţit de iubirea naţională faţă de patrie şi popor.

Meritul mişcării pangermaniste din Austria germană din anii 1880-1890 în faptul că a stabilit limpede şi fără echivoc că autoritatea statului nu ea pretinde stima şi protecţia poporului decît conformîndu-se intereselor ale sau cel puţin nevătămîndu-le deloc.

Autoritatea statului nu poate fi un scop în sine, căci în cazul acesta orice

ai- fi inviolabilă şi sacră.

Cînd un guvern îşi conduce poporal către ruină prin toate mijloacele, irea fiecărui membra al acestui popor devine nu un drept, ci o datorie.

întrebarea: Cînd se prezintă un asemenea caz? nu-şî află răspunsul în iţii teoretice; el se franşează prin forţă, iar sucesul decide.

Cum orice guvern se consideră în mod firesc obligat să-şi menţină in jul lui autoritatea puterii de stat    chiar dacă este cel mai prost şi a

67

trădat de mii de ori interesele naţionale – instinctul de conservare naţională va trebui să folosească, în lupta împotriva unei astfel de puteri, pentru a-şi cuceri libertatea şi independenţa, armele de care se serveşte adversarul său spre a se menţine. Ca urmare, lupta trebuie purtată cu mijloace “legale” cîtă weme puterea în declin se serveşte de ele; dai* nu trebuie să ezite să recurgă la mijloace ilegale, dacă asupritorul le foloseşte şi el.

Dai-, în general, nu trebuie uitat că ţelul suprem al existenţei oameniloi nu este conservarea unui stat: este conservarea rasei lor.

Cînd rasa e în primejdia de a fi oprimată sau chiar eliminată, problema legalităţii nu mai joacă decît un rol secundai’. In acest caz, faptul că puterea existentă aplică mijloace absolut legale prezintă puţină importanţă; instinctul de conservare al celor oporimaţi va constitui întotdeauna cea mai înaltă justificare a luptei lor prin toate mijloacele.

Toate luptele pentru eliberarea de aservirea internă ca şi de cea externă de pe acest pămînt, despre care istoria ne arată exemple uimitoare, au fost purtate în virtutea acestui principiu.

Dreptul oamenilor primează asupra dreptului statului.

Şi dacă un popor moare în lupta pentru drepturile omului, înseamnă că el a fost cîntărit în balanţa destinului şi a fost găsit prea neînsemnat ca să aibă dreptul la fericirea de a exista în această lume pămîntească. Căci cine nu e gata să lupte pentru existenţa sa, ori nu e capabil s-o facă, este deja sortit pieirii de Providenţa în veci dreaptă.

Exemplul Austriei dovedeşte limpede şi impresionant că unei tiranii îi este foarte uşor să se învăluie în mantia pretinsei “legalităţi”.

Puterea legală se sprijinea în vremea aceea pe fondul germanofob al parlamentului, cu majorităţile lui negermane şi pe dinastie, ostilă şi ea germanilor. întreaga putere a statului era personificată de aceşti doi factori. Ai* fi fost absurdă pretenţia de a schimba soarta poporului german din Austria cu sprijinul aceloraşi factori. Dai’ aceasta înseamnă, potrivit adoratorilor noştri ai “căii legale”, că ar fi trebuit să se renunţe la orice opoziţie, deoarece ea nu putea fi condusă prin mijloace legale. Aceasta ar fi antrenat inevitabil pieirea poporului german din monarhie într-un interval de timp foarte scurt. De fapt, germanii din Austria n-au fost scutiţi de această soartă decît prin prăbuşirea statului.

Teoreticianul cu ochelari murea, desigur, mai bucuros pentru doctrina sa decît pentru poporul său.

Dacă oamenii îşi făuresc legi, el îşi închipuie că după aceea ei trăiesc pentru ele.

Meritul mişcării pangermaniste de odinioară din Austria este câ  a

măturat din temelii acest  nonsens,  spre  stupoarea  tuturor  teoreticienilor doctrinari şi a altor fetişişti ai statului.

In timp ce Habsburgii se străduiau prin toate mijloacele să-i ducă cu vorba pe germani, acest partid a atacat – şi fără nici un fel de menajamente “serenissima” dinastie. El a fost primul care a sondat acest stat corupt şi a deschis ochii a sute de mii de oameni. Lui îi î’evine meritul eliberării sublimei noţiuni de dragoste de patrie din strînsoarea acestei jalnice dinastii.

Numărul partizanilor săi a fost extraordinar la început, ameninţînd să devină o adevărată avalanşă. Dai* n-a fost un succes de durată. Cînd am sosit la Viena, mişcarea fusese deja întrecută de mult de partidul creştin-social, ajuns la putere; coborîse la un nivel aproape neînsemnat.

întreg acest episod al înfloririi şi declinului mişcării pangermaniste şi al ascensiunii incredibile a partidului creştin-social a rămas pentru mine un subiect clasic de studiu de cea mai mare însemnătate. Cînd am ajuns la Viena, simpatia mea se îndrepta din plin şi în întregime către tendinţa pangermanistă.

Eram profund impresionat şi mă bucuram de faptul că oamenii aveau curajul să strige “Trăiască familia Hohenzollem!” în plin parlament; simţeam în mine o siguranţă care-mi inspira voioşie văzîndu-i că se considerau o parte temporar desprinsă din imperiul german, că se străduiau s-o arate cu orice prilej; atitudinea sinceră şi lipsită de compromisuri în toate problemele în care era implicat germanismul mi se părea singura cale încă posibilă pentru salvarea poporului nostru; dai* nu puteam să înţeleg de ce această mişcare se şubrezise astfel după un început atît de strălucitor. înţelegeam încă şi mai puţin de ce partidul creştin-social ajunsese, în aceeaşi perioadă, atît de extraordinar de puternic. Era tocmai în culmea gloriei.

Cînd am început să compar cele două mişcări, soarta, graţie jalnicei mele situaţii generale, mi-a dat cea mai bună învăţătură pentru soluţionarea acestei probleme.

îmi încep analiza cu cei doi bărbaţi care au fost şefii şi întemeietorii celor două partide: Georg von Schoenerer şi Dr. Karl Lueger.

Ca personalităţi, şi unul şi celălalt se ridică mult deasupra cadrului şi nivelului mediului parlamentar. întreaga lor viaţă a rămas curată şi integră în mijlocul mlaştinii corupţiei politice generale. Simpatiile mele personale au mers, la început, spre pangermanistul Schoenerer, dar, puţin cîte puţin, s-au îndreptat şi către şeful creştin-social. Comparîndu-le capacităţile, am considerat de pe atunci că Schoenerer era un gînditor mai bun şi mai profund în problemele de principiu. El a prevăzut mai bine şi mai clar decît oricine sfîrşitul inevitabil al statului austriac. Dacă Reichul ai* fi ascultat mai bine avertismentele lui privind monarhia habsburgică, dezastrul unui război mondial al Germaniei împotriva întregii Europe nu s-ar fi produs niciodată.

Dai- dacă Schoenerer pătrundea înţelesul adînc al problemelor, în schimb :u atît mai mult se înşela în privinţa oamenilor.

In aceasta consta forţa Dr, Lueger.

Era un excepţional cunoscător al oamenilor, ferindu-se mai ales să-i mai buni decît sînt în realitate. De aceea el evalua mai bine posibilităţile i ale vieţii, pe cînd lui Schoenerer îi lipsea complet acest simţ. Tot ce gî] pangermanistul, teoretic era just; dai- îi lipseau forţa şi penetranta pentru transmite ideile poporului; nu se pricepea să le pună la îndemîna mulţimi cărei capacităţi rămîn întotdeauna limitate; şi clarviziunea sa profetică nu d niciodată la o idee realizabilă practic.

Lipsa lui de cunoaştere reală a oamenilor 1-a condus cu timpul la < de apreciere a forţei gregare a mişcărilor de masă, ca şi a valorii institui secul are.

Fără îndoială, Schoenerer a recunoscut în cele din urmă că trebuie ridice la concepţii generale, dar nu a înţeles că numai marile mase popular* apăra acest fel de convingeri cvasi-religioase.

Din nefericire a înţeles prea puţin că combativitatea claselor aşa “burgheze” este extrem de limitată de interesele lor economice, fiecare membrii lor temîndu-se să nu piardă prea mult şi stînd deoparte.

Cu toate acestea, la modul general, o concepţie nu are vreo şans izbîndă decît dacă a pătruns în marea masă care se declară gata să porn< lupta necesară.

Din această lipsă de înţelegere a importanţei păturilor inferioan poporului a rezultat o concepţie absolut nesatisfăcătoare despre problema soi

Dr. Lueger s-a arătat a fi exact opusul lui Schoenerer.

Cunoaşterea profundă a oamenilor i-a permis să facă o apreciere e: a diferitelor forţe; ea 1-a prezervat şi de subestimarea instituţiilor exist poate că tocmai această calitate i-a permis să folosească aceste institut mijloace spre a-şi atinge scopurile..

De asemenea el a înţeles prea bine şi că în vremea noastră combaţi tea înaltei burghezii este cu totul neînsemnată şi nu face faţă asigi triumfului unei noi mişcări de amploare. Şi-a închinat aşadar cea mai parte a activităţii politice cîstigării claselor a căror existenţă era ameninţată care, departe de a-1 paraliza, stimula spiritul lor combativ. Era de aseir înclinat să folosească toate mijloacele existente spre a dobîndi favor însemnatelor instituţii întemeiate, spre a trage din aceste vechi izvoai putere cele mai mari foloase pentru mişcarea sa.

Astfel el a adoptat, în primul rînd, ca bază a noului său partid, ci mijlocii ameninţate în existenţa lor, asigurîndu-şi în felul acesta o trupă i de partizani gata de cele mai mari sacrificii şi gata să lupte cu înflăci Atitudinea sa infinit de dibace faţă de biserica catolică a cîştigat în scurt cleiul tînăr de partea sa, în aşa măsură încît vechiul partid clerical s-a repede obligat să părăsească cîmpul de luptă, ori, decizie mai înţeleaptă, unească cu noul partid pentru a-şi recîştiga puţin cîte puţin vechile poziţi

Dai* ai” fi o mare nedreptate să vedem în cele de mai sus sing trăsături ale personalităţii acestui bărbat. Calităţilor sale de tactician al

iugau cele ale unui reformator genial. Desigur, şi ele erau limitate de îlegerea exactă a posibilităţilor care se ofereau şi de cea a propriilor sale lacităţi.

Obiectivul pe care şi-I fixase acest om de mare valoare era eminamente etic. Voia să cucerească Viena. Viena era inima monarhiei; ultimele pulsaţii riaţă în trupul bolnav şi îmbătrînit al acestui imperiu decrepit veneau din st oraş. Dacă inima devenea mai sănătoasă, restul corpului trebuia să revină ■iată. Ideea era justă în principiu, dai4 nu putea fi valabilă decît pentru un p strict limitat.

In asta a constat slăbiciunea acestui om.

Opera sa de primai- al Vienei este nemuritoare în sensul cel mai bun al ntului; dai” el n-a putut salva monarhia în felul acesta ■ era prea tîrziu. Ceea ce adversarul său, Schoenerer, văzuse mai bine. Dr. Lueger a reuşit admirabil în latura practică a acţiunilor sale; dar ce aştepta de la ele nu s-a împlinit.

Schoenerer nu şi-a putut atinge scopurile; şi de aceea de ce ia fost frică rodus din nefericire în chipul cel mai înspăimîntător.

Cei doi oameni nu şi-au atins aşadar scopul final. Lueger n-a putut salva ria, iar Schoenerer n-a putut feri poporul german de catastrofă.

Pentru epoca noastră, studiul cauzelor insucceselor acestor două partide jxtrem de instructiv. El le va fi util mai cu seamă prietenilor mei, căci, din e puncte de vedere, împrejurările sînt în prezent asemănătoare şi vor putea tate greşeli care odinioară au condus deja una din mişcări la pieire, iar pe Ită au zădărnicit-o.

Prăbuşirea mişcării pangermaniste în Austria se explică, după părerea prin trei cauze:

In primul rînd printr-o idee greşită despre importanţa pe care ar trebui bă problema socială. în special pentru un partid nou şi revoluţionai* prin natura sa.

Schoenerer  şi  cercul  lui se  adresau în special claselor burgheze: atu] nu putea fi decît mediocru.

Burghezia germană, mai ales în păturile ei superioare – chiar dacă unii

acar n-o bănuiesc • este pacifistă pînă la renunţarea completă la ea însăşi,

ste vorba despre treburile interne ale naţiunii sau statului. In vremurile

adică, în cazul de faţă, sub un guvern bun, o astfel de psihologie face ca

pături să fie deosebit de preţioase pentru stat; dar dacă guvernul este

această calitate devine un defect, funest. Pentru a dobîndi o şansă de a

i îndeplinire o luptă serioasă, mişcarea pangermanistă trebuia deci să-şi

i toate eforturile cîştigării maselor. Nu a făcut-o şi aceasta a privat-o, de

put, de prima impulsiune de care are nevoie un asemenea val ca să nu

iscă să se întoarcă de unde a plecat.

Atunci cînd acest principiu  este pierdut din vedere şi  neglijat la ui  unei  mişcări,  noul partid comite o eroare  iniţială imposibil de

71

îndreptat. Căci numeroasele elemente ale burgheziei moderate admise în partid determină tot mai mult orientarea sa internă şi îi răpesc orice şansă de-a obţine sprijinul considerabil al maselor populare. In aceste condiţii, acţiunea unei astfel de mişcări nu poate decît să se limiteze la ţîfhe şi la critici neputincioase. Din acel moment credinţa cvasi-religioasă şi spiritul de sacrificiu le lipsesc; în locul lor se tinde spre o colaborare pozitivă, cu alte cuvinte, în cazul care ne interesează, spre o recunoaştere a situaţiei de fapt şi o acalmie a luptei care se termină cu o pace şubredă.

Aceasta a fost soarta mişcării pangennaniste care nu acordase din primul moment o importanţă preponderentă cuceririi aderenţilor din rîndul maselor populare. Ea a devenit “burgheză, distinsă, radical-moderată”.

Din această greşeală a rezultat cea de-a doua cauză a declinului său rapid.

Situaţia germanilor în Austria era deja disperată în momentul înfloririi mişcării pangermaniste. An de an, parlamentul devenise instrumentul distrugerii lente a poporului german. Nici o tentativă de salvare de ultimă oră nu putea avea nici cea mai mică şansă de succes, dacă această instituţie nu era desfiinţată.

Aceasta punea în faţa mişcării (pangermaniste) o problemă de importanţa primordială:

Pentru nimicirea acestui parlament trebuia să intre în el, spre a-1 “mina din interior”, cum se spune curent, sau lupta trebuia dusă atacînd din afară această instituţie?

Au intrat şi au ieşit bătuţi.

Desigur, fuseseră obligaţi să intre.

Pentru a duce la îndeplinire din afară lupta împotriva unei asemenea puteri, trebuie să fii dotat cu un curaj neclintit şi de asemenea gata de sacrificii nesfîrşite. Iei taurul de coarne: încasezi lovituri puternice, eşti aruncat de mai multe ori la pămînt, ca să te scoli eventual cu membrele rupte; şi victoria îi surîde în sfîrşit agresorului intrepid numai după o luptă deosebit de grea.

Numai măreţia sacrificiilor cîştigă noi luptători pentru cauză, pînă cînd eforturile tenace sînt încununate de succes.

Insă pentru aceasta trebuie luaţi copii din popor, din marea  masă.

Ei sînt singurii destul de hotărîţi şi de dîrji pentru a lupta pînă la sfîrşitul sîngeros al acestei lupte.

Tocmai aceste mase populare i-au lipsit mişcării pangermaniste; nu i-a mai rămas deci altă soluţie decît să intre în parlament.

Ai- fi greşit să se creadă că această hotărîre a fost rezultatul unor lungi ezitări interioare sau chiar al unor deliberări îndelungate; nu, nici măcar nu au luat în considerare o altă metodă. Participarea la acest nonsens a rezultat din concepţii generale destul de vagi asupra însemnătăţii şi efectului concursului dat astfel direct unei instituţii care fusese în principiu condamnată. In ansamblu, mişcarea se aştepta la mijloace mai simple de lămurire a maselor populare,

n*ită posibilităţii de a lua cuvîntul  “în faţa forului întregii naţiuni”. îşi dpuia de asemenea că atacarea răului de la rădăcina trebuia să fie mai ace decît un atac venit din afară. Credea că imunitatea parlamentară va ;olida poziţia fiecărui lider şi că astfel eficacitatea acţiunii sale va creşte. In realitate, lucrurile s-au petrecut cu totul altfel. “Forul” în faţa căruia vorbeau parlamentarii pangermanişti nu se ise, ci mai degrabă se  micşorase; căci fiecare  vorbeşte  numai  în faţa [icului care îl poate înţelege direct, sau care poate citi în ziare dările de aă ale discursurilor.

Cel mai mare for al auditorilor nemijlociţi nu este sala de şedinţe a unui ament, ci marea adunare publică.

Numai acolo se găsesc mii de oameni veniţi numai ca să asculte spusele

itorului; în sala de şedinţe a unei camere a deputaţilor, există doar cîteva

de oameni din care marea majoritate se află acolo numai ca să-şi ridice

iul de prezenţă şi nicidecum spre a se lăsa luminaţi de înţelepciunea unuia

altuia dintre domnii „reprezentanţi ai poporului”.

Şi mai ales se află întotdeauna acelaşi public, care nu va învăţa niciodată c nou, pentru că, nemaivorbind de inteligenţă, îi lipseşte voinţa – cît de mică esară.

Niciodată vreunul din aceşti reprezentanţi ai poporului nu se va lăsa ins de un adevăr superior spre a se pune apoi în slujba lui. Nus nici unul i acţiona astfel, afară de cazul în care, printr-o asemenea conversiune, ar vreun motiv să spere în salvarea mandatului său pentru o nouă legislatură, ar, pentru ca aceste modele de curaj civic să pornească în căutarea unui i nou sau a unei tendinţe noi, care pai” să aibă mai multe şanse electorale, ie să fi simţit că vechiul partid s-ar putea situa prost la alegerile viitoare; e schimbări de poziţie sînt de altfel precedate de un adevărat potop de ; raţiuni morale care le justifică. Astfel că întotdeauna cînd un partid ;nt şi-a atras dizgraţia publică atît de vădit încît. i se prevesteşte o înfrîngere itoare, începe o mare migraţie: şobolanii parlamentari părăsesc nava lului.

Insă aceste schimbări nu au absolut nici o legătură cu o părere mai Lată sau cu voinţa de a face mai bine; ele nu sînt decît manifestarea acelui l clarviziunii care avertizează la timp o asemenea ploşniţă parlamentară, -o să recadâ în patul cald al unui alt partid.

A vorbi în faţa unui asemenea for înseamnă a strica orzul pe gîşte. Este ievăr zadarnic, căci rezultatul nu poate fi decît nul.

Şi s-a întîmplat întocmai: deputaţii pangermanişti au răguşit în van discursuri: acţiunea lor a fost absolut zadarnică.

In ce priveşte presa, ea păstra o tăcere mormîntală asupra discursurilor

iu le mutila lipsindu-le de orice coerenţă, adesea chiar denaturîndu-le

ori lipsindu-1 cu totul de sens; în felul acesta opinia publică nu recepta

3 imagine foarte nefavorabilă a intenţiilor noii mişcări. Spusele unui

73

vorbitor sau ale altuia nu aveau mare importanţă; contau cele citite. lai” acestea nu erau decît extrase din discursurile lor, care, în starea lor fragmentară, nu puteau decît să pară lipsite de sens: tocmai ceea ce se urmărea. In realitate, singurul for în faţa căruia vorbeau era alcătuit exact din cinci sute de parlamentari, şi cu asta am spus tot.

Dai- iată ce a fost şi mai rău:

Mişcarea pangermanistă nu putea conta pe succes decît dacă înţelegea, încă din prima zi, că nu trebuia să se situeze pe poziţia unui partid nou, ci pe cea a unei concepţii filozofice noi. Numai ea îi putea da forţa internă necesară pentru a duce la bun sfîrşit această luptă uriaşă. Şi numai cei mai buni şi cei mai curajoşi puteau fi singurii ei conducători.

Dacă lupta pentru o concepţie filozofică nu este dusă de eroi gata de sacrificiu, curînd nu se vor mai găsi luptători care să îndrăznească să înfrunte moai’tea. Celui care luptă pentru propria-i existenţă nu-i mai rămîne decît foarte puţin pentru comunitate.

Pentru a-şi asigura această condiţie necesară, fiecare trebuie să ştie că noua mişcare îi poate oferi onoare şi glorie în faţa posterităţii, dai* fără să-i ofere ceva în prezent. Cu cît o mişcare dispune de mai multe posturi şi de poziţii uşor accesibile, cu atît o invadează ariviştii. Intr-o zi, aceşti lucrători politici de ocazie ajung să fie dominanţi în pai’tid prin numărul lor, iar militantul cinstit de altădată ajunge să nu-şi mai recunoască vechea mişcare, în timp ce noii veniţi îl resping ca pe un „indezirabil” inoportun. Este adevărat că atunci „misiunea” unei astfel de mişcări s-a încheiat

Cînd mişcarea pangermanistă şi-a limitat acţiunea la cadrul parlamentu­lui, ea a obţinut „parlamentari” în loc de conducători şi de militanţi. Ea a coborît la nivelul politic al unui pai’tid politic efemer aidoma celorlalte şi nu a mai avut puterea să-i opună soartei ostile sfidarea ei de martir. In loc să lupte, a învăţat şi ea să „peroreze” şi să „negocieze”. Curînd noul parlamentar a început să se gîndească la faptul că e mult mai frumos – fiind mai puţin riscant! să apere noile concepţii cu ajutorul armelor „spirituale” ale elocvenţei parlamentare, decît să se arunce, dacă e cazul, cu riscul vieţii, într-o încăierare al cărei rezultat e îndoielnic şi care, în orice caz, nu putea săi aducă nimic.

Cînd s-a instalat în parlament, partizanii ei din ţară au început să spere şi să aştepte minuni care fireşte că nu s-au produs, care nu s-au putut produce. Curînd au început să se neliniştească; deoarece spusele deputaţilor nu corespun­deau defel aşteptărilor alegătorilor. Lucim uşor de înţeles, căci presa adversă se ferea să ofere poponilui un tablou exact al activităţii deputaţilor pangermanişti. In răstimp, pe măsură ce noii reprezentanţi ai poporului prindeau gustul formelor temperate ale luptei „revoluţionare” în parlament şi în dietele din provincie, erau tot mai puţin înclinaţi să se întoarcă la sarcina mai plină de riscuri a propagandei în rîndul maselor populare.

Marele miting – singurul mijloc de a exercita o influenţă reală, fiind personală şi directă, asupra unor mulţimi însemnate şi de a le cuceri • a fost tot

ipins în umbră.

idată ce a schimbat masa de la berăria unde se întrunea cu tribuna ui şi a început să-şi reverse discursurile în faţa acestui foi-, peste ■zişilor aleşi ai poporului, mişcarea pangermanistă a încetat să fie pulară şi a decăzut în scurt timp la nivelul unui club mai mult sau rios de discuţii academice.

esia proastă provocată de presă n-a mai fost corectata de acţiunea

fiecăruia  dintre   deputaţi   în   cursul   reuniunilor   şi   cuvîntul

sm” a sfîrşit prin a căpăta o reputaţie foarte proastă în mediile

i şi aventurierii de călimară din zilele noastre sa facă bine să şi ile revoluţii din lumea aceasta nu s-au făcut niciodată sub semnul i!

jana a fost menită doar să ofere în fiecare caz cauzele teoretice, care a pus în mişcare marile avalanşe istorice în domeniul politic fost, din vremuri străvechi, numai puterea magică a cuvîntului

i masă a unui popor se supune întotdeauna forţei cuvîntului şi e mari sînt mişcări populare, erupţii vulcanice ale pasiunilor e stărilor sufleteşti, răscolite ori de zeiţa crudă a mizeriei ori de îlui aruncată în sînul maselor -niciodată de jeturile de limonada sstetizanţi şi fie eroilor de salon.

i   furtuna   ui;ei   pasiuni   arzătoare   poate   schimba   destinul r pasiunea o poate provoca numai acela care o poartă în el. ea dăruieşte celor aleşi cuvintele care, asemeni unor lovituri de I porţile inimii unui popor.

iu cunoaşte pasiunea, cel care are gura cusută, nu a fost ales spre nţa cerului.

zmîngălitor de  hîrtie  să  rămînă  deci în faţa călimării lui

„teorii”, dacă pentru aceasta ştiinţa şi talentul sînt suficiente; el

departe născut, el nu este nici pe departe ales pentru a fi un

re care urmăreşte obiective însemnate trebuie aşadar să vegheze

S nu piardă legătura cu masa.

lie să examineze fiecare problemă în primul rînd din acest punct

i orienteze deciziile în acest sens.

ue apoi să evite tot ce i-ar putea micşora sau slăbi posibilităţile

ra maselor, nu din raţiuni „demagogice”, ci recunoscînd pui’ şi

• idee mare, oricît de sfîntă şi de înaltă ai* părea, nu se poate

mica forţă a maselor populare.

ealitatea dură poate hotărî drumul către ţintă; dorinţa de a evita

nseamna deseori, în lumea aceasta, renunţarea la scop; vrînd-

75

Cînd mişcarea pangermanistâ, optînd pentru calea parlamentară, şi-a desfăşurat cea mai mare parte a eforturilor nu în rîndurile poporului ci în parlament, şi-a sacrificat viitorul în schimbul unor succese facile de moment.

Alegînd lupta cea mai puţin grea, a devenit chiar prin aceasta nedemnă de victoria finală.

încă din perioada şederii mele la Viena am reflectat serios asupra tuturor acestor chestiuni şi am văzut în necunoaşterea lor una din principalele cauze ale prăbuşirii unei mişcări care, după părerea mea, era nu demult destinată să ia soarta pangermanismului în mîinile sale.

Primele două greşeli, cauze ale eşecului mişcării pangermaniste, erau înrudite. Lipsa cunoaşterii mobilurilor profunde ale marilor revoluţii a condus la subestimarea importanţei marilor mase populare; de aici a rezultat interesul scăzut faţă de chestiunea socială, insuficienţa sau carenţa încercărilor destinate cuceririi sufletului păturilor inferioare ale naţiunii; în fine, atitudinea faţă de parlament agrava şi ea aceste tendinţe.

Dacă ai’ fi înţeles forţa uimitoare care, din toate timpurile, aparţine masei în rezistenţa revoluţionară, ai* fi acţionat altfel din punct de vedere social, ca şi din punctul de vedere al propagandei. Astfel efortul principal al mişcării ar fi fost orientat nu spre parlament, ci spre fabrică şi spre stradă.

Dar cea de-a treia greşeală îşi are şi ea obîrşia, în ultimă analiză, în acea neînţelegere a importanţei maselor, pe care spirite superioare trebuie să le pună în mişcare într-o direcţie determinată, dai1 care, odată puse în mişcare ca volanul unei maşini, imprimă apoi atacului forţa regulată şi durata.

Lupta aprigă dusă de mişcarea pangermanistâ împotriva bisericii catolice nu are altă cauză decît neînţelegerea stărilor sufleteşti ale poporului.

Motivele atacului violent al noului partid împotriva Romei au fost următoarele:

De îndată ce Casa de Habsburg sa hotărît definitiv să facă din Austria un stat slav, ea a recurs la toate mijloacele care i se păreau că pot servi acest scop. Instituţiile religioase au fost angajate, fără cel mai mic scrupul, în serviciul noii „raţiuni de stat” de această dinastie fără conştiinţă.

Folosirea parohiilor cehe şi a preoţilor lor n-a fost decît unul din numeroasele mijloace folosite pentru a ajunge la slavizarea Austriei.

In general, preoţii cehi erau numiţi în comune exclusiv germane; ei începeau, încet dai” sigur, să pună interesele poporului ceh deasupra intereselor bisericilor şi deveneau celule generatoare de degermanizare.

Reacţia micului cler germa.n In faţa unor asemenea procedee a fost din nenorocire aproape nulă. Acest cler era complet inapt să poarte o luptă asemănătoare de partea germană; mai mult, el nici măcar nu putea organiza apărarea necesară împotriva atacurilor adverse. Germanismul a trebuit astfel să retrograde» încet, dai- continuu, în faţa acestui abuz disimulat al religiei şi în lipsa unei apărări suficiente.

Daca în privinţa detaliilor lucrurile s-au petrecut astfel, nici cazul

melor importante nu a fost diferit.

Eforturile antigermane ale Habsburgilor nu au întîmpinat, în special în ile cierului superior, opoziţia care se impunea şi însăşi apărarea ?elor germane a fost complet neglijată.

Impresia generală nu se putea schimba: clerul catolic ca atare cauza un iciu grav drepturilor germanilor.

Se părea deci că biserica nu numai că sufleteşte nu era alături de poporul ti, dai- se situa în modul cel mai nedrept de partea adversarilor săi. După ierer, tot răul consta în faptul că vîrful bisericii catolice nu se afla în nia şi aceasta era o cauză suficientă a atitudinii sale ostile intereselor i noastre.

Problemele zise culturale au fost surghiunite pe ultimul plan, aşa cum mpla în acea vreme aproape mereu în Austria. Atitudinea mişcării maniste faţă de biserica catolică a fost determinată mult mai puţin de nea acesteia faţă de ştiinţă etc, cît de apărarea nesatisfăcătoare a ilor germane şi de sprijinul continuu pe care-1 acorda exigenţelor şi iilor slavilor.

Georg von Schoenerer nu era omul care să facă lucrurile pe jumătate. El t lupta împotriva bisericii cu convingerea că aceasta era singura cale de pentru poporul german. Campania „schismei de Roma” părea mijlocul i puternic de atac – deşi cel mai greu – pentru a distruge citadela ă. Dacă ai* fi „euşit, i-ar fi venit de hac nepotrivitei sciziuni religioase mania; iar forţa internă a Reichului şi a naţiunii germane nu putea decît e enorm din această victorie.

Dai” nici premiza nici concluzia acestei lupte nu erau juste. Fără nici o îndoială, puterea de rezistenţă a clerului catolic german erau ferioare, în ceea ce privea germanismul, celei de care dădeau dovadă . noştri negermani – în special cehii.

Numai un ignorant putea să nu vadă că ideea unei apărări active a lor germane nu-i venea aproape niciodată clerului german. Dai* cine nu era complet orb trebuia de asemenea să fie de acord că o •are, care pe noi germanii ne-a făcut întotdeauna să suferim, explica atitudine: este vorba de obiectivitatea noastră faţă de naţionalitatea ji faţă de orice altceva.

n timp ce preotul ceh adopta o atitudine subiectivă faţă de poporul său biectivă numai faţă de biserică, parohul german manifesta un devota-biectiv faţă de biserică şi rămînea obiectiv faţă de propria sa naţiune, fenomen pe care, spre nefericirea noastră, îl putem observa în mii de iri. Nu este cîtuşi de puţin vorba de o moştenire deosebită de la n, ci de un rău care, la noi, macină în scurt timp întreaga instituţie i sau chiar scopurile noastre ideale.

>ă comparăm, de pildă, atitudinea adoptată de funcţionalii noştri faţă de le de regenerare naţională, cu cea adoptată de aceeaşi corporaţie la un

77

alt popor. Oii se crede că, într-o altă ţară, corpul ofiţeresc ar fi neglijat aspiraţiile naţiunii ascunzîndu-se în spatele formulei „autoritatea statului”, aşa cum se face la noi de cinci ani încoace, foarte firesc, şi considerînd aceasta aproape deosebit de meritoriu? Cele două confesiuni nu adoptă astăzi în problema evreiască un punct de vedere care nu corespunde nici intereselor naţiunii, nici adevăratelor exigenţe ale religiei? Să se compare prin urmare atitudinea unui rabin evreu în toate problemele care interesează cît de cît evreii ca rasă cu atitudinea majorităţii clerului nostim, indiferent de confesiunea luată în consideraţie.

Observăm acest fenomen pretutindeni unde este vorba de apărarea unei idei abstracte.

„Autoritatea statului”, „democraţie”, „pacifism”, „solidaritate internaţio­nală” etc. sînt tot atîtea noţiuni care devin la noi aproape mereu idei rigide, dogme doctrinare şi toate aprecierile asupra necesităţilor vitale ale naţiunii sînt făcute exclusiv conform acestor concepţii.

Acest mod nefast de a lua în considerare toate problemele importante conform unei idei preconcepute ucide orice facultate de a înţelege subiectiv un fenomen care obiectiv este în opoziţie cu doctrina; aceasta duce în final la răsturnarea rolurilor între mijloace şi scop. Va exista o opoziţie faţă de orice tentativă de răzvrătire naţională, dacă ea necesită răsturnarea unui guvern rău şi prejudiciabil: ai* fi un atentat la „autoritatea statului”; şi „autoritatea statului” în ochii acestor fanatici ai obiectivitătii nu este un mijloc, ci un scop în sine, suficient să le umple întreaga viaţă vrednică de milă. S-ar protesta, de exemplu, cu indignare, împotriva oricărei tentative de dictatură, chiar dacă autorul ei ar fi Frederic cel Mare şi dacă toţi politicienii momentului n-ar fi decît nişte incapabili sau chiar nişte indivizi puţin recomandabili; fiindcă, pentru un asemenea fetişist al principiilor, legile democraţiei pai* mai sfinte decît salvarea naţiunii. Unul va apăra aşadar cea mai abjectă tiranie care a distrus vreodată un popor, pentru că ea personifică în acel moment „autoritatea statului”; altul va repudia guvernul cel mai salutai-, deoarece nu corespunde noţiunii sale despre „democraţie”.

Tot aşa, pacifistul nostru german va păstra tăcere asupra celor mai sîngeroase violenţe comise asupra naţiunii, chiar dacă ele provin de la cea mai rea putere militaristă şi chiar dacă rezistenţa este singurul mijloc de a schimba cursul evenimentelor: un asemenea mijloc ar fi în contradicţie cu spiritul Societăţii păcii. Socialistul internaţional german poate fi în mod solidar făcut una cu pămîntul de tot restul lumii; el nu răspunde decît cu simpatie fraternă şi nu se gîndeşte nici să se răzbune şi nici măcar să se apere – el este german!

Lucrul acesta poate fi trist; dai* pentru a schimba ceva> mai întîi trebuie să-ţi dai seama că există.

Acelaşi motiv explică sprijinul slab acordat de o parte a clerului german intereselor naţionale.

Nu este nici’ expresia unei rea-voinţe conştiente, nici consecinţa unor

c 6 — Mein Kampf

ie „venite de sus”; nu vedem, în această lipsă de hotărîre naţională, decît tatele unei educări defectuoase a tineretului în sensul germanismului şi tatele dominaţiei complete a unei idei din care sa făcut cultul unui idol. Educaţia în sensul democraţiei, al socialismului internaţional, al ismului etc. este atît de rigidă şi de exclusivă, cu alte cuvinte, din punctul i vedere, atît de subiectivă, încît vederea de ansamblu pe care o au asupra i este influenţată de această atitudine a priori, în timp ce atitudinea faţă de anism încă din tinereţe este exclusiv obiectivă.

In măsura în care este german, pacifistul care se dedică subiectiv, trup let ideii sale va cerceta la orice încercare de ameninţare a poporului său -t ar fi de nedreaptă şi de primejdioasă – de care parte se situează dreptul tiv; el nu se va situa niciodată, din pui* instinct de conservare, în rîndurile îi sale ca să se bată alături de ea.

Este şi cazul diferitelor confesiuni, după cum o vom demonstra: Protestantismul prin el însuşi apără mai bine interesele germanismului, sura în care acest lucru corespunde originii şi tradiţiilor sale; dar devine incios în momentul în care această apărare a intereselor naţionale priveşte meniu străin de lumea ideilor sale şi a dezvoltării sale tradiţionale sau ste alungat din această lume dintr-un motiv oarecare.

Protestantismul acţionează aşadar întotdeauna spre binele intereselor ine în aceeaşi măsură cînd este vorba de moralitatea sau de dezvoltarea :tuală naţionrlă sau de apărarea spiritului german, a limbii germane şi menea a libertăţii germane; toate acestea se confundă, de fapt, cu înseşi Diile pe care se sprijină; dai* el combate de îndată în modul cel mai ostil nceixare de salvare a naţiunii de opresiunea celui mai mare duşman a] moarte, deoarece punctul lui de vedere asupra evreilor este mai mult sau îţin stabilit dinainte de dogmele sale. Şi tocmai aceasta este problema rebuie rezolvată mai întîi, altminteri toate încerc ările ulterioare de rare sau de înălţare germane sînt şi rămîn cu totul imposibile şi fără sens. In timpul şederii mele la Viena am avut timpul şi ocazia să analizez şi i problemă fără idei preconcepute şi, în rutina zilnică, am putut constata t punct de vedere era de o mie de ori justificat.

In această vatră a celor mai diverse naţionalităţi, reieşea de îndată în [ă că numai pacifismul german se străduia să examineze interesele i sale dintr-un punct de vedere obiectiv, în timp ce evreul nu făcea tă acest luciu în interesul poporului evreu; reieşea de asemenea că numai itul german este „internaţional” într-un sens care nu îi permite să ice drepturile propriului său popor altfel decît prin plîngeri sau iieli în faţa tovarăşilor internaţionali; în schimb, nici cehul nici polonezul c niciodată; pe scurt, am recunoscut încă de atunci că răul venea nu atît trinele înseşi, ci din educaţia noastră pe de-a-ntregul defectuoasă din de vedere al propriei noastre naţionalităţi, căreia îi consacram astfel un ent mai puţin exclusiv.

79

Primul argument teoretic al luptei mişcării pangermaniste împotriva catolicismului în sine este astfel combătut cu argumente temeinice.

Creşteţi poporul german încă din tinereţe în aşa fel încît să recunoască exclusiv drepturile propriei sale rase; nu otrăviţi sufletul copiilor cu blestemata noastră „obiectivitate” în probleme legate de apărarea personalităţii noastre; atunci – chiar în cazul unui guvern radical – se va vedea, ca în Irlanda, în Polonia sau în Franţa, că în Germania catolicul va fi întotdeauna şi german.

Văd dovada cea mai frapantă a celor de mai sus în această epocă în care, pentru prima oară, poporul nostru a trebuit să compară în faţa tribunalului istoriei ca să-şi apere existenţa într-o luptă pe viaţă şi pe moarte.

Cît timp nu a lipsit conducerea de sus, poporul şi-a îndeplinit întreaga datorie în modul cel mai deplin. Atît pastorul protestant cît şi preotul catolic au contribuit mult la menţinerea puterii noastre de rezistenţă, nu numai pe front, ci mai ales în spatele frontului. In aceşti ani, şi mai ales în vremea primului entuziasm, în cele două tabere na existat cu adevărat decît un imperiu german unic şi sfînt, pentra existenţa şi viitorul căruia se ruga fiecare.

Mişcarea pangermanistă ar fi trebuit să-şi pună întrebarea: conservarea elementului german în Austria este sau nu compatibilă cu religia catolică? In cazul unui răspuns afirmativ, acest partid politic nu trebuia să se amestece deloc în probleme religioase sau confesionale; dacă răspunsul era negativ era nevoie de o reformă religioasă şi nu de un partid politic.

Cine crede că poate ajunge la o reformă religioasă pe calea ocolită a unei organizaţii politice nu face decît să evidenţieze că nu are nici cea mai mică înţelegere a evoluţiei concepţiilor religioase, sau chiar a dogmelor lor şi a ceea ce determină evoluţia bisericii.

Este cazul să spunem că nu poţi sluji doi stăpîni în acelaşi timp. Eu consider de altfel că întemeierea sau distingerea unei religii este un gest mai însemnat şi de cu totul altă natură decît întemeierea şi distrugerea unui stat; nu vorbesc de partid.

Să nu se spună că acele atacuri nu au fost decît o ripostă la atacurile adverse!

Sigur că, în toate timpurile, există indivizi fără conştiinţă cărora nu le e teamă să folosească religia ca pe un instniment al dubiosului lor trafic politic (căci nici n-ar putea fi vorba de altceva cu asemenea viteji); dai- tot atît de sigur e şi faptul că religia sau confesiunea nu pot fi făcute răspunzătoare pentru cîţiva ticăloşi care abuzează de ele, tot aşa cum ai* fi abuzat fără îndoială de orice altă instituţie pentru a-şi satisface instinctele lor grosolane.

Nimic nu i-ar conveni mai mult unui asemenea parlamentar şnapan decît să i se dea prilejul, cel puţin în cele din urmă, să-şi justifice speculaţia politică. De îndată ce religia sau confesiunea sînt făcute răspunzătoare de josnicia sa individuală şi acuzate cu ţipete puternice, acest mincinos ia ca martor pe toată lumea; şi reafirmă că atitudinea lui a fost cît se poate de justificată şi că numai lui şi elocvenţei sale trebuie să i se aducă mulţumiri

pentru salvarea religiei şi a bisericii. Lumea, care este la fel de proastă pe cît îi e de scurtă memoria, nu-1 mai recunoaşte atunci pe adevăratul autor al conflictului în persoana celui care strigă atît de tare, sau nu şi-1 mai aminteşte; iar ticălosul, în fond, şi-a atins scopurile.

O asemenea vulpe vicleană ştie foarte bine că toate acestea n-au nimic de a face cu religia; un motiv în plus ca să-şi rîdă în barbă; în timp ce adversarul său cinstit, dai* inabil, pierde la jocul acesta, cu riscul de a se retrage definitiv, pierzîndu-şi speranţele în buna-credinţă a omenirii.

Dai* şi dintr-un alt punct de vedere ai* fi nedrept ca religia ca religie, ori chiar biserica, să fie făcută responsabilă de greşelile fiecăruia. Comparînd măreţia organizaţiilor religioase pe care le avem în faţă cu obişnuita imperfecţi­une a omului în general, trebuie să recunoaştem că proporţia dintre cei buni şi cei răi este în avantajul mediilor religioase. Fireşte că şi în rîndurile clerului se găsesc oameni care se folosesc de misiunea lor sfîntă în interesul ambiţiilor lor politice, oameni care, în lupta politică, uită în mod regretabil că ai- trebui să fie depozitarii unui adevăr superior şi nu protagoniştii minciunii şi ai calomniei; dai- la un asemenea nevrednic găseşti o mie şi mai mulţi ecleziaşti cinstiţi, deplin credincioşi misiunii lor, care ies la suprafaţă ca nişte insuliţe deasupra mlaştinii epocii noastre mincinoase şi corupte.

Pe cît de puţin condamn şi sînt îndreptăţit să condamn biserica însăşi, atunci cînd un ins corupt, îmbrăcat în veşminte preoţeşti, comite o crimă desfrînată împotriva moravurilor, tot atît de puţin am dreptul s-o fac cînd un altul, din ansamblul lor, îşi mînjeşte şi-şi trădează naţionalitatea, mai ales într-o vreme cînd vezi asemenea lucruri zi de zi. Şi în special în zilele noastre nu trebuie uitat nici că, la un singur Efialte de felul acesta, se vor găsi mii de preoţi a căror inimă sîngerează din cauza nenorocirii naţiunii lor şi care doresc a fel de arzător ca şi cei mai buni dintre compatrioţii lor să vină ziua cînd cerul \e va zîmbi în sfîrşit din nou.

Celui care răspunde că aici nu e vorba de mici probleme zilnice, ci de hestiuni de principiu sau de dogme, trebuie neapărat să i se răspundă astfel: Dacă te crezi ales spre a proclama adevărul, fă-o; dar atunci ai curajul -o faci nu pe căile ocolite ale unui partid politic – ceea ce este un subterfugiu :i înlocuind prezentul cel rău cu viitorul tău mai bun,

Dacă îţi lipseşte curajul sau dacă acel mai bun nu-ţi este ţie însuţi mpede, atunci retrage-te; în nici un caz nu încerca să obţii pe calea lăturalnică unei organizaţii politice ceea ce nu îndrăzneşti să revendici deschis.

Partidele politice nu au nimic de-a face cu problemele religioase dacă ipercursiunile acestora din urmă nu se pun împotriva vieţii naţionale şi nu strug încetul cu încetul morala rasei; de asemenea, religia nu trebuie nestecată în lupta partidelor politice.

Atunci cînd demnitarii bisericii se folosesc de instituţii sau chiar de ctrine religioase pentru a pricinui un rău rasei lor, ei nu trebuie niciodată maţi pe această cale, nici combătuţi cu aceleaşi arme. Pentru un conducător

politic, ideile şi instituţiile religioase ale poporului său trebuie să răi întotdeauna inviolabile; altminteri, să înceteze să mai fie un om politic, j devină un reformator, dacă are stofă! O altfel de atitudine, mai ale Germania, trebuie să ducă la o catastrofă.

Studiind mişcarea pangermanistă şi lupta ei împotriva Romei, am a, atunci, şi mai cu seamă în cursul anilor următori, la următoarea concluzie: 1 de înţelegere a acestei mişcări faţă de chestiunea socială a privat-o de ma| populare, singurele potrivite pentru luptă; intrarea în parlament i-a frînt \ elanului şi i-a inculcat toate slăbiciunile acestei instituţii: lupta împot bisericii catolice a făcut-o indezirabilă în numeroase medii şi i-a răpit nenu rate elemente dintre cele mai bune din cîte număra naţiunea. Rezultatul pr£ al Kulturkampf-uhii austriac a fost aproape nul.

A reuşit, este adevărat, să smulgă bisericii vreo sută de mii de mem dai* fără ca prin aceasta să-i pricinuiască pagube mari. Ea n-a trebuit să vi lacrimi văzînd plecarea acestor „oi” rătăcite: nu a pierdut decît ceea ce, în fi nu-i mai aparţinea în întregime de multă vreme. Aceasta a fost singura diferi dintre noua reformă şi cele de odinioară: atunci, o mulţime din cei mai buni i îndepărtat de biserică din convingere religioasă intimă; acum nu s-au îndepă: decît cei lipsiţi de entuziasm, şi aceasta din „consideraţiuni” de esenţă polii

Dai- tocmai din punct de vedere politic acest rezultat a fost rizibi totodată trist.

încă o dată, o mişcare politică avînd posibilitatea de a salva naţiu: germană, mişcare plină de promisiuni de succes a pierit pentru că n-a ; condusă cu brutalul realism necesar, pentru că s-a rătăcit în domenii în care putea decît să se dezagrege.

Un lucru este neîndoielnic:

Mişcarea pangermanistă n-ar fi comis niciodată această eroare dacă r fi înţeles atît de prost psihologia marilor mase. Dacă şefii ei ai- fi ştiut că, pen a reuşi, nu trebuie niciodată, şi aceasta din considerente pur psihologice, indici masei mai mulţi adversari – ceea ce antrenează imediat dispersai completă a forţelor combative, vîrful de atac al mişcării pangermaniste ai’ fi f îndreptat împotriva unui singur adversar. Nimic nu e mai periculos pentru partid politic decît să ge lase condus în deciziile sale de nişte palavra neurastenizaţi care se apucă de toate şi care nu-şi ating niciodată scopurile.

Chiar dacă o confesiune sau alta dau cu adevărat ocazie criticii, partid politic nu trebuie să uite niciodată că Istoria nu înregistrează nici exemplu în care un partid pui1 politic, în împrejurări analoage, a putut ajur la o refoi-mă religioasă. Istoria nu se învaţă ca să-i uiţi lecţiile exact în momen^ în care trebuie să Ie aplici în practică; ori ca să crezi că adevărurile ei secute pot să nu fie aplicate pentru că situaţia socială este cu totul alta; ea se î pentru a trage învăţăminte pentru prezent. Cel ce nu e capabil să o facă, trebuie nicidecum să-şi închipuie că este un conducător politic; el nu este realitate decît un măscărici şters, deşi adesea înfumurat, şi toată bunăvoinţa m

;e scuza incapacitatea practică.

In general, arta tuturor adevăraţilor conducători de popoare din toate )urile constă în special în aceea că ei concentrează atenţia poporului asupra i singur adversar, nu o lasă să se împrăştie. Cu cit această afirmare a voinţei lupta a unui popor este mai concentrată, cu atît mai mare este forţa de cţie magnetică a unei asemenea mişcări, cu atît este mai masivă forţa ei de Aila de a sugera poporului că duşmanii cei mai diferiţi aparţin aceleiaşi gorii aparţine unui mare conducător. Din contră, convingerea că duşmanii mulţi şi diverşi devine prea uşor, pentru cei săraci cu duhul şi nehotărîţi, un v ca să se îndoiască de propria lor cauză.

De îndată ce masa se vede luptînd împotriva mai multor inamici, ea îşi : întrebarea: e cu putinţă ca toţi ceilalţi să greşească într-adevăr şi numai area noastră să fie îndreptăţită?

Atunci forţele ei paralizează. De aceea trebuie pusă întotdeauna în aşi grămadă o pluralitate de adversari cît mai variaţi, pentru ca masei riilor noştri partizani să i se pară că lupta se poartă împotriva unui singur ian. Aceasta îi întăreşte încrederea în propriul ei drept şi i creşte exaspera-mpotriva celor ce-1 atacă.

Mişcarea pangermanistă de odinioară nu a înţeles aceasta, ceea ce i-a iromis succesul.

Ea văzuse just ţelul, avea intenţii curate, dai’ a ales un drum greşit. O n compara cu un om care, vrînd să ajungă în vîrful unui munte, nul pierde chi şi porneşte la drum plin de hotărîre şi de putere, dai* fără să acorde nici nţie drumului şi care, {intuind cu privirea ţelul ascensiunii sale, nu vede examinează cîtuşi de puţin posibilităţile urcuşului şi la sfîrşit eşuează din ită cauză.

Se poate observa contrariul în toate privinţele la marele său concurent, dul creştin-social.

Drumul pe care a pornit a fost ales judicios, dai- ceea ce i-a lipsit a fost icepere clară a scopului. In aproape toate domeniile în care mişcarea îrmanistă a făcut greşeli, acţiunea partidului creştin-social a fost eficace şi i.

El cunoştea importanţă maselor şi a dovedit o încă din prima zi prin terul pronunţat al politicii sale sociale. Orientîndu-se în special spre irea meşteşugarilor mici sau mijldcii, el şi-a recrutat partizani pe cît de pe atît de tenace şi gata de sacrificii. A evitat orice luptă împotriva urilor religioase, asigui-îndu-şi astfel sprijinul acestei puternice organizaţii îste biserica în prezent. In consecinţă, na avut decît un singur adversar rat. El a recunoscut necesitatea unei propagande grandioase şi a atins )zitatea în arta de a impresiona masele.

Dacă totuşi nu şi-a putut atinge scopul visurilor sale, salvarea Austriei, ta se explică prin calea prost aleasă, ca şi prin lipsa de claritate a avelor sale.

83

Antisemitismul noii mişcări se baza pe concepţii antireligioase şi nu pe principii rasiste. Acelaşi motiv care a dus la comiterea acestei erori a provocat şi o a doua eroare.

întemeietorii partidului creştin-social gîndeau că dacă acest partid voia să salveze Austria, el nu se putea sprijini pe principiul rasei, deoarece de aici ar fi rezultat în scurt timp o destrămare generală a statului. In special situaţia din Viena, după părerea şefilor partidului, cerea să fie lăsate de o parte toate elementele de divergenţă şi să se reliefeze toate motivele de unire.

In vremea aceea Viena cuprindea deja fracţiuni etnice variate, în special cehi, şi doar maxima toleranţă în toate problemele legate de rasă le mai putea împiedica să formeze un partid dea dreptul antigerman. S-au străduit aşadar să-i cîştige în special pe micii meşteşugari cehi, foarte numeroşi, prin lupta împotriva liberalismului manchesterian; şi au crezut că au găsit lozinca luptei în unirea vechii Austrii, trecînd peste toate divergenţele naţionale, în lupta contra evreilor pe o bază religioasă.

Este limpede că lupta împotriva evreilor pe o astfel de bază nu putea să le provoace decît griji cu totul neînsemnate. In cel mai rău caz, puţină apă sfinţită îl putea întotdeauna salva pe evreu şi negoţul său.

Cu motive atît de superficiale nu sa ajuns niciodată la o analiză ştiinţifică serioasă a întregii probleme, ceea ce ia îndepărtat de partidul creştin social pe toţi cei ce nu puteau înţelege acest gen de antisemitism. Forţa de atracţie a acestei idei se reducea la un mediu cu o inteligenţă mărginită, pentru că nu voiau să meargă mai departe de simplul sentiment, către o înţelegere adevărată. Intelectualii au rămas ostili din principiu. Se dovedea din ce în ce mai mult că în toată afacerea nu era vorba decît de o nouă tentativă de convertire a evreilor sau că ea nu era decît expresia invidiei faţă de concurenţi. Din această cauză, i-a lipsit amprenta unei confirmări filozofice; ea li s-a părut multora – si nu din cei inferiori ■ imorală şi blamabilă. Convingerea că aici era vorba de o problemă vitală pentru întreaga omenire, că soarta tuturor popoarelor neevreieşti depindea de soluţionarea ei nu se desprinsese.

Acest fel de a face lucrurile numai pe jumătate a anulat valoarea orientării antisemite a partidului creştin-social.

Nu a fost decît un pseudo antisemitism, aproape mai periculos decît opusul lui; adormeai liniştit crezînd că-ţi ţii bine adversarul în mină, cînd. în realitate, te ducea el de nas.

lai- evreul s-a obişnuit curind atît de bine cu acest gen de antisemitism, încît cu siguranţă că dispariţia acestuia l-ar fi întristat mai mult decît. îl incomoda existenţa sa.

Aici ar fi trebuit impuse sacrificii grele în ideea unui stat bazat pe naţionalităţi, dai” au fost făcute altele mai grele în apărarea germanismului.

Nu îndrăznea să fie „naţionalistă” dacă nu voia să simtă că îi fuge pămîntul de sub picioare, nici la Viena. Spera să salveze statul Habsburgilor eviînd uşurel această problemă; şi tocmai astfel a fost dusă la pieire. Mişcarea

4

. pierdut în felul acesta puternicul izvor de energie, singurul care putea furniza n cele din urmă forţa motrice necesară unui partid politic. Mişcarea creştin-ocială a devenit din această cauză un partid ca oricare altul.

Am urmărit odinioară cele două mişcări în chipul cel mai atent, pe una u înseşi bătăile inimii, pe cealaltă cu admiraţie faţă de omul care mi se părea ică de pe atunci simbolul întregului popor german din Austria.

Cînd, la moartea primarului, impozanta procesiune funebră s-a pus în lişcare de la primărie spre Ringstrasse, mă aflam printre sutele de mii de ersoane care asistau la acea tristă ceremonie. Emoţia mea interioară se ontopea cu sentimentul că întreaga operă a acestui om fusese zadarnică, eoarece soarta mîna inexorabil acest stat la pieire. Dacă Dr. Karl Lueger ar . trăit în Germania, ai* fi deţinut un rang printre oamenii de frunte ai artidului nostru; pentru opera sa şi pentru el însuşi faptul că a trăit în acest tat imposibil a fost o nenorocire.

La moartea sa, flăcări mici izbucneau deja din lună în lună cu tot mai lultă intensitate deasupra Balcanilor; soarta s-a îndurat de el şi 1-a cruţat de pectacolul despre care sperase că mai putea fi evitat.

M-am străduit să găsesc cauzele neputinţei primeia din aceste mişcări şi le insuccesului celeilalte şi am ajuns la convingerea profundă că independent e imposibilitatea de a ajunge la consolidarea statului în bătrîna Austrie, rorile celor două partide au fost următoarele:

Mişcarea pangermanistă avea dreptate în privinţa principiului unei îgenerări germane, însă a avut ghinion în alegerea mijloacelor. Ea a fost aţionalistă, dar, vai! nu suficient de socială ca să cîştige masele. Antisemitismul L se baza pe o înţelegere corectă a problemei raselor şi nu pe concepţii îligioase. Dai” lupta împotriva unei confesiuni determinate era o greşeală de rincipiu şi de tactică.

Mişcarea creştin-socială nu avea nici o concepţie clară despre scopul îgenerării germane, dai” a fost inteligentă şi a făcut o alegere fericită a rumului său ca partid. Ea a înţeles importanţa chestiunii sociale, dar a greşit 1 lupta împotriva evreilor şi n-a avut nici cea mai vagă idee legată de forţa ideii aţionaliste.

Dacă partidul creştin-social ai” fi îmbinat înţelegerea maselor cu o mcepţie mai justă despre importanţă problemei raselor, ca aceea a mişcării angermaniste, dacă, în sfîrşit, ai* fi devenit el însuşi naţionalist ■ sau, impotrivă, dacă mişcarea pangermanistă, cu noţiunea sa justă despre problema weiască şi importanţa problemei naţionale şi-ar fi însuşit înţelepciunea practică partidului creştin-social şi în special atitudinea acestuia faţă de socialism tunci noi am fi văzut o mişcare care ar fi putut, cred eu, să-şi joace cu succes )lul în destinele germane. Dacă nu s-a întîmplat astfel, marea parte a greşelii ;ă în esenţa statului austriac.

Fiindcă nu găseam în nici unul din partide întruchiparea ideilor mele, u m-am putut hotărî să intru într-una din organizaţiile existente pentru a lupta

85

în rîndurile ei. Consideram de-acum că toate aceste mişcări politice erau ratate şi incapabile să ducă la bun sfîrşit o regenerare a poporului german cu adevărat profundă, iar nu pur exterioară.

Aversiunea mea intimă faţă de statul habsburgic creştea tot mai mult în vremea aceea.

Pe măsură ce începeam să mă ocup de problemele de politică externă, se înrădăcina în mine convingerea că acest stat fantomatic nu putea decît să-i nenorocească pe germani. In fiecare zi vedeam mai limpede că soarta naţiunii grmane se va decide nu în Austria, ci chiar în Reich. Nu numai din raţiuni de politică generală, ci şi de cultură în ansamblul ei.

Statul austriac arăta şi pe plan cultural şi artistic toate semnele decrepitudinii sau cel puţin ale totalei lipse de importanţă pentru naţiunea germană. Aşa stăteau lucrurile în special în domeniul arhitecturii. Arta nouă nt putea obţine mari succese în materie, pentu că după terminarea Ringstrasse, lj Viena nu mai rămîneau de făcut decît trebuii mărunte în comparaţie c\ proiectele din Germania.

Am început deci să duc o viaţă dublă: raţiunea şi realitatea îmi dicta^ să-mi continui ucenicia amară, dai’ rodnică, în Austria; însă fără tragere inimă.

O nemulţumire deprimantă mă cuprinsese după ce am recunoscut vidij interior al acestui stat şi imposibilitatea de a-1 salva; dar în acelaşi tir presimţeam cu certitudine că tot ce va întreprinde va însemna nenorocire poporului german.

Eram convins că acest stat avea să micşoreze orice german cu adevăr| însemnat şi să-i pună piedici, în timp ce, în schimb, avea să favorizeze orij acţiune negermană.

Conglomeratul de rase înfăţişat de capitala monarhiei, tot acel amest etnic de cehi, de polonezi, de unguri, de ruteni, de sîrbi şi de croaţi etc. mi părea respingător, fără să uităm bacilul distrugător al omenirii, evreii şi iar evreii.

Acest oraş gigantic mi se părea întruchiparea incestului.

Graiul german din tinereţea mea era dialectul vorbit în Bavs Inferioară; nu puteam nici să-1 uit, nici să-mi însuşesc jargonul vienez. Pe măsi ce trăiam în acest oraş, devenea tot mai vie ura mea împotriva acestui amea de popoare străine care începea să ştirbească reputaţia acestui vechi centri cultură germană.

Ideea că zilele acestui stat trebuie prelungite mi se părea de-a drej ridicolă.

Austria, în vremea aceea, era asemeni unui mozaic vechi al cănii 1 a îmbătrînit şi a devenit fragil; atîta timp cît o astfel de capodoperă nu e atij ea te mai amăgeşte cu o aparenţă de existenţă; dai’ de îndată ce îi dai o loviij ea se sparge în mii de bucăţi. Se mai punea doar problema momentului cîr va da lovitura.

ma mea a bătut întotdeauna pentru imperiul german şi nu pentru austriacă; ceasul destrămării acestui stat mi se părea întotdeauna liberării naţiunii germane.

ite aceste cauze au provocat în mine dorinţa tot mai înfocată de a 3 unde, încă din tinereţe, mă atrăgeau vise tainice şi o iubire tainică, n-am ca mai tîrziu să mă fac cunoscut ca arhitect şi să-i pot aduce ;le servicii autentice în cadrul – mic sau mare – pe care mi-1 rezerva

îfîrşit, voiam să fac parte dintre cei care au fericirea de a trăi şi de i locul de unde trebuie să vină împlinirea celei mai arzătoare dorinţi ele: unirea patriei mele mult iubite cu marea patrie comună, cu •man.

care nu vor înţelege intensitatea acestei dorinţe sînt încă în număr ; dai- eu mă adresez celor cărora soarta le-a refuzat pînă în prezent urie, ca şi celor care au fost lipsiţi de ea cu cruzime; mă adresez )r care, despărţiţi de patria-mamă, trebuie să lupte tocmai pentru întă a limbii natale, care sînt urmăriţi sau brutalizaţi pentru n fidelă faţă de patrie §i care aşteaptă cu o fervoare dureroasă ceasul îngădui să se întoarcă la sînul mult iubitei lor mame; mă adresa Stora, şi o ştiu: ei mă vor înţelege!

nai cel ce simte cu toate fibrele ce înseamnă să fii german fără să poţi briei iubite va putea măsura adînca nostalgie care arde neîntrerupt. piilor despărţiţi de ea. Această nostalgie îi chinuie pe toţi cei pe ează, îi privează de orice bucurie şi de orice fericire pînă cînd porţile ischid în sfîrşit şi sîngele comun îşi găseşte pacea şi tihna în imperiul

ia a fost şi rămîne pentru mine şcoala cea mai aspră, dar şi cea mai viaţa mea. Am sosit în acest oraş încă pe jumătate copil, şi cînd l-am i un bărbat taciturn şi serios. Acolo am primit bazele concepţiei mele spre viaţă şi, în special, o metodă de analiză politică; mai tîrziu le-am iub unele aspecte, dar nu le-am abandonat niciodată. Este adevărat n pot aprecia la justa lor valoare lecţiile acelor ani. descris această perioadă mai detailat deoarece atunci am primit ii în probleme fundamentale pentru partidul care, după începuturi ste, în numai cinci ani, începe să devină o mişcare de mase. Nu ştiu st atitudinea mea faţă de evrei, faţă de social-democraţie, chiar faţă arxismul, faţă de chestiunea socială etc, dacă nu s-ar fi strâns în ipita] de păreri personale încă din anii tinereţii, în parte sub îstinului, în parte datorită studiilor individuale. , dacă nenorocirile patriei au putut face mii şi mii de oameni să supra cauzelor interne ale prăbuşirii ei, aceasta nu a condus acea tărie şi la acea pătrundere adîncă accesibile numai celor care ităpini pe destinele lor după ani de luptă.

CAPITOLUL IV MUNCHEN

In primăvara anului 1912 am plecat definitiv la Miinchen.

Oraşul propriu-zis îmi era la fel de familial1 de parcă aş fi locuit între zidurile sale ani de zile. Asta fiindcă studiile mă îndreptaseră de nenumărate ori către această metropolă a artei germane. Dacă nu cunoşti Miinchenul, nu numai că n-ai văzut Germania, dai” mai ales nu ştii nimic despre arta germană dacă n-ai văzut Miinchenul.

Oricum ar fi, această epocă premergătoare războiului a fost cea mai fericită din viaţa mea. Salariul meu era încă absolut derizoriu, dar desigur că nu trăiam ca să pictez: pictam ca să-mi asigur astfel posibilităţile de existenţă sau mai degrabă ca să-mi permit să continui să învăţ. Aveam convingerea absolută că într-o zi voi sfîrşi totuşi prin a-mi atinge scopul fixat. Şi aceasta îmi ajungea ca să suport cu uşurinţă şi fără grijă celelalte mici neplăceri ale existenţei.

La acestea se adăuga şi dragostea profundă care m-a cuprins faţă de acest oraş, aproape încă din primul ceas al şederii mele, sentiment pe care nu îl încerc cu aceeaşi intensitate pentru nici un alt loc. Iată un oraş german! (Cîtă diferenţă faţă de Viena! îmi făcea rău numai gîndul la acel Babilon de rase.) Adăugaţi la aceasta dialectul, mult mai apropiat de al meu şi care, mai ales în anturajul meu din Bavaria de Jos, îmi amintea adesea de tinereţe. Mii de lucruri îmi erau sau miau devenit extrem de dragi şi de preţioase. Dai” ceea ce mă atrăgea cel mai mult era acea minunată îmbinare de forţă spontană şi de sentiment artistic delicat, acea perspectivă unică de la Hofbrauhaus la Odeon, de la Oktoberfest la Pinacotecă etc. Dacă astăzi sînt legat de acest oraş mai mult decît de orice alt loc din lume, aceasta se datorează fără îndoială faptului că el este şi rămîne indisolubil legat de evoluţia mea. Dai” faptul că am avut şansa de a găsi aici o veritabilă satisfacţie lăuntrică trebuie atribuit numai farmecului pe care minunatul oraş regal al familiei Wittelsbach îl exercită asupra oricărui om dotat nu numai cu o judecată rece, ci şi cu un suflet sensibil.

La Miinchen, în afara exercitării profesiei mele, eram atras în special de studierea continuă a evenimentelor politice şi în particular de evenimentele politicii externe. Am ajuns la politica externă pe calea ocolită a politicii germane de alianţe, pe care o consideram absolut greşită încă pe cînd mă aflam în Austria. Insă la Viena nu vedeam limpede în ce măsură se înşela Reichul. Atunci eram înclinat să admit – sau poate voiam să văd aici o scuză – că poate la Berlin se ştia deja cît de slab va fi în realitate aliatul, dai* că, din raţiuni mai mult sau mai puţin misterioase, această convingere era disimulată de grija

politicii de alianţă instaurată cîndva de Bismarck şi a cărei rupere nu părea de dorit, fie pentru a nu atrage sub nici o formă atenţia taţii care stătea la pîndă, fie spre a nu nelinişti ţara. Contactele cu poporul mi-au demonstrat curînd, spre marea mea groază, istă părere era greşită. Uimit, am fost nevoit să constat că nicăieri, nici in mediile cultivate, oamenii nu aveau nici cea mai vagă idee despre ceea monarhia Habsburgilor. Chiar în popor exista iluzia că aliatul putea fi :a o putere serioasă care, în ceasul primejdiei, ar pune de îndată pe roate forţă militară; monarhia era luată în continuare drept un stat “german” iau că se pot bizui pe aceasta. Credeau că, şi în acest caz, forţa se putea după număr, cam ca în Germania şi uitau complet mai întîi că Austria ; de mult să fie un stat german, apoi că situaţia internă a acestui imperiu >ragul ruinei cu fiecare ceas care trecea.

Eu cunoşteam mai bine această situaţie d’ecît “diplomaţia” zisă oficială

aproape întotdeauna, îşi urma’orbeşte destinul. Sentimentele poporului

iau reflecta, de fapt, ideile cu care era alimentată în sferele sus-puse

publică”. lai* sferele sus-puse ale societăţii aveau poate pentru “aliat”

mit ca pentru Viţelul de aur. Se gîndeau poate să înlocuiască lipsa de

ite prin amabilitate. lai* cuvintele erau luate întotdeauna drept bune.

Deja la Viena mă cuprindea mînia cînd cercetam diferenţa care apărea

ntre discursurile oficiale ale oamenilor de stat şi articolele din ziarele

Totuşi Vieni era un oraş german, cel puţin în aparentă. Dar ce

re, atunci cînd, departe de Viena, sau mai bine zis, departe de Austria

‘., ajungeai în provinciile slave ale imperiului! Era suficient să arunci

pe ziarele de la Praga ca să ştii cum era considerată acolo toată acea

a Triplei Alianţe. Faţă de această “capodoperă de diplomaţie” nu exista

•îdere şi o ironie crîncenă. In plină pace, chiar atunci cînd cei doi

schimbau sărutul prieteniei, nimeni nu ascundea faptul că alianţă va

ată nulă în ziua în care cineva va încerca s-o coboare din domeniul

• al idealului Nibelungilor în realitatea practică.

Lşadar cum de s-a putut mira lumea, peste cîţiva ani, atunci cînd, sosind

care alianţele trebuiau înfăptuite, Italia s-a retrase brusc din Tripla

părăsindu-şi cei doi aliaţi şi trecînd tocmai de partea duşmanului.

mai înainte s-a putut crede o singură clipă în acel miracol al luptei

ituri de Austria părea absolut de neînţeles oricui nu era lovit de orbire

că. Aceasta era totuşi situaţia exactă în Austria.

umai Habsburgii şi germanii susţineau în această ţară ideea alianţei.

ii din calcul… şi de nevoie, austriecii germani cu toată buna-credinţă…

totală stupiditate politică. Toată buna-credinţa, pentru că ei credeau

ipla Alianţă aduc un mare serviciu imperiului german, îl consolidează

ajutor; prin stupiditate politică de asemenea, nu numai pentru că

lor era irealizabilă, ci şi deoarece astfel contribuiau la înlănţuirea

de acest cadavru de stat care avea să-i tragă după el în prăpastie. In

89

special austriecii germani erau şi mai inevitabil sortiţi degercnanizării, tocmai din cauza acestei alianţe. într-adevăr, pe Ungă că Habsburgii credeau că pot fi încredinţaţi că alianţa cu Reichul îi asigură împotriva unei invazii din partea aceea ■ şi din nefericire pe bună dreptate – din această cauză pentru ei era mai uşor şi mai puţin periculos să-şi continuie politica internă de înăbuşire a germanismului. Aceasta nu numai deoarece cu “obiectivitatea” binecunoscută nu trebuiau să se teamă de proteste din partea conducerii Reichului, ci şi pentru că făcînd cu orice prilej paradă de alianţă se putea impune tăcere vocilor indiscrete care se ridicau chiar dintre austriecii germani împotriva unui mod prea infam de slavizare.

Aşadar ce-i mai rămînea de făcut germanului în Austria, atunci cînd însăşi Germania Reichului recunoştea guvernarea Habsburgilor şi îi arăta încredere? Trebuia să reziste pentru a fi apoi înfierat de infamie în ochii tuturor germanilor ca trădător al propriului său popor? Tocmai el, care de zeci de ani acceptase cele mai uimitoare sacrificii!

Dai- cît va preţui această alianţă în ziua cînd germanismul va fi extirpat din monarhia Habsburgilor? Oare pentru Germania valoarea Triplei Alianţe nu depindea direct de menţinerea preponderenţei germane în Austria? Sau credea că se putea într-adevăr trăi în alianţă cu un imperiu slav al Habsburgilor?

Poziţia luată de diplomaţia oficială germană, ca şi de întreaga opinie publică, în problema naţionalităţilor din interiorul Austriei nu era deci numai stupidă, ci de-a dreptul nesăbuită; clădeau pe o alianţă viitorul şi securitatea unui popor de 70 de milioane de suflete şi asistau din an în an la distrugerea certă, sistematică şi deliberată de către partener a singurei baze posibile pentru această alianţă. Intr-o zi va rămîne deci un “tratat” cu diplomaţia vieneză, dar nici un ajutor efectiv ca aliat al imperiului.

Acesta era de altfel cazul Italiei încă de la început.

Dacă în Germania istoria şi psihologia popoarelor ar fi fost numai puţin mai deschis cercetată, nu s-ar fi putut crede nici un moment că Quirinalul şi Palatul Imperial din Viena ai* fi putut merge vreodată alături în luptă. întreaga Italie ai* fi fost un vulcan, înainte ca un guvern să poată încerca măcar să împingă un singur soldat italian altfel decît ca adversar pe cîmpul de luptă al statului Habsburgilor urît cu atîta fanatism. Nu o dată am văzut izbucnind la Viena dispreţul pătimaş şi ura intensă care “lega” italianul de statul austriac. Păcatele Casei de Habsburg faţă de libertatea şi independenţa italienilor de-a lungul secolelor erau prea grele pentru a putea fi uitate, chiar dacă s-ar fi dorit acest lucru. lai* această voinţă îi lipsea cu desăvîrşire atît poporului cît şi guvernului italian. Din această cauză, pentru Italia nu existau decît două modi vivendi cu Austria: alianţa sau războiul.

Alegîndu-1 pe primul, putea să se pregătească liniştită pentru cel de-al doilea.

In special de cînd raporturile Austriei cu Rusia tindeau tot mai mult către o explicaţie pe calea armelor, politica germană de alianţe era pe cît de

le sens pe atît de periculoasă.

Caz clasic  de  absenţă a oricărei  diplomaţii juste şi de o oarecare

re.

De ce se încheia o alianţă? Numai cu scopul de a asigura astfel viitorul

ui mai bine decît ai* fi făcut-o singur. Acest viitor al Eeichului se reducea

inerea posibilităţilor de existenţă ale poporului german.

Aşadar problema nu putea fi enunţată decît astfel: ce formă trebuie să

un viitor palpabil, viaţa naţiunii germane şi cum i se pot apoi asigura

dezvoltări bazele necesare şi securitatea cerută, în cadrul relaţiilor

; ale puterilor europene?

Examinînd deschis previziunile activităţii externe ale politicii germane,

ii să nu te convingi că:

3opulaţia Germaniei creşte în fiecare an cu aproape 900.000 de suflete.

iţea de a hrăni această armată de noi cetăţeni urmează să crească din an

să se termine într-o zi printr-o catastrofă, dacă nu se vor găsi căile şi

le de a preveni în timp util acest pericol al foametei.

Cxistau patru mijloace pentru a evita o eventualitate atît de înspăimîn-

.  Se putea,  urmînd exemplul  francez,  reduce artificial  creşterea r, prevenind astfel suprapopularea.

‘ireşte că natura are ea însăşi grijă, în vremurile de sărăcie şi de condiţii

proaste,  sau în regiunile cu pămînt sărac, să limiteze creşterea

i în anumite ţări sau la anumite rase. De altfel, cu o metodă atît de

i şi de decisivă, ea nu se opune capacităţii de procreare propriu-zise, ci

uirii  individului  procreat,  supunîndu-1  pe  acesta  la încercări  şi

i atît de grele încît orice individ mai puţin puternic, mai puţin sănătos

t să se întoarcă în neant. Cei cărora ea le îngăduie totuşi să învingă

dstenţei rezistă la orice, duri şi întru totul apţi să zămislească la rîndul

1 ca aceeaşi selecţie fundamentala să poată reîncepe. Natura, procedînd

■utal faţă de individ şi rechemîndu-1 imediat la ea dacă el nu este

înfrunte vijelia vieţii, menţine puternice rasele şi speciile şi ajunge

ii însemnate realizări.

itfel scăderea numărului întăreşte individul, deci, la urma urmelor,

Lcmrile se petrec altfel atunci cînd omul se pune să-şi limiteze •a. El nu e croit din acelaşi material ca natura, el este “uman”; el se

facă mai bine decît această regină nemiloasă a înţelepciunii absolute! e piedici dezvoltării individului procreat, ci însăşi reproducerii. Lui, leauna se vede numai pe sine şi niciodată rasa, acest lucru i se pare

şi mai drept decît metoda contrară. Din nefericire, şi urmările sînt

timp ce natura, lăsîndu-i pe oameni liberi să procreeze, ie supune o încercare foarte dură – şi dintre indivizii supranumerici îi alege pe.

SI

cei mai buni ca fiind demni să trăiască, îi păstrează numai pe ei şi îi însărcinează cu conservarea speciei – omul limitează procrearea, în schimb se încăpăţîneasă să conserve cu orice preţ orice fiinţă, odată născută. Această rectificare a voinţei divine i se pare pe cît de înţeleaptă pe atît de umană şi, învingînd natura la în<ă un punct, se bucură că ia dovedit incapacitatea. Draga de maimuţică a lui Dumnezeu Tatăl va observa numai împotriva voinţei sale faptul că număinil este într-adevăr limitat, dai* că în acelaşi timp a scăzut valoarea individului.

Căci de îndată ce capacitatea procreatoare propriu-zisă este limitată p numărul naşterilor a scăzut ■ în locul luptei fireşti pentru viaţă, care nu-i lasă să supravieţuiască decît pe cei puternici şi pe cei mai sănătoşi – este instauraţi, se înţelege de la sine, acea manie de a “salva” cu orice preţ pe cei mai firavi, pe cei mai bolnăvicioşi; nucleu al unei descendenţe care va fi din ce în ce mai vrednică de milă, cîtă vreme voinţa naturii va fi astfel crunt batjocorită.

Rezultatul este că într-o zi unui asemenea popor existenţa pe pămînt ii va fi luată cu forţa; căci omul nu poate sfida decît un anumit timp legea eterni a perpetuării speciei şi, mai devreme sau mai tîrziu, vine revanşa. O rasă mai puternică va alunga rasele slabe, căci iureşul final către viaţă va distrug» obstacolele ridicole ale unei pretinse omenii individualiste, pentru a lăsa loc omeniei conforme cu natura, care îi nimiceşte pe cei slabi ca să le dea locul celor puternici.

Oricine vrea deci să asigure existenţa poporului german, limitîni voluntar creşterea populaţiei sale, îl lipseşte tocmai prin aceasta de orice viitoi.

2. O a doua cale ar fi cea pe care şi astăzi o mai auzim propusă şi lăudaţi de nenumărate ori: “colonizarea internă”. Acesta este un proiect pi-oslăvii îndeosebi de oamenii care îl înţeleg cel mai puţin şi care este susceptibil si provoace cele mai mari pagube imaginabile.

Produsul unui sol poate fi fără îndoială crescut pînă la o limiti determinată. Insă numai pînă la o limită determinată şi nu la infinit. Un anumit timp se va putea deci compensa creşterea populaţiei poporului german prii creşterea produselor solului nostru fără pericolul foamei. Trebuie ţinut totuşi cont de faptul că nevoile cresc în general mai repede decît numărul de locuitori Nevoile de hrană şi îmbrăcăminte ale oamenilor cresc an de an şi deja nai- mai putea fi comparate cu ale predecesorilor noştri de acum o sută de ani. Este deci o nebunie să crezi că orice creştere a producţiei îndreptăţeşte ipoteza unei creşteri a populaţiei: nu, aceasta nu este adevărat decît în măsura în care surplusul roadelor pămîntului nu este folosit spre satisfacerea nevoilor suplimentare ale omului. Dai- chiar presupunînd restrîngerea maximă de o parte şi cel mai mare zel de cealaltă, şi în acest caz se va ajunge totuşi la o limită, în funcţie de teritoriu.

Cu toată munca posibilă, la un moment dat nu va mai putea fi făcut să producă mai mult şi atunci va veni, mai devreme sau mai tîrziu, rezultatul fatal. Foamea va apare mai întîi în răstimpuri, după recolte proaste etc. Cu o populaţie crescîndă, ea va fi tot mai frecventă, apoi nu va mai înceta decît în

i excepţional de bogaţi care vor umple hambarele; va veni în sfîrşit vremea I mizeria nu va mai putea fi uşurată şi cînd foamea va fi tovarăşul veşnic al stui popor. Atunci va trebui ca natura să intervină şi să opteze pentru cei ce fi aleşi ca să trăiască; sau omul se va ajuta singur, limitîndu-şi artificial reducerea şi expunîndu-se la toate urmările supărătoare arătate deja pentru î şi specie.

Se va putea obiecta că această eventualitate va ameninţa îmr-o zi, -un fel sau altul, întreaga omenire şi că nici un popor nu se va putea aşadar ;rage acestui destin.,

La prima vedere este exact. Ne putem totuşi gîndi la următoarele:

E sigur că va veni o zi cînd omenirea, nemaiputînd face faţă nevoilor

iilaţiei sale crescînde prin mărirea randamentului solului, va trebui să

teze creşterea numărului de oameni. Ea va lăsa natura să se pronunţe, sau

ncerca să stabilească ea însăşi un echilibru: să sperăm că prin mijloace mai

ivite decît mijloacele actuale; dai’ atunci vor fi atinse toate popoarele, pe

acum singurele atinse sînt rasele care nu mai au destulă putere ca să-şi

ure pămîntul de care au nevoie pe lumea aceasta. Căci aşa cum se prezintă

şi lucrurile, în epoca noastră, mai există încă întinderi imense de pămînturi

losite, pămînturi care nu aşteaptă decît să fie cultivate. Şi este sigur de

îenea că acest pămînt n-a fost păstrat de natură ca teritoriu rezervat pentru

r unei naţiuni sau unei rase determinate. E sigur, dimpotrivă, că el este

nat unui popor care va avea puterea să-1 ia şi energia necesară ca să-1

}ateze.

Natura nu cunoaşte graniţe politice. Ea aşează fiinţele vii unele lîngă e pe globul pămîntesc şi contemplă jocul liber al forţelor. Cel mai tare din tul de vedere al curajului şi activităţii, copilul preferat al naturii, va idi nobilul drept de a trăi.

Dacă un popor se cantonează în “colonizare internă” în timp ce alte rase iplantează în porţiuni tot mai întinse ale globului, el va fi forţat să recurgă tiitarea voluntară, pe cînd celelalte popoare vor continua mereu să crească »ric. Acest caz se prezintă cu atît mai devreme cu cît spaţiul aflat la ziţia acestui popor se întîmplă să fie mai restrîns. Cum, din nefericire, cele sune naţiuni – mai precis singurele rase civilizatoare, bază a întregului es uman – renunţă prea adesea în orbirea lor pacifistă la dobîndirea de noi rii şi se mulţumesc cu “colonizarea internă”, în timp ce naţiuni de o re mai scăzută ştiu să-şi asigure posesiunea unor teritorii de populare, ta conduce la următorul rezultat final:

Rasele cu civilizaţia cea mai înaltă, dai- mai puţin lipsite de scrupule, ie să-şi reducă, din cauza teritoriului limitat, înmulţirea, într-un moment e nişte popoare cu o civilizaţie mai puţin înaltă, dai’ mai brutale prin a lor, sînt, graţie unor teritorii întinse de populare, în măsură să se Ite fără grija limitării. Altfel spus, se va întîmplă că într-o zi lumea se va ) mîinile unei colectivităţi cu o cultură mai puţin înaltă, dai* mai energice.

93

Pe viitor nu se vor prezenta aşadar decît două posibilităţi: ori lumea va fi guvernată după concepţiile democraţiei noastre moderne, şi atunci balanţa va înclina în favoarea raselor mai puternice numeric; ori lumea va fi guvernată de legile naturale: atunci vor învinge popoarele cu o voinţă brutală, şi nu cele care vor fi practicat limitarea voluntară.

Nimeni nu poate pune la îndoială faptul că într-o zi existenţa omenirii va da naştere unor lupte groaznice. La urma urmelor, instinctul de conservare va învinge singur, instinct sub influenţa căruia dispare încet, precum zăpada sub soarele de martie, această pretinsă omenie care nu este decît expresia unui amestec de stupiditate, de laşitate şi de pedantism vanitos. Omenirea a crescut în luptă veşnică, pacea veşnică ai* duce-o în mormînt.

Pentru noi, germanii, cuvintele “colonizare internă” sînt nefaste, întărind în noi ideea că am găsit un mijloc de a ne cîştiga existenţa prin muncă într-o dulce toropeală. Odată ce această teorie va prinde rădăcini la noi, acesta va fi sfîrşitul oricărui efort de a ne asigura locul care ni se cuvine în lume. Dacă germanul mediu ar căpăta convingerea că prin acest mijloc îşi poate asigura existenţa şi viitorul, s-ar sfîrşi orice încercare de apărare activă şi însăşi prin aceasta singura rodnică, s-ar sfîrşi cu necesităţile vitale germane. Orice politică externă cu adevărat utilă ai* fi înmormîntată şi, odată cu ea, în special, viitorul poporului german.

De aceea nu întîmplător întotdeauna evreul este acela care încearcă îndeosebi să-i implanteze poporului nostru această mentalitate funestă; şi se pricepe de minune s-o facă. El e prea expert în oameni ca să ignore faptul că ei sînt victimele recunoscătoare ale tuturor celor ce se hrănesc cu himere care îi fac să creadă că s-a găsit mijlocul de a-i da naturii un bobîrnac astfel ca aspra şi nemiloasa luptă pentru viaţă să devină de prisos şi să facă, dimpotrivă, din ei, fie prin muncă, fie prin simpla trîndăveală, fie prin orice alt mijloc, stăpînii planetei.

Nu se poate insista îndeajuns asupra faptului că o colonizare internă germană nu trebuie să servească îndeosebi decît la evitarea anomaliilor sociale ■ fi înainte de toate să sustragă solul speculaţiei – dar că ea nu va face niciodată faţă asigurării viitorului naţiunii fără dobîndirea de noi teritorii.

Dacă procedăm altfel, în scurt timp vom fi fără pămînt şi la capătul puterilor.

In fine, trebuie să mai stabilim clar aceasta:

Limitarea care rezultă din colonizarea internă pe un mic teritoriu determinat, ca şi restrîngerea capacităţii de a procrea conduc la cea mai defavorabilă situaţie militară şi politică pentru o naţiune.

Importanţa teritorială a unei ţări este, ea singură, un factor esenţial de securitate externă. Cu cît teritoriul de care dispune un popor este mai mare, cu atît e mai mare şi protecţia lui naturală; se obţin întotdeauna decizii militare mai rapide şi de asemenea mai uşoare, mai eficace şi mai complete împotriva popoarelor care ocupă un teritoriu restrîns; împotriva statelor cu un domeniu

c 7 — Mein Kampf

li întins s-ar întîmpla exact contrariul. In plus, întinderea acestuia

protecţie sigură împotriva atacurilor neîmpinse pînă la capăt,

>utînd fi obţinut decît după lupte îndelungate şi grele, riscul unui

trebuind să pară prea mare în lipsa unor raţiuni cu totul excepţio-

Drtanţa teritorială propriu-zisă a unui stat este astfel un factor de libertăţii şi independenţei unui popor, pe cînd micimea teritorială

razia.

onsecinţă, aceste două prime mijloace de a stabili un echilibru în

onal” al Reichului între cifra crescîndă a populaţiei şi teritoriul care

întinde au fost înlăturate. Motivele acestei atitudini erau cu totul cele menţionate de noi mai sus: în ce priveşte limitarea naşterilor, i primul rînd din anumite raţiuni morale; cît priveşte colonizarea a fost respinsă energic, deoarece presimte în ea un atac împotriva ietăţi, apoi şi îndeosebi pentru că vedea în ea preludiul unui asalt jotriva proprietăţii private. Dată fiind îndeosebi forma sub care era

această “doctrină a salvării”, o asemenea ipoteză putea sta în

insamblu, în ceea ce priveşte marele public, această rezistenţă nu era tună şi, în ori~e caz, nu atingea miezul problemei, fel nu mai rămîneau decît două căi pentru a asigura pîine şi muncă ulaţia mereu crescîndă.

rie că se puteau dobîndi noi teritorii, pentru a împinge într-acolo în milioanele de locuitori în număr excedentar şi a obţine astfel ca i-şi asigure propria subzistenţă.

Fie să se treacă mai departe, pentru a aduce industriei noastre şi nostru clientelă din străinătate, asigurîndu-ne existenţa datorită tfituri.

fel spus: fie o politică teritorială, fie o politică colonială şi comercială, este două căi au fost considerate din diferite puncte de vedere, , preconizate, combătute, pînă cînd a fost aleasă definitiv ultima, lea cea mai sănătoasă din cele două ai- fi fost cu siguranţă prima, bîndirea de noi teritorii de colonizat prin excedentul populaţiei e avantaje infinit mai numeroase, în special dacă se ia în considerare tul, ci viitorul.

ii întîi că nu se poate evalua posibilitatea conservării unei clase ie ţărani ca bază a întregii naţiuni. Multe din relele noastre de astăzi cît consecinţa raportului alterat dintre populaţia urbană şi rurală. O slidă de ţărani mici şi mijlocii a fost din toate timpurile cea mai bună aţă de strîmtorările noastre sociale de astăzi. Aceasta este şi singura re îi asigură unei naţiuni pîinea cea de toate zilele în cadrul unei închise. Industria şi comerţul retrogradează atunci din poziţia lor ntă şi nesănătoasă şi se articulează în cadrul general al unei economii

95

naţionale în care nevoile s-ar echilibra. Nu mai sînt tocmai baza, ci auxiliarele subzistenţei naţiunii. Cînd rolul lor se mărgineşte la păstrarea unui raport just între propriile noastre nevoi şi propria noastră producţie în toate domeniile, ele fac ca subzistenţa poporului să fie într-un anumit grad independentă de străinătate; astfel ele contribuie la asigurarea libertăţii statului şi a independen­ţei naţiunii, mai ales în clipele de încercare.

Cu toate acestea, astăzi o astfel de politică teritorială nu se mai poate face undeva în Camerun, ci aproape exclusiv în Europa. Trebuie să adoptăm cu calm şi sînge rece acel punct de vedere după care nu poate fi conform voinţei divine ca un un popor să posede de cincizeci de ori mai multe teritorii decît altul. Nu este permis, în acest caz, să te laşi înlăturat, prin frontiere politice, de la limitele dreptului veşnic. Dacă pe acest pămînt există într-adevăr destul loc pentru viaţa tuturor, să ni se dea aşadar solul de care avem nevoie pentru a trăi.

Cu siguranţă, acest lucni nu se va face cu plăcere. Dar atunci intervine dreptul fiecăruia de a lupta pentru existenţa sa; şi ceea ce-i este refuzat blîndeţii, se cuvine să fie cucerit cu pumnul. Dacă strămoşii noştri ar fi lăsat odinioară ca hotărâile lor sâ depindă de absurda mentalitate pacifistă actuală, noi n-am avea în total nici o treime din teritoriul nostru naţional actual, iar poporul german n-ar mai trebui să-şi facă griji pentru viitorul său în Europa! Nu, noi datorăm atitudinii lor hotărîte în lupta pentru existenţă cele două marşuri către răsărit ale Reichului şi, în plus, acea forţă interioară care constituie importanţa teritorială a statului nostru şi a poporului nostru, de altfel singura care ne-a permis să supravieţuim pînă astăzi.

Mai există un motiv pentru care această soluţie ar fi fost cea mai bună:

Multe state europene seamănă astăzi cu o piramidă sprijinită în vîrf. Suprafaţa lor europeană este ridicol de mică faţă de întinderea exagerată a coloniilor lor, de amploarea comerţului lor exterior etc. Se poate spune: vîrful în Europa, baza în lumea întreagă, spre deosebire de Statele Unite, care îşi au baza pe propriul lor continent şi nu ating restul lumii decît cu vîrful. Tot aici stă şi extraordinara forţă internă a acestui stat şi slăbiciunea majorităţii puterilor coloniale europene.

Anglia nu este o dovadă împotriva celor expuse, căci în privinţă imperiului britanic se uită prea uşor existenţa lumii anglo-saxone. Poziţia Angliei, prin însăşi comunitatea ei de cultură şi de limbă cu Statele Unite, este absolut incomparabilă cu cea a unei puteri europene oarecare.

Ca urmare, pentru Germania singura posibilitate de a duce la îndeplinire o politică teritorială sănătoasă rezidă în dobîndirea de pămînturi noi chiar în Europa. Coloniile nu pot servi acest scop cît timp nu par favorabile popularii masive de către europeni. Dar în secolul al XlX-lea nu se mai puteau obţine astfel de teritorii coloniale pe cale paşnică. Nu se putea nici măcar duce o asemenea politică colonială fără un război greu care ai* fi fost mai oportun de purtat pentru a cîştiga un teritoriu din continentul european, decît domenii din afara Europei.

i

emenea hotârîre odată luată pretinde apoi o coivsacrare exclusivă, taţi de măsură şi cu ezitări se realizează o sarcină care reclamă Lnţă şi întreaga energie a fiecăruia. Atunci întreaga politică a ebuia de asemenea subordonată acestui scop exclusiv; nu trebuia să îici un gest provenit din alte consideraţii decît cunoaşterea acestei . mijloacelor de a o îndeplini.

buia să cedăm în faţa evidenţei: numai lupta ai* permite atingerea 5, iar cursa înarmărilor trebuia privită rece şi calm. •egul ansamblu al alianţelor trebuia examinat numai din acest punct şi trebuia evaluat la valoarea lui reală. Dacă doream teritorii în easta nu era posibil la urma urmelor decît pe seama Rusiei. Atunci rit ca noul Reich să urmeze din nou calea vechilor cavaleri ai eutonilor, pentru ca sabia germană să-i asigure plugului german glia astfel naţiunii pîinea cea de toate zilele.

ntru o asemenea politică, singurul aliat posibil în Europa era Anglia, imai cu Anglia puteam, odată ce ne-am asigurat spatele, să întreprin-cruciadă a Germanilor. Dreptul nostru n-ar fi fost mai mic decît acela iilor noştri. Nici unul din pacifiştii noştri nu refuză să mănînce pîine (rit şi totuşi spada este cea care a deschis drumul plugului, entru a cîştiga bunăvoinţa Angliei, nici un sacrificiu nu trebuia sâ fie e. Trebuia să renunţăm la colonii şi la puterea militară şi să cruţăm britanică de orice concurenţă germană.

lumai o poziţie netă şi fără reticenţe putea conduce la acest rezultat: ea la comerţul mondial şi la colonii; renunţarea la o flotă de război ; concentrarea întregii puteri a statului asupra armatei de uscat, lezultatul ar fi fost desigur o limitare momentană, dar un viitor măreţ

k existat o vreme cînd Anglia s-ar fi lăsat angajată în negocieri în acest

îoarece ea ar fi înţeles foarte bine că pentru Germania căutarea unui oarecare era o necesitate, din cauza creşterii populaţiei sale şi că ea îl

cu concursul Angliei, în Europa, sau, fără ea, în lume.

Această tendinţă trebuia favorizată în gradul cel mai înalt cînd, la ui secolului, Londra însăşi a încercat să se apropie de Germania. Pentru iară a apărut atunci starea de spirit ale cărei manifestări într-adevăr îîntătoare le-am putut observa în cursul ultimilor ani. Gîndul că trebuia tem castanele din foc pentru Anglia ne impresiona neplăcut; ca şi cum iţă s-ar putea vreodată întemeia pe o altă bază decît pe o afacere bună

ambele părţi. Şi puteam încheia foarte uşor o alianţă cu Anglia, naţia engleză era mult prea dibace ca să nu ştie că orice avantaj cere o nsaţie.

Să ne închipuim şi că o politică externă germană avizată şi-ar fi asumat Japoniei în 1904, şi abia dacă putem evalua consecinţele care ai- fi decurs

97

Războiul mondial nu ar fi avut loc. Sîngele vărsat în 1904 ar fi cruţat sîngele vărsat înzecit între 1914 şi 1918.

Şi ce poziţie ar avea astăzi Germania în lume!

In orice caz, alianţa cu Austria era încă de pe atunci o inepţie.

Acest stat-mumie se ataşa de Germania nu pentru a purta un război, ci pentru a menţine o pace veşnică, care ar fi apoi folosită într-un mod foarte chibzuit pentru a nimici încet dai’ sigur germanismul în monarhie.

Această alianţă era un luci*u imposibil, pentni că nu era permis să se aştepte o apărare activă a intereselor naţionale germane din partea unui stat care n-avea nici măcar destulă putere şi suficient spirit de decizie ca să oprească degermanizarea în interiorul graniţelor sale. Dacă Germania nu avea suficient sentiment naţional şi caracter ca să-i smulgă imposibilului stat habsburgic rînduiala destinului a zece milioane de oameni de rasă germană, într-adevăr nu se mai putea aştepta ca acesta din urmă să sprijine nişte planuri amplu concepute şi temerare. Din atitudinea fostului Reich în problema austriacă se putea deduce cea pe care o va avea în lupta decisivă pentru înteeaga naţiune. In oiice caz, n-ar fi trebuit să îngăduie ca an de an germanismul să fie tot mai oprimat, căci valoarea de aliat a Austriei nu putea fi asigurată cu adevărat decît prin menţinerea elementului german. Dar s-a îndepărtat şi de această cale.

De nimic nu îi era mai frică decît de luptă şi avea să fie constrîns la aceasta în momentul cel mai nefavorabil.

Voia să se sustragă destinului şi a fost în zadar. Visa la menţinerea păcii în lume şi s-a trezit în faţa războiului mondial.

Iar acest vis de pace era principalul motiv pentru care nu a luat în consideraţie această a treia cale de a vedea viitorul german. Ştia că nu existau teritorii de cîştigat decît la Est, vedea ce luptă ar necesita şi totuşi voia cu orice preţ pacea; fiindcă, încă din perioada aceea şi de multă vreme deviza politicii externe germane nu mai era menţinerea naţiunii germane prin toate mijloacele, ci mai curînd menţinerea păcii universale prin toate mijloacele. Rezultatul se cunoaşte!

Voi reveni în mod cu totul deosebit asupra acestui punct.

Rămînea deci o a patra eventualitate: industrie şi comerţ mondial, putei-e maritimă şi colonii.

O asemenea dezvoltare trebuia desigur atinsă mai uşor şi mai repede. Deoarece colonizarea unui teritoiiu este un proces îndelungat, care uneori durează secole; tocmai în aceasta trebuie văzută forţa ei considerabilă: nu este vorba de o vîlvâtaie subită, ci de o extindere în acelaşi timp treptată, profundă şi durabilă, spre deosebire de un avînt industrial, mai degrabă băşică de săpun pe care cîţiva ani o pot “sufla”, decît putere fără fisuri. Este mai uşor’să construieşti o flotă decît să construieşti ferme prin lupte îndîrjite şi să aşezi acolo fermieri. Insă flota este de asemenea mai uşor de nimicit.

Cînd Germania s-a angajat totuşi pe această cale ar fi trebuit cel puţin să-şi dea seama că această politică, la rîndul ei, conduce într-o zi la război.

lai nişte copii puteau crede că amabilitatea, bunăvoinţa şi afirmarea ingerilor lor pacifiste vor fi de ajuns ca să poată merge să caute banane ind această operaţiune “cucerire paşnică a popoarelor”, cum ziceau guralivii, tnfază şi vorbire mieroasă, fără a trebui aşadar să se recurgă la arme.

Nu: dacă ne-am fi angajat pe această cale, Anglia ar fi devenit inevitabil îana noastră într-o bună zi şi ar fi fost mai mult decît stupid să ne indignăm ingenuitatea noastră era atît de mare – în ziua în care ea şi-ar fi permis să )ună activităţii noastre paşnice cu brutalitatea unui egoism violent.

Este adevărat că noi, vai! n-am fi făcut-o niciodată. Dacă nu puteam duce

litică de cuceriri teritoriale în Europa altfel decît unindu-ne cu Anglia

triva Rusiei, nici o politică colonială şi comexxială mondială nu era posibilă

împotriva Angliei şi alături de Rusia. Dar, în acest caz, această politică

ia adoptată cu toate consecinţele ei şi îndeosebi părăsind cît mai repede

ria. Indiferent de modul în care era examinată, această alianţă cu Austria

anul 1900 era deja o adevărată nebunie.

Dai- nu ne gîndeam cîtuşi de puţin să ne aliem cu Reichul împotriva iei, după cum nu ne gîndeam să ne aliem cu Anglia împotriva Rusiei, căci bele cazuri ar fi urmat un război, iar noi ne angajaserăm în această politică rcială şi industrială spre a-1 împiedica. Credeam că prin cucerirea omică şi paşnică” a lumii sîntem în posesia unei metode de acţiune care ia, odată pentru totdeauna, să sugrume orice politică de forţă. De lucrul i nu eram, poate, întotdeauna foarte siguri, mai ales cînd, în răstimpuri, Lnglia veneau ameninţări cu totul de neînţeles. De aceea am hotărît •uirea unei flote, dai* nicidecum cu intenţia de a ataca sau a distruge a, dimpotrivă, pentru a apăra acea “pace mondială” şi a continua cucerirea ică” a lumii. De aceea a fost creată acea flotă modestă sub toate aspectele, mai în ceea ce privea numărul şi tonajul vaselor, ci şi armamentul, pentru din nou să iasă la iveală, în cele din urmă, intenţia “paşnică”.

Trăncănelile despre o cucerire “economică şi paşnică” a lumii au fost cel

esăvîrşit nonsens care a fost vreodată ridicat la rangul de principiu

itor al politicii unui stat. Acest nonsens apare mai flagrant dacă se ia în

erare faptul că nu ezitam să desemnăm Anglia ca fiind exemplul cel mai

itor al posibilităţii unei asemenea cuceriri. Ceea ce doctrina noastră şi

iţia noastră profesorale despre istorie au stricat sub acest aspect abia dacă

rabil şi o dovadă evidentă a acestui fapt este că mulţi oameni “învaţă”

fără să priceapă ceva din ea. Ar fi trebuit să se recunoască faptul că

i este exemplul frapant al teoriei opuse, căci nici un popor nu şi-a pregătit

ne şi mai brutal cuceririle economice cu sabia şi nu le-a apărat apoi cu

uită dîrzenie. Oare trăsătura caracteristică a artei politicii engleze nu era

faptul că ştia să scoată din puterea ei politică cuceriri economice şi,

să transforme orice succes în putere politică? Mai mult, ce greşeală să

i că Anglia însăşi era prea laşă ca să-şi verse propriul sînge în favoarea

iunii sale economice! Faptul că Anglia nu poseda o armată “naţională”

99

nu dovedea nicidecum aceasta; ceea ce conteză în acest caz nu este structura militară momentană a armatei, ci voinţa şi hotărîrea de a intra în lupft cu armata pe care o ai. Anglia a avut întotdeauna armamentul de care ivea nevoie. Ea a avut întotdeauna, pentru a se lupta, armele necesare pent*u a învinge. Ea a trimis în luptă mercenari atîta timp cît mercenarii au fost suficienţi; dai* a ştiut întotdeauna să scoată din izvoarele cele mai adînci sîigele cel mai preţios al naţiunii, cînd numai un asemenea sacrificiu putea aiuce victoria; în oiice caz, voinţa de a lupta, tenacitatea şi conducerea brutjlă a operaţiunilor au rămas aceleaşi.

Insă în Germania se crease puţin cîte puţin, datorită şcolii, pregi şi ziarelor satirice, o asemenea idee despre englez şi dacă se poate şi mai nult despre imperiul său, încît ea trebuia să ducă la una din decepţiile noastre cele mai dăunătoare; puţin cîte puţin această idee falsă s-a răspîndit pretutindeiii ca o epidemie, iar consecinţa a fost o subestimare pe care am ispăşit-o cuirplit. Această iluzie a fost atît de profundă încît eram convinşi că englezul nu era lecît un om de afaceri pe cît de şiret pe atît de incredibil de lipsit de vlagă ca persoană. Distinşii noştri profesori de didactică nu-şi imaginau nicidecum că un imperiu mondial atît de întins ca al Angliei nu a putut fi cucerit prin şiretlcuri şi subterfugii. Oamenii, puţini la număr, care îi puneau în gardă împoiriva acestei erori, nu erau ascultaţi sau erau reduşi la tăcere. îmi amintesc şi acum limpede ce mină uimită au făcut camarazii mei cînd ne-am văzut cu tomm&s în faţă în Flandra. încă din primele zile de luptă, fiecare a început să bănuască faptul că aceşti scoţieni nu semănau deloc cu cei pe care crezuseră de cuviirţă să ni-i schiţeze foile noastre umoristice şi comunicatele.

Cu această ocazie am făcut primele observaţii asupra utilităţii anumitor forme de propagandă.

Această iluzie aducea desigur foloase celor care o răspîndeau: *cest exemplu – deşi fals – putea fi folosit pentru a demonstra posibilitatea unei cuceriri economice a lumii. Ceea ce îi reuşise englezului trebuia să ne reuşească şi nouă; şi aveam chiar un avantaj deosebit prin probitatea noastră simţitor mai ridicată, prin faptul că ne lipsea acea perfidie specific englezească. Şi prin aceasta speram să cîştigăm mai uşor simpatia naţiunilor mici şi încrederea <elor mari.

Nu înţelegeam că probitatea noastră a fost pentru alţii obiectul unei aversiuni profunde, pentru că credeam noi înşine în ea, în timp ce restul Lunii nu vedea în conduita noastră decît expresia unui rafinament al ipocriziei, pînâ cînd revoluţia i-a permis să întrevadă, fără îndoială spre maxima ei mifare, întreaga profunzime a psihologiei noastre, sinceră pînă la o prostie fără marjuii.

Numai nonsensul acelei cuceriri “economice paşnice” a lumii poate face să se înţeleagă de îndată, în toată limpezimea sa, celălalt nonsens, cel al Triplei Alianţe.

Cu ce stat ne puteam aşadar alia? Cu Austria nu puteam porni un război de cuceriri, nici în Europa. In aceasta consta slăbiciunea înnăscută a

> Un Bismarck îşi putea permite să recurgă la această ultimă ci unul din succesorii lui inabili nu o mai puteau face şi încă şi -o vreme cînd bazele esenţiale ale alianţei încheiate de Bismarck a: căci Bismarck încă mai putea vedea în Austria un stat german, rea treptată a votului universal într-un stat haotic nu mai avea

anctul de vedere al unei politici etnice, alianţa cu Austria era de a dreptul funestă. Se tolera formarea lîngă Reich a unei puteri nai devreme sau mai tîrziu trebuia să se întoarcă împotriva totul altfel decît a fost, de pildă, cazul Rusiei. Alianţa trebuia să ji să se şubrezească an de an, pe măsură ce în monarhia dunăreană aţa pangermaniştilor, care erau îndepărtaţi din toate poziţiile

ţa Germaniei cu Austria intrase deja către 1900 în aceeaşi fază ca iei cu Italia.

acest caz exista o singură alternativă: ori eram aliatul monarhiei ori  trebuia   să  ne   ridicăm  protestînd   împotriva   opresiunii ui în Austria. Dar cînd porneşti pe un asemenea drum, el duce de te ori la lupta deschisă.

uea Triplei Alianţe nu era decît modestă din punct de vedere ici trăinicia unei alianţe tinde să slăbească în măsura în care ea se ai mult la menţinerea unei stări de lucruri existente, O alianţă otrivă, cu atît mai puternică cu cît părţile contractante au de gînd n acest mijloc obiective de expansiune determinate şi accesibile caz forţa nu stă în rezistenţă, ci în atac.

t lucru a fost recunoscut atunci de diverse părţi, din nefericire nu rise “profesioniste”,

ndorff, pe atunci colonel ataşat pe lîngă marele stat-major a fost în

ire a arătat toate părţile ei slabe într-un memoriu din 1912. Fireşte,

stat” nu i-au acordat nici o importanţă şi nici o valoare; în general,

pare să se manifeste în mod eficace decît la muritorii de rînd şi

•incipiu de îndată ce este vorba de “diplomaţi”.

pentru Germania a fost un noroc că în 1914 războiul a izbucnit pe

a Austriei şi că Habsburgii, prin urmare, nu i s-au putut sustrage;

lI ai- fi survenit într-alt fel, Germania ar fi fost singură. Statul

r n-ar fi putut niciodată şi nici n-ar fi vrut niciodată să ia parte la

ai’ fi pornit din cauza Germaniei. Ceea ce a fost atît de blamat, mai

zul Italiei, s-ar fi întîmplat cu Austria; ea ai’ fi rămas “neutră”

i cel puţin statul de o revoluţie chiar la începutul războiului. Slavii

mai degrabă ai- fi zdrobit monarhia în 1914 decît să-i îngăduie să

inia. Dai- mult mai puţin numeroşi au fost în vremea aceea cei care

elege toate pericolele şi toate agravările dificultăţilor care rezultau

cu monarhia dunăreană.

101

In primul rînd, Austria avea prea mulţi duşmani care nădăjduiau să adune moştenirea acestui stat decrepit, pentru ca aceştia să nu sfîrşească prin a simţi o oarecare animozitate împotriva Germaniei, considerată un obstacol în calea dezmembrării monarhiei, aşteptată şi sperată în toate părţile. S-a ajuns la concluzia că nu se putea ajunge pînă la Viena decît trecînd prin Berlin.

In al doilea rînd, Germania a pierdut din această cauză cele mai bune şi mai promiţătoare posibilităţi de alianţă. In schimb, în locul lor s-a observat o tensiune crescîndă în raporturile cu Rusia şi chiar cu Italia. Căci, la Roma, starea de spirit generală era favorabilă Germaniei, dai* ostilitatea faţă de Austria dormita – ba cîteodată chiar ardea cu flăcări – în inima ultimului italian. Din moment ce ne angajaserăm într-o politică comercială şi industrială, nu mai puteam găsi nici cel mai mic motiv de război împotriva Rusiei. Numai duşmanii celor două naţiuni puteau avea în acesta un mare interes. De fapt, cei care au îndemnat prin toate mijloacele la războiul dintre cele două state au fost mai întîi evreii şi marxiştii.

In al treilea rînd, în sfîrşit, această alianţă prezenta inevitabil un pericol permanent pentru Germania, deoarece unui stat efectiv ostil Reichului lui Bismarck îi era întotdeauna uşor să mobilizeze o serie întreagă de state împotriva Germaniei, promiţîndu-le tuturor îmbogăţirea pe cheltuiala aliatului său austriac.

Putea fi pusă în mişcare împotriva monarhiei dunărene întreaga Europă de răsărit, dar mai ales Rusia şi Italia. Coaliţia mondială care se forcna sub influenţa directoare a regelui Eduard n-ar fi devenit niciodată un fapt împlinit dacă acest aliat al Germaniei, Austria, n-ar fi constituit o moştenire atît de atrăgătoare. Numai din această cauză a devenit posibilă antrenarea în acelaşi front ofensiv a unor state animate de dorinţe şi urmărind scopuri atît de eterogene. Fiecare putea spera, în cursul unui atac general împotriva Germaniei, să se îmbogăţească pe socoteala Austriei. lai* faptul că Turcia făcea şi ea parte tacit din această alianţă nenorocită mărea acest pericol în proporţii extraordinare.

Finanţele evreieşti internaţionale aveau nevoie de această momeală pentru a-şi duce la bun sfîrşit proiectul de mult rîvnit al distrugerii Germaniei, care încă nu era supusă controlului financiar şi economic general al acestui superstat. Numai astfel s-a putut suda coaliţia care era puternică şi curajoasă doar datorită numărului milioanelor de soldaţi, gata în sfîrşit de lupta corp la corp cu Siegfried “cel împlătoşat”.

Alianţa cu puterea Habsburgilor, care încă în Austria mă umplea de nemulţumire, mi-a pricinuit îndelungi suferinţe lăuntrice, care mai tîrziu mi-au întărit şi mai mult părerea deja fixată.

Nu-mi ascundeam, în cercurile restrînse pe care le frecventam, convingerea că acest tratat nepotrivit cu un stat sortit pieirii va duce şi Germania la o prăbuşire catastrofală, dacă ea nu se desprindea la timp. Nu am fost zdmncinat, nici măcar o clipă, în această convingere profundă, cînd în sfîrşit

boiului mondial păru să elimine orice consideraţie rezonabilă şi cînd

:altării a pus stăpînire chiar şi pe centrele care n-ar fi trebuit să fie

ecît celui mai rece realism. Chiar atunci cînd am fost pe front, de

cînd am avut ocazia să discut aceste probleme, mi-am exprimat

rebuia, în interesul naţiunii germane, ruptă alianţa şi cu cît mai

atît mai bine; că abandonarea monarhiei habsburgice nu ai* fi un

acă Germania îşi putea reduce astfel numărul adversarilor; căci nu

mţine o dinastie degenerată, ci pentru salvarea naţiunii germane

nente casca milioane de oameni.

nai mult ori s-a părut înainte de război că, cel puţin într-una din i să fie exprimate îndoieli în legătură cu oportunitatea politicii optate: mediile conservatoare germane au pus nu o dată în gardă iei încrederi excesive, dai”, cum se întîmplă cu orice avertisment acesta s-a spulberat. Erau convinşi că se aflau pe calea “cuceririi trei rezultate vor fi uriaşe şi în care sacrificiile ai” fi egale cu zero. “profanului” nu-i mai rămînea decît să obsei~ve în tăcere cum şi de “iniţiaţii” drept spre pieire, trăgînd după ei poporul cel bun, ca şobolani din Hameln.

-ui esenţial care permitea ca nonsensul unei “cuceriri economice” it ca sistem de politică practică şi menţinerea păcii mondiale să fie obiectiv politic întregului popor se întemeia pe starea generală tregii noastre gîndiri politice.

iful   tehnicii   şi   industriei   germane,   succesele   crescînde   ale

rman ne făceau să uităm din ce în ce mai mult că toate acestea nu

decît cu condiţia prealabilă a unui stat puternic. Din contră, în

se mergea pînă la a afirma convingerea că statul însuşi îşi

tenta acestor fenomene, că el este în special o instituţie economică

de economie în structura sa actuală, ceea ce era considerat şi

t cea mai normală şi mai sănătoasă stare de lucruri.

;atul nu are nimic de-a face cu o concepţie economică sau o

nomică determinată! El nu este reuniunea pârtilor contractante

in teritoriu precis şi delimitat, avînd ca obiectiv executarea unor

ice; el este organizarea unei comunităţi de fiinţe vii, asemănătoare

punct de vedere fizic şi moral, constituită spi-e o mai bună

escendenţei lor şi spre a atinge obiectivele atribuite lor de

îsta şi numai acesta este obiectivul unui stat. Economia nu este

îumeroasele mijloace necesare îndeplinirii acestei sarcini. Ea nu

uci cauza, nici obiectivul unui stat, în afară de cazul cînd acesta

emeiază apriori pe o bază falsă, fiind împotriva firii. Numai aşa

103

se poate explica faptul că statul, ca atare, nu se întemeiază neapărat pe o delimitare teritorială. Această condiţie nu va deveni necesară decît la popoarele care vor să asigure prin propriile lor mijloace subzistenţa tovarăşilor lor de rasă, adică la cele care vor să ducă la bun sfîrşit lupta pentru existenţă prin propria lor muncă. Popoarele care au facultatea de a se strecura ca nişte paraziţi în rîndurile omenirii, ca să-i facă pe alţii să muncească pentru ele sub diferite pretexte, pot forma state farâ să aibă nici cel mai mic teritoriu delimitat propriu. Este în special cazul poporului al cărui parazitism face să sufere întreaga omenire: poporul evreu.

Statul evreiesc nu a fost niciodată delimitat în spaţiu; răspîndit fără limite, el cuprinde totuşi exclusiv membrii aceleiaşi rase. De aceea a format acest popor pretutindeni un stat în stat. Este una din cele mai ingenioase scamatorii din lume faptul că acest vas a fost pus să navigheze sub eticheta “religie”, asigurîndu-i-se astfel toleranţa pe care arianul este întotdeauna gata s-o acorde credinţei religioase. In realitate, religia lui Moise nu este nimic altceva decît doctrina conservării rasei evreieşti. De aceea ea îmbrăţişează de asemenea aproape întregul domeniu al ştiinţelor sociale, politice şi economice care se pot raporta la ea.

Instinctul de conservare a speciei este prima cauză a formarii comunităţi­lor umane. Din această cauză, statul este un organism rasial şi nu o organizaţie economică, diferenţă pe atît de mare pe cît rămîne de neînţeles îndeosebi pentru aşa-zişii “oameni de stat” contemporani. De aceea, aceştia cred că pot alcătui un stat prin mijloace economice, pe cînd în realitate el nu este veşnic decît rezultatul exercitării calităţilor care se înscriu pe linia instinctului de conservare a speciei şi a rasei. Şi aceste calităţi sînt întotdeauna virtuţii eroice şi nu egoismul mercantil, deoarece conservarea existenţei unei specii presupune că sînt gata să sacrifice individul. Acesta este şi sensul cuvintelor poetului:

Und setzet ihr nicht das Leben ein,

Nie wird euch das Leben gewonnen sein. ‘)

(Şi dacă nu vă puneţi propria voastră existenţă drept chezăşie, niciodată n-o să vă cîştigaţi existenţa). Sacrificarea existenţei individuale este necesară pentru a asigura conservarea rasei. Astfel, condiţia esenţială pentru formarea- şi menţinerea unui stat este existenţa unui sentiment de solidaiitate pe baza unei identităţi de caracter şi de rasă. Aceasta trebuie să ducă la popoarele care au un teritoriu al lor la formarea unor virtuţi eroice, iar la paraziţi la o ipocrizie mincinoasă şi o cruzime perfidă, afară numai dacă se admite că aceste caracteris­tici sînt înnăscute şi că diferenţa dintre formele politice nu este decît dovada

*) Schiller, Wallenstein (“Tabăra de la Wallenstein”, Cîntecul cuirasierilor) (N.T.)

entă a acestui fapt. Dar întemeierea unui stat trebuie să rezulte întotdeau-,el puţin la început, dintr-o manifestare a acestor calităţi; şi popoarele care în lupta pentru existenţă, adică cele care sînt vasale şi prin aceasta amnate să dispară mai devreme sau mai tîrziu, sînt acelea care dovedesc mai puţine virtuţi eroice în această luptă sau care sînt victimele vicleniei ie a paraziţilor. Şi chiar în acest din urmă caz, în general nu este vorba atît psă de inteligenţă, cît de lipsă de hotărîre şi de curaj, care caută să se îdă sub pretextul sentimentelor omeneşti.

Faptul că forţa internă a unui stat nu coincide decît foarte rar cu îsa înflorire economică demonstrează, în mod strălucit, cît de puţin sînt ; de economie calităţile constructoare şi conservatoare ale statului, irea economică ne-o demonstrează nenumărate exemple – pare mai bă să anunţe că declinul statului este aproape. Şi dacă formarea unor îităţi umane se explică în primul rînd prin acţiunea forţelor şi mobilurilor nice, dezvoltarea economică maximă ar fi cea care ai* trebui să însemne ii culminant al puterii statului şi nu invers.

Credinţa în puterea economică pentru întemeierea sau menţinerea

ir pare de neînţeles îndeosebi cînd se întîlneşte într-o ţară în care istoria

strează contrariul la fiecare pas într-un mod limpede şi repetat. Prusia

îbi demonstrează, cu o precizie prodigioasă, că nu calităţile materiale, ci

virtuţile morale sînt cele care oferă mijloacele de a întemeia un stat.

sub protecţia lor începe să înflorească economia, pînă în momentul în care

răbuşeşte odată cu prăbuşirea capacităţilor creatoare pure ale statului,

î pe care o putem observa chiar acum într-un mod atît de dezolant.

auna interesele materiale ale oamenilor au prosperat cel mai bine la

virtuţilor eroice. Dai* de îndată ce primele pretind să-şi aroge locul întîi,

ele însele condiţiile propriei lor existenţe.

De fiecare dată cînd puterea politică a Germaniei a traversat o perioadă tisiune, a crescut şi nivelul economic; în schimb, de fiecare dată cînd a a ocupat singură viaţa poporului nostru şi a făcut să se năruie virtuţile :, statul s-a prăbuşit atrăgînd după sine în scurt timp distingerea ei.

Dar dacă ne întrebăm care sînt aşadar în realitate acele forţe care

îi menţin statele, le putem reuni chiar sub denumirea de spiritul şi

e sacrificiu a individului pentru comunitate. Că aceste virtuţi n-au

imun cu economia reiese din simplul fapt. că omul nu se sacrifică

pentru aceasta, cu alte cuvinte nu se moare pentru o afacez*e, ci pentru

Nimic nu dovedeşte mai bine superioritatea psihologică a englezului

3 priveşte înţelegerea sufletului poporului decît felul în care a ştiut să

intrarea sa în război. In timp ce noi ne băteam pentru pîinea noastră,

-ipta pentru “libertate” şi nici măcar pentru a ei, ci pentru cea a

r nuci. Noi am rîs de această obrăznicie sau ne-am supărat din cauza

istrînd astfel lipsa de idei şi stupiditatea diplomaţiei germane, încă

105

înainte de război. Nu mai exista nici cea mai vagă noţiune despre acea forţă care poate face nişte oameni conştienţi şi hotărî{i să meargă liber la moarte.

Cîtă vreme poporul german a crezut, în 1914, că lupta pentru un ideal, el a susţinut lupta; cînd a fost pus să se bată pentru pîinea zilnică, a preferat să iasă din joc.

“Oamenii” noştri “de stat”, atît de plini de spirit, au fost surprinşi de această schimbare de mentalitate. Ei n-au înţeles niciodată că omul, din momentul în care luptă pentru un interes economic, evită moartea pe cît posibil, căci aceasta l-ar lipsi pentru totdeauna de posibilitatea de a se bucura de rodul victoriei. Grija salvării copilului transformă cea mai slabă mamă într-o eroină, şi de-a lungul epocilor numai lupta pentru conservarea rasei şi a vetrei sau a statului care o apără a azvîrlit oamenii în întîmpinarea lăncilor duşmane.

Se poate proclama formula următoare ca un adevăr veşnic:

Niciodată un stat nu a fost întemeiat prin economia paşnică, ci întotdeauna prin instinctul de conservare a î’asei, indiferent că acesta se manifesta în domeniul eroismului sau al vicleniei şi al intrigii; în primul cas, rezultă state ariene de muncă şi cultură, în celălalt, colonii parazitare evreieşti. De îndată ce economia începe să înăbuşe acest instinct la un popor, devine ea însăşi cauza care aduce cu sine aservirea şi oprimarea.

înainte de război, încrederea în posibilitatea ca poporul german să acapareze pieţe mondiale sau chiar să cucerească lumea pe calea paşnică a unei politici comerciale şi coloniale era un simptom clasic al pierderii tuturor virtuţilor care formează şi menţin statul şi al tuturor celor care rezultă de aici: discernămînt, putere de voinţă şi hotărîre în acţiune; faptul că rezultatul a fost războiul mondial cu toate consecinţele lui făcea parte din legile firii.

Pentru cine n-a aprofundat problemele, această atitudine a naţiunii germane – căci ea a fost aproape generală – trebuie să fi părut o enigma nerezolvabilă; fiindcă tocmai Germania a fost exemplul cel mai prodigios al unui imperiu care apăruse dintr-un eroism strălucitor şi nu din operaţii financiare sau afaceri comerciale şi Reichul însuşi nu a fost decît cea mai strălucită recompensă a unei politici orientate spre putere şi a curajului soldaţilor săi.

Plin urmare, cum a fost posibil ca instinctul politic al poporului german să fie tulburat astfel? Căci aici nu era vorba de un fenomen izolat, ci de simptome de decadenţă apărînd din diverse părţi în număr într-adevăr înspăimîn tător, cînd parcurgînd timpul naţiunii ca nişte flăcări mişcătoare, cînd formînd pe alocuri abcese care mistuiau carnea naţiunii. Parcă un val neîntrerupt de venit era împins de o forţă misterioasă pînă în ultimele vene ale acestui trup cîndva eroic, antrenînd o paralizie crescîndă a judecăţii sănătoase şi a celui mai elementar instinct de conservare.

Trecînd de nenumărate ori în revistă toate aceste probleme legate de politica germană de alianţe şi de politica economică a Reichului între 1912 şi 1914, singura explicaţie posibilă pe care o găseam era acea forţă pe care învăţasem s-o cunosc la Viena situîndu-mă pe o poziţie cu totul diferită: doctrina

ncepţia marxistă despre viaţă, ca şi expresia lor organizată.

Pentru a doua oară în viaţa mea m-am cufundat în studierea acestei rine distrugătoare; de astă dată, este adevărat că nu impresiile şi influenţele rajului meu cotidian m-au determinat la aceasta, ci observarea fenomenelor î-ale ale vieţii politice. In timp ce mă afundam din nou în literatura îtică a acestei lumi noi şi mă străduiam să văd limpede consecinţele ei jfle, le comparam cu semnele şi manifestările reale pe care le provoca inea sa în viaţa politică, culturală şi de asemenea economică.

Tot pentru prima dată mi-am îndreptat atenţia asupra încercărilor făcute ru a stăvili această ciumă mondială.

Am studiat excepţionala legislaţie a lui Bismarck, în concepţia ei, în >ada ei de luptă şi rezultatele ei. Puţin cîte puţin, mi-am aşezat pe o bază ă ca o stîncă propriile-mi convingeri în materie, astfel că, de atunci, nu n simţit niciodată obligat să procedez la o reorientare a concepţiilor mele ae asupra acestui punct. Am supus de asemenea unei noi analize fundate raporturile dintre marxism şi evrei.

Dacă mai înainte, în special de la Viena, Germania mi se păruse un ! de neclintit, în momentul acela au început să apară în mine îndoieli îiştite. Am început să critic în gînd şi în cercul meu restrîns politica externă îană ca şi maniera incredibil de uşuratică, după părerea mea, cu care era ită cea mai importantă problemă existentă în acea epocă în Germania, cea u-xismului. Nu reuşeam să înţeleg cum se putea merge atît de orbeşte în ipinarea unui pericol ale cănii repercursiuni aveau să fie la fel de teribile iun o promitea marxismul însuşi. In momentul acela îmi ridicam deja glasul nturajul meu imediat, după cum o fac şi acum în proporţii mai mari, itriva vorbăriei amăgitoare a tuturor smiorcăiţilor laşi: “Nu ni se poate ipla nimic!” O astfel de ciumă mintală a distrus deja un imperiu gigantic. i numai Germania să nu fie supusă aceloraşi legi ca toate celelalte inităţi umane?

In anii 1913 şi 1914 mi-am exprimat pentru prima dată, în diferite îri, din care o parte se numără acum printre adepţii fideli ai mişcării mal-socialiste, convingerea că problema viitorului naţiunii germane este Ierna nimicirii marxismului.

In nefasta noastră politică de alianţe eu n-am văzut decît consecinţele inii nimicitoare a acestei doctrine; deoarece, cel mai atroce era faptul că stă otravă distrugea aproape imperceptibil toate bazele unei concepţii toase despre economie şi stat, fără ca aceia pe care îi influenţa să bănuiască ; măsură întreaga lor activitate şi întreaga lor voinţă nu mai erau decît esia acestei concepţii despre viaţă, pe care, pe de altă parte, o respingeau odul cel mai hotărît.

Decăderea internă a poporului german începuse deja de mult, fără ca enii – cum se întîmplă adesea în viaţă – să-1 descopere pe cel care le distruge tenta. S-a încercat uneori cîte un tratament împotriva bolii, dai* întotdeauna

107

manifestările ei exterioare erau confundate cu cauzele ei. Cum acestea din urmă nu erau cunoscute, sau cunoaşterea lor nu era dorită, această luptă împotriva marxismului a avut tot atîta efect ca şi tratamentele aplicate de un şarlatan tămăduitor.

CAPITOLUL V RĂZBOIUL MONDIAL

arsul tinereţii mele clocotitoare, nimic nu m-a afectat atît de mult m-am născut într-o perioadă care evident că nu ridica temple de prăvăliaşilor şi funcţionarilor. Fluctuaţiile evenimentelor istorice ; fi calmat deja şi viitorul părea că trebuie să nu aparţină decît paşnice dintre popoare, adică unei exploatări frauduloase reciproc azînd orice metodă de autoapărare prin forţă. Individual, statele au iemene tot mai mult cu nişte întreprinderi care îşi sapă groapa earcă să-şi sufle reciproc clienţii şi comenzile şi să se lezeze reciproc hipuri, punînd toate acestea în scenă cu acompaniamentul unor irotest pe cît de zgomotoase, pe atît de inofensive. Această evoluţie imai să persiste, ci şi să trebuiască să transforme întreaga lume 2 bazai* la intrarea căruia trebuiau să se adune busturile celor mai inţi şi ale celor mai inofensivi funcţionali, sortiţi nemuririi. Atunci uteau fi reprezentaţi prin englezi, funcţionalii prin germani, în timp iu obligaţi să se sacrifice şi să se mulţumească să treacă drept nişte aţi, căci, după propria lor mărturisire, ei nu realizează niciodată nici l, ci, dimpotrivă, “plătesc” întotdeauna; şi în afară de aceasta, ei sînt iste burghezi în majoritatea limbilor străine.

e n-am putut să mă nasc cu o sută de ani mai devreme? De pildă pe oaielor de eliberare, pe cînd omul avea într-adevăr o oarecare ai’ dacă nu avea relaţii?

el făceam reflecţii amare asupra datei prea tardive a apariţiei mele nînt şi consideram drept un tratament nedrept al so artei faţă de îl care mi se înfăţişa, chipurile, în “calm şi ordine”. Deja serios şi îreţe, nu eram deloc “pacifist” şi toate tentativele de a mă forma în u fost zadarnice. 3oiul   burilor   mi   se   înfăţişa   asemeni   fulgerelor   unei   furtuni

leam ziarele şi devoram depeşele şi comunicatele !) şi eram deja team fi martor cel puţin de la distanţă la acea luptă eroică, xriul ruso-japonez m-a găsit mult mai în vîrstă şi de asemenea mai ci mă declarasem deja de partea japonezilor din motive naţionale.

‘ avea zece ani cînd a izbucnit războiul burilor. (N.T.)

109

Vedeam în înfrîngerea ruşilor o înfrîngere a slavismului austriac.

De atunci au trecut mulţi ani şi am înţeles că ceea ce altădată mi se păruse a fi o lîncezeală trîndavă nu era decît liniştea dinaintea furtunii. Încă de pe vremea şederii mele la Viena, deasupra Balcanilor se întindea acea căldură monotonă şi copleşitoare care anunţă de obicei uraganul şi deja uneori apărea o licărire mai vie, ca să dispară din nou în întunericul tulburător. Atunci s-a dezlănţuit războiul din Balcani şi prima rafală a măturat Europa febrilă. Vîntul venit pe neaşteptate chinuia omul ca un coşmar apăsător, mocnind ca o fierbinte căldură tropicală, astfel că sentimentul catastrofei iminente s-a transformat apoi dintr-o nelinişte perpetuă într-o aşteptare nerăbdătoare: oamenii doreau ca cerul să dea în sfîrşit frîu liber fatalităţii, pe care nimic n-o mai putea opri. Atunci s-a abătut în sfîrşit asupra pămîntului prima lovitură de trăznet formidabilă: furtuna s-a dezlănţuit şi tunetul din cer se împletea cu salvele neîntrerupte ale tunurilor războiului mondial.

Cînd a ajuns la Munchen vestea asasinatului arhiducelui Franz-Ferdinand (eu ieşeam rar pe vremea aceea şi nu auzisem decît nişte veşti nesigure despre acel eveniment), am fost de îndată cuprins de îngrijorare: oare gloanţele nu proveneau din pistoalele studenţilor germani care, indignaţi de practicarea constantă a slavizării căreia i se consacra moştenitorul tronului, voiau să elibereze poporul german de acest inamic intern? Puteai să-ţi imaginezi imediat care ai* fi fost consecinţele: ai* fi urmat un nou val de persecuţii care acum ai- fi fost “justificate” şi “motivate” în ochii întregii lumi. Dai” cînd imediat după aceea am auzit numele presupuşilor autori şi am citit vestea că erau identificaţi ca fiind sîrbi, am fost cuprins de o spaimă confuză în faţa acestei răzbunări a destinului de nepătruns. Cel mai mare prieten al slavilor căzuse sub gloanţele fanaticilor slavi.

Cel care a avut ocazia să observe vreme îndelungată atitudinea Austriei faţă de Serbia nu putea să se îndoiască nici o clipă că odată ce piatra a pornit să lunece pe pantă, ea nu se mai putea opri.

Sînt nedrepţi faţă de guvernul austriac cei care, astăzi, îl copleşesc cu reproşuri pentru forma şi conţinutul ultimatumului pe care 1-a prezentat. Nici o altă putere, în aceleaşi împrejurări, n-ar fi putut acţiona altfel. Austria avea la graniţa ei de sud-est un neînduplecat duşman de moarte, care se dădea tot mai frecvent la provocări împotriva monarhiei şi care n-ar fi renunţat niciodată pînă cînd în sfîrşit ai’ fi sosit, momentul favorabil pentru distrugerea imperiului. Existau motive să se creadă că această eventualitate era inevitabilă şi că ea va avea loc cel mai tîrziu odată cu moartea bătrînului împărat; dai’ atunci imperiul ai’ fi fost după toate aparenţele cu totul incapabil să manifeste o oarecare rezistenţă. Deja în anii precedenţi, imaginea lui Franz Iosif simboliza în aşa măsură întregul stat, încît, în mintea maselor, moartea acestei bătrîne încarnări a imperiului trebuia să însemne moartea imperiului însuşi. într-adevăr, printre cele mai viclene artificii ale politicii slave intra încurajarea părerii că statul austriac îşi datora existenţa măiestriei prodigioase şi specifice a acestui suveran;

c 8 — Mein Kampf

i era o linguşire care avea cu atît mai mult succes la Curte cu cît indea mai puţin meritelor reale ale acestui împărat. Oamenii nu au ştiut apere suliţa gata să lovească, ascunsă sub aceste elogii. Nu vedeau deloc, ite nu voiau să vadă că, cu cît monarhia depindea mai mult de arta onală de a guverna pe care o poseda acest monarh, cel mai înţelept din impurile, cum se spunea de obicei, cu atît situaţia avea să fie mai ■uoasă cînd destinul va veni într-o zi să bată la uşă ca să-şi ceară tributul.

Era lumea în stare să-şi imagineze vechea Austrie fără bătrînul împărat?

Oare nu se va repeta imediat tragedia a cărei victimă a fost odinioară Tereza?

Nu, este într-adevăr nedrept faţă de sferele guvernamentale din Viena reproşeze că au îndemnat la război, în timp ce, altminteri, zice-se, poate • fi putut fi evitat. De-acum inainte nu mai putea fi evitat, dar putea fi lt amînat un an sau doi. Dai* dacă asupra diplomaţiei germane ca şi a istriece apăsa un blestem, era pentru că ele încercaseră continuu să amîne bila răfuială, pînă cînd au fost constrînse să lovească în ceasul cel mai rabil.

Nu, cel care n-ar fi dorit acest război ai* fi trebuit cel puţin să aibă

să se gîndească la consecinţele refuzului său. Aceasta însemna jertfirea ;i. Războiul ar fi survenit totuşi, dar nu ca o luptă a tuturor celorlalte e împotriva noastră, ci, dimpotrivă, sub forma dezmembrării monarhiei xgice. Şi atun,-i ar fi trebuit să luăm o decizie, fie să-i venim în ajutor, fie nem spectatori, cu braţele încrucişate, lăsînd destinul să se împlinească.

Dar tocmai cei care astăzi blestemă cel mai mult începuturile războiului părerile cele mai înţelepte sînt aceia a căror acţiune trebuia în modul cel 2vitabil să împingă la acest război.

De zeci de ani, social-democraţia germană se dedase la cele mai perfide a război împotriva Rusiei, pe cînd centrul, din consideraţiuni de ordin 3, contribuise cel mai mult ca statul austriac să devină piatra unghiulară •ui politicii germane. Acum trebuiau suportate consecinţele acelor erori, e s-a întîmplat trebuia să se întîmple inevitabil. Greşeala guvernului î consta în aceea că, avînd grija menţinerii păcii, lăsase întotdeauna să orele favorabile atacului, se lăsase prins de legăturile cu Liga pentru erea păcii mondiale şi a devenit astfel victima unei coaliţii mondiale, care i tocmai eforturilor de a menţine pacea mondială hotărîrea de a provoca )oi mondial.

Dacă guvernul de la Viena ar fi dat atunci ultimatumului o formă mai intă, aceasta n-ar fi schimbat cu nimic situaţia, cel mult el ai’ fi fost de revolta populară. Căci, în ochii maselor largi, tonul ultimatumului era rea moderat şi în nici un caz nu era exagerat, nici brutal. Numai un cap ară ţinere de minte sau un mincinos înveterat ai’ încerca să nege aceste uri.

Dumnezeu e martor că războiul din 1914 nu a fost nicidecum impus

111

maselor, ci, dimpotrivă, dorit de întregul popor.

Voia să pună în sfîrşit capăt nesiguranţei generale. Numai aşa se poate înţelege cum de s-au prezentat voluntaii sub drapel peste două milioane de bărbaţi şi de tineri germani, gata să-şi apere patria pînă la ultima picătură a  sîngelui lor.

Şi pentru mine acele ceasuri au fost ca o eliberare de impresiile neplăcute din tinereţe. Nu-mi e ruşine să spun astăzi că, transportat de un entuziasm tumultuos, am căzut în genunchi şi i-am mulţumit din toată inima cerului pentru că mi-a dat fericirea să pot trăi într-o astfel de epocă.

Fusese pornită o luptă pentru libertate, şi cum pămîntul nu mai văzuse niciodată alta mai puternică; căci, de îndată ce roata destinului s-a întors, în rîndurile maselor largi a apărut convingerea că, de data asta, nu mai era vorba de soarta Serbiei sau chiar a Austriei, ci de existenţa sau de sfîrşitul naţiunii germane.

In sfîrşit, după ani îndelungaţi de orbire, poporul îşi vedea limpede propriul său viitor. Astfel, încă de la începutul uriaşei lupte, entuziasmul a făcut ca exaltarea populară să nu fie un simplu foc de paie. Seriozitatea era mai mult decît necesară; în general oamenii nu-şi făceau nici un fel de gînduri în legătură cu dimensiunea şi durata posibilă a luptei care începea. Credeau că la iarnă vor fi din nou la ei acasă şi vor continua să lucreze în tihnă pe baze noi.

Cînd omul doreşte ceva, el trage nădejde şi crede în el. Marea majoritate a naţiunii era de mult obosită de nesiguranţa perpetuă; aşadar era extrem de uşor de înţeles că nimeni nu credea într-o soluţionare paşnică a conflictului dintre Austria şi Serbia şi că fiecare se aştepta la explicaţia definitivă. Făceam şi eu parte din acele milioane de oameni.

Abia s-a aflat la Munchen vestea atentatului, că mi-au trecut prin minte două gînduri: mai întîi că războiul devenise inevitabil, apoi că acum Imperiul Habsburgic era obligat să respecte alianţa; căci întotdeauna mă temusem cel mai mult de faptul că Germania ai” fi putut fi angajată într-o zi într-un conflict, tocmai dată fiind această alianţă, fără ca Austria să fie cauza lui directă şi că astfel statul austriac, din raţiuni de politică internă, n-ar fi avut puterea de decizie necesară pentru a se situa de partea aliatei sale. Majoritatea slavă a imperiului ar fi început de îndată să saboteze această decizie şi ai’ fi preferat mai degrabă să sfîrtece întreg imperiul decît să dea ajutorul cerut de aliată. Acest pericol era de-acum înlăturat. Bătrînul imperiu trebuia vrînd-nevrînd să se războiască.

Propria mea poziţie în privinţa conflictului era foarte simplă şi limpede: după părerea mea, nu Austria lupta pentru a obţine vreo reparaţie din partea Serbiei, ci aceasta era lupta Germaniei pentru menţinerea ei, a naţiunii germane, pentru a fi sau a nu fi, pentru libertatea sa şi viitorul său. Germania

Bismarck trebuia acum să se lupte; ceea ce cuceriseră străbunii vărsîndu-şi fele în bătălii de la Wissemburg pînă la Sedan şi Paris trebuia din nou gat de tineretul german. Dar dacă această luptă ar fi victoidos dusă pîna la ît, atunci poporul nostru şi-ar relua locul în cercul naţiunilor mari prin ;rea sa externă şi atunci imperiul german ar deveni din nou puternicul giu al păcii, fără să fie obligat să-şi frustreze copiii de pîinea cea de toate e de dragul păcii.

Pe vremuri, ca adolescent şi tînăr, doream să pot dovedi că, pentru mine,

iziasmul naţional nu ei~a o iluzie neîntemeiată. Adesea mi se părea că e un

t să strigi: ura! fără să ai dreptul intrinsec s-o faci, căci cine îşi poate permite

jloseascâ acest cuvînt fără să-1 fi pronunţat acolo unde orice glumă e

misibilă? Acolo unde mîna neînduplecată a zeiţei Destinului începe să

rească popoarele şi oamenii după sinceritatea sentimentelor lor? Astfel,

a mea, asemeni altor milioane de inimi, se umplea de fericirea orgolioasă

-am eliberat definitiv de acea senzaţie paralizantă. Cîntasem atît de des

schlctnd iiber alles şi strigasem Heil! cît mă ţinea gura, încît mi se părea că

bţinut, cu titlul de favoare de prisos, dreptul de a compărea ca martor în

Judecătorului etem ca sa pot dovedi veracitatea acestor sentimente. Căci

■u mine era evident încă din ceasul dintîi că în cazul unui război – care mi

•ea inevitabil – mi-aş părăsi într-un fel sau altul cărţile. Ştiam la fel de bine

ui meu trebuia să fie acolo unde vocea mea lăuntrică mă chemase deja o

Mai întîi abandonasem Austria din motive politice; nu era oare perfect eles că, acum cînd lupta începea, trebuia să ţin cont întocmai de aceste nente? Eu nu voiam să lupt pentru statul Habsbururgilor, dai* eram gata r în orice clipă pentru poporul meu şi imperiul pe care îl întruchipa.

Pe 3 august am adresat o cerere directă Maiestăţii Sale regele Ludovic •lea, cerînd favoarea de a intra într-un regiment bavarez. Birourile itului aveau cu siguranţă multe trebuii în acel moment; cu atît mai vie ast bucuria cînd, încă în ziua următoare, am obţinut satisfacţie. Cînd am s scrisoarea cu o mînă tremurîndă şi am citit acceptarea cererii mele şi .1 de a mă prezenta la un regiment bavarez, bucuria şi recunoştinţa mea iai cunoscut margini. Peste cîteva zile purtam unifonna pe care nu aveam ăsesc decît şase ani mai tîrziu.

Aşa a început pentru mine, ca pentru tot germanul, perioada cea mai

itat şi cea mai sublimă din întreaga mea existenţă pămîntească. In faţa

tentelor acestei lupte uriaşe, tot trecutul se reducea la deşertăciune

lă. Cu o melancolie mîndfă mă gîndesc chiar în aceste zile, cînd aniversăm

a zecea oară acel eveniment prodigios, la primele săptămîni de luptă

la care ursita mia făcut hatîrul de-a-mi îngădui să iau parte.

Ca şi cum s-ar fi întîmplat ieri, în faţa mea defilează imagini şi iar

i, mă văd în cercul dragilor mei camarazi, mai întîi în uniformă, apoi

>rima dată la instrucţie, pînă cînd a venit în sfîrşit ziua plecării pe front.

11

O singură nelinişte mă chinuia atunci, ca pe atîţia alţii: aceea că voi) ajunge prea tîrziu pe front. Aceasta mă împiedica adeseori să-mi găsesc odihna De aceea, la vestea fiecăreia dintre victoriile noastre şi a eroismului alor noştri bucuria mea se amesteca cu o picătură de amărăciune, căci fiecare victorie nou părea să mărească pericolul de-a ajunge prea tîrziu ca să pot participa la ea.

Şi iată că în sfîrşit a sosit ziua în care am părăsit Miinchenul ca a mergem să ne facem datoria. Aşa am văzut pentru prima dată Rinul, cînd de-lungul undelor lui liniştite am purces spre vest, ca să apărăm acest fluvii german între toate fluviile de lăcomia duşmanului secular. Cînd printre vălurili delicate ale cetii matinale, primele raze de soare au făcut să strălucească în faţi ochilor noştri monumentul de la Niederwald ‘), din interminabilul convo militai- s-a înălţat spre cerul dimineţii bătrînul Wacht am Rhein şi pieptul me devenea prea strimt ca să-mi cuprindă emoţia.

Apoi a venit o noapte rece şi umedă în Flandra, prin mijlocul cărei mărşăluiam în tăcere şi cînd ziua a început să se elibereze dintre nori, neaşteptate pe deasupra capetelor noastre şuieră un salut de oţel şi într rîndurile noastre gloanţele mici plesniră cu un zgomot sec lovind pămîntul; dai] înainte ca micul nor să se risipească, din două sute de gîtlejuri răsună primu ura!  la întîlnirea cu primul mesager al morţii. Atunci începură trosnete! gloanţelor şi zumzetul tunurilor, cîntecele şi urletele oamenilor şi fiecare sej simţi înhăţat, cu ochii arzători, înainte, tot mai iute, pînă cînd în sfîrşit, pe neaşteptate, departe, dincolo de cîmpurile de sfeclă şi de gardurile de mărăcini, se declanşa lupta, lupta corp la corp. Dai- din depărtare ajungeau pînă la urechile noastre accentele unui cîntec care ne învăluia puţin cîte puţin, care se transmitea de la companie la companie şi cînd moartea îşi începu ravagiile în rîndurile noastre, cîntecul puse stăpînire pe noi şi noi îl transmiserăm mai departe, la rîndul nostru:

Deutschland, Deutschland, iiber alles, iiber alles in der Welt!

Patru zile mai tîrziu ne-am întors înapoi. Ni se schimbase pînă şi înfăţişarea. Băieţii de şaptesprezece ani păreau acum oameni maturi.

Voluntarii din regimentul List nu învăţaseră poate să se lupte după regulament, dai- toţi ştiau să moară ca nişte soldaţi bătrîni.

Acesta era începutul.

Astfel au trecut anii; dai- romantismul luptei a făcut loc groazei. Entuziasmul s-a răcit puţin cîte puţin şi jubilările exaltate au fost înăbuşite de frica de moarte. A venit o vreme cînd în fiecare s-a dat o luptă între instinctul de conservare şi datorie. Nici eu n-am fost scutit de această luptă. Mereu, cînd moartea dădea tîrcoale, ceva nedesluşit ne împingea la revoltă, încerca să i se

‘) Statuia Germania, înaltă de 35 m, simbol al dominaţiei Germaniei asupra Renaniei. (N.T.)

trapului sfîrşit drept vocea raţiunii, dar nu era pui- şi simplu decît care astfel deghizată încerca să pună stăpînire pe fiecare. Dar cu cît voce care îndemna la prudenţă depunea mai multe eforturi, cu cît a ei devenea mai perceptibilă şi mai convingătoare, cu atît era mai i putei’ea de rezistenţă, pînă cînd, în sfîrşit, după o luptă lăuntrică ;ă, sentimentul datoriei a ieşit victorios. Deja în iama anilor 1915-1916 ceasta luptă se sfîrşise. Voinţa sfîrşise prin a deveni stăpîna necontesta-n primele zile participam la asalturi cu aclamaţii şi rîsete, acum eram lecis. Dar aceste sentimente erau durabile. De acum înainte soarta ce la ultimele încercări fără ca nervii să-mi cedeze ori ca judecata să mi ce.

in tînăr voluntar, devenisem un soldat bâtrîn.

ai* această schimbare s-a săvîrşit în întreaga armată. In luptele 2 ea îmbâtrîneşte şi se căleşte şi cei care n-au putut respinge atacul au iţi.

bia acum se putea face o apreciere a acestei armate, după doi sau trei re era aruncată dintr-o bătălie în alta, luptînd continuu împotriva aţii număi-ului şi a armelor, suferind de foame şi îndurînd privaţiuni: se momentul verificării valorii acestei armate unice, nii se pot scurge, niciodată nimeni nu va îndrăzni să vorbească despre •ă să se gîndească la armata germană din războiul mondial. Atunci, urile trecutului va apărea imaginea nepieritoare a frontului solid, a oţel cenuşiu, zea~e nu se încovoaie şi nici nu dă înapoi. Atîta vreme cît germani, în nuntea lor va fi prezent faptul că astfel au fost odinioară lai mari.

atunci eram soldat şi nu aveam intenţia să fac politică. De altfel f nu era momentul. Nutresc şi astăzi convingerea că ultima slugă de use patriei servicii mai mari decît cel dintîi, vom spune noi, dintre tari”. Niciodată nu i-am urît mai mult pe guralivii aceia decît atunci persoană energică demnă de acest nume care avea ceva de spus i-o nanului în faţă sau cel puţin îşi lăsa, cum se cuvenea, morişca acasă datoria undeva în tăcere. Da, atunci îi uram pe toţi acei “politicieni” î depins de mine, ar fi fost de îndată format un batalion parlamentar ori, căci astfel ai” fi putut să sară în sus de bucurie şi să flecărească ţeau nevoia, fără să-i irite pe oamenii drepţi şi cinstiţi şi chiar fără să

aceea în acea perioadă nu voiam să ştiu nimic despre politică, dai* nu )ceda altfel decît luînd poziţie faţă de anumite fenomene, care, ce-i au întreaga naţiune, dai* ne interesau în mod special pe noi, soldaţii, i de la primele victorii, o anumită presă începu să scape încet şi poate ră nu imediat perceptibilă pentru mulţi oameni cîteva picături de în entuziasmul general. Aceasta se făcea sub masca unei bunăvoinţe înduri bune certe, chiar cu o solicitudine vădită. Exista o oarecare

115

prejudecată faţă de o exaltare prea mare la celebrarea victoriilor. Ii e*-a teamă că sub această formă exaltarea nu era demnă de o naţiune mare, fiind astfel deplasată. Curajul şi eroismul, spunea ea, sînt ceva absolut firesc, aşa că oamenii nu trebuiau să se lase astfel pradă unor explozii de bucurie nesăbuite, fie şi numai din consideraţie faţă de ţăiile străine cărora le-ar fi plăcut mai mult o atitudine calmă şi demnă în bucurie decît aclamaţiile dezlănţuite etc. In sfîrşit, noi, germanii, nu trebuia să uităm că războiul nu intra în intenţiile noastre şi chiar că nu trebuia să ne fie ruşine să mărturisim că ne vom strădui în fiece clipă să cooperăm pentru reconcilierea omenirii. Pentru aceste motive, nu era rezonabil să umbrim cu strigăte prea puternice puritatea acţiunilor armatei, căci restul lumii ai* înţelege greşit o asemenea atitudine. Nimic n-ar fi mai admirat decît modestia cu care uri adevărat erou şi-ar uita, în calm şi tăcere, faptele vitejeşti; căci la asta se rezuma totul.

In loc ca acei guralivi să fie luaţi de urechile lor lungi şi duşi la stîlp şi spînzuraţi cu o funie, ca să nu mai fie în stare să jignească naţiunea în sărbătoare făcînd psihologie înaltă, au început să se ia într-adevăr măsuri tinzînd să atenueze bucuria “necuviincioasă” cu care era salutată fiecare victorie

Nu bănuiau sub nici o formă că entuziasmul, odată frînt, nu va mai putea fi trezit cînd va fi necesar. Este o stare de beţie şi trebuie în continuare întreţinută ca atare. Dar cum aveau să susţină, fără această putere a entusiasmu-lui, o luptă care urma să supună moralul naţiunii la încercări extraordinare?

Cunoşteam prea bine psihologia maselor largi ca să nu ştiu că, într-un asemenea caz, nu cu o stare sufletească foarte elevată din punct de vedere “estetic” se putea aţîţa focul care ar păstra fierul cald. In ochii mei, era o nebunie că nu se făcea tot posibilul pentru a amplifica clocotul pasiunilor; dar îmi era pui* şi simplu absolut de neînţeles oprirea celui care, din fericire, exista.

Ceea ce mă enerva în al doilea rînd era felul în care considerau convenabil să ia poziţie în privinţa marxismului. După părerea mea, în felul acesta nu făceau decît să demonstreze că nu aveau nici cea mai vagă noţiune nici despre această pestilentă. Se părea că îşi imaginau foarte serios că pretinzînd că prezumă unirea partidelor, puteau determina marxismul la raţiune şi rezervă.

Or, aici nu era cîtuşi de puţin vorba de un partid, ci de o doctrină care va duce la distrugerea omenirii. îşi dădeau seama de aceasta cu atît mai puţin cu cît această declaraţie nu se făcea deloc auzită în universităţile evreizate şi cu cît, în schimb, în special printre înalţii funcţionali, erau prea numeroşi cei care găseau desigur inutil, în suficienţa lor mioapă, să ia o carte şi să înveţe din ea ceva ce nu figura printre materiile predate oficial. Tulburările cele mai violente pot trece pe lîngă aceste “minţi” fără să lase nici o urmă; de aceea marea parte a întreprinderilor de stat nu urmează decît şchiopătînd întreprinderile particulare. Lor li se potriveşte cel mai bine adagiul: Ţăranul nu mănînca ce nu cunoaşte. Cîteva excepţii confirmă regula.

Era o absurditate fără seamăn să identifici, în zilele lunii august 1914, muncitorul german cu marxismul. In momentul acela, muncitorul gtnnan

ă se elibereze din strînsoarea acestei contaminări otrăvite, căci fără asta fi putut cu nici un chip să intre în luptă. Erau totuşi destul de stupizi ca agineze că poate acum marxismul devenise naţional: trăsătură care te că, în aceşti ani îndelungaţi, nimeni dintre funcţionalii conducători ai nu voise să se ostenească să studieze esenţa acestei doctrine, altfel cu r fi putut insinua o asemenea absurditate.

Marxismul, al cănii obiectiv definitiv este şi rămîne distrugerea tuturor naţionale neevreieşti, avea să observe îngrozit că în luna iulie 1914 rii germani pe care-i prinsese în laţ se trezeau şi începeau să se prezinte prompt în slujba patriei. In cîteva zile, toate fumurile şi potlogăriile înşelări infame a poporului s-au risipit în cele patru zări şi deodată i de conducători evrei s-a trezit izolată şi părăsită, de parcă n-ar mai fi ci urmă din cea ce inoculaseră maselor de şaizeci de ani încoace. A fost jnt neplăcut pentru păstorii nepricepuţi ai clasei muncitoare a poporului Dai’ de îndată ce şefii au observat pericolul care îi ameninţa, s-au pînă la urechi cu mantia minciunii care te face invizibil şi au mimat ie exaltarea naţională.

ir fi fost momentul să se ia măsuri împotriva întregii asociaţii viclene

tori ai poporului. Atunci ai” fi trebuit să fie judecaţi fără a ţine seama

tele şi tînguirile care s-ar fi putut înălţa. In august 1914, vorbăria

despre solidaritatea internaţională a dispărut dintr-odată din capetele

ilor germani şi peste numai cîteva săptămîni 1), în locul acesteia,

e americane   evărsau binecuvîntările fraternităţii asupra căştilor din

aflate în marş. Ai- fi fost de datoria unui guvern atent, în momentul

uncitorul german revenea la un sentiment naţional, să-i distrugă fără

iişmanii naţiunii. Pe cînd cei mai buni cădeau pe front, ai* fi putut cel

e ocupe, în spatele frontului, de distrugerea verminei.

ai*, în loc de asta, Maiestatea Sa împăratul a întins mîna foştilor

şi a acordat indulgenţă celor mai perfizi asasini ai naţiunii, care au

fel să-şi vină în fire.

stfel şarpele îşi putea continua opera mai prudent ca altădată şi cu atît alos. In timp ce oamenii cinstiţi visau la halatele lor de casă vechi, sperjuri organizau revoluţia.

n simţit întotdeauna o nemulţumire adîncă din pricina acestui nedemn preferenţial, dai- în acelaşi timp n-aş fi crezut posibil ca rezultatul lui de dezastruos.

ir ce-ar fi fost de făcut atunci? Conducătorii trebuiau să fie imediat i, judecaţi şi naţiunea trebuia scăpată de ei. Ai* fi trebuit folosite fără nte toate mijloacele forţei armate pentru a extermina această Ar fi trebuit ca partidele să fie dizolvate, parlamentului să i se bage

lintim că americanii n-au intrat în război decît în iulie 1918. (N.T.)

117

minţile în cap la nevoie cu baionetele sau, ceea ce ar fi fost mai bine, să fie îngropat imediat. După cum Republica a reuşit astăzi să dizolve partidele, to*t aşa ai* fi trebuit atunci să se servească pe bună dreptate de acest mijloc. Căci era în joc existenţa unui întreg popor.

Dai* atunci, ce-i drept, se punea următoarea întrebare: e posibil, în definitiv, să stîrpeşti cu sabia o concepţie a spiritului? E posibil să lupţi folosind forţa brutală împotriva unor “idei filozofice”?

La acea dată îmi pusesem deja de mai multe ori această întrebare.

Meditînd la cazuri similare din istorie, în special cînd este vorba de religie, ajungi la următoarea noţiune fundamentală:

Concepţiile şi ideile filozofice, ca şi mişcările motivate de tendinţe spirituale determinate, fie că sînt exacte fie că sînt false, de la un moment dat nu mai pot fi zdrobite prin forţa materială decît cu o condiţie: aceea ca această forţă materială să fie în slujba unei idei sau a unei concepţii filozofice noi, aprinzînd o făclie nouă.

Folosirea forţei fizice absolut singure, fără o forţă morală bazată pe o concepţie spirituală, nu poate niciodată conduce la stîrpirea unei idei sau la oprirea răspîndirii ei, cu excepţia cazului în care s-a recurs la o exterminare nemiloasă a ultimilor susţinători ai acelei idei şi la distrugerea ultimelor tradiţii. Or aceasta duce în majoritatea cazurilor la ştergerea statului respectiv din rîndul puterilor politice consolidate pentru un timp nedeterminat, adesea pentru totdeauna; căci un asemenea sacrificiu material atinge, după cum demonstrează experienţa, partea cea mai bună a populaţiei. într-adevăr, orice persecuţie care nu are nici o bază spirituală apare moralmente nedreaptă şi acţionează ca o lovitură de bici asupra celor mai bune elemente ale unui popor, împingîndu-1 la un protest care se traduce prin ataşamentul său faţă de tendinţa spirituală persecutată. La mulţi indivizi, acest lucim se produce numai din cauza sentimentului de opoziţie împotriva încercării de a lovi mortal o idee prin forţa brutală.

Astfel numărul partizanilor convinşi sporeşte exact în măsura în care se înteţeşte persecuţia. In felul acesta, stîrpirea unei concepţii filozofice nu se va putea face decît printr-o exterminare progresivă şi radicală a tuturor indivizilor de o valoare reală. Dai* aceştia sînt răzbunaţi, în cazul unei epurări “interne” atît de complete, de neputinţa generală a naţiunii. In schimb, un astfel de procedeu este întotdeauna condamnat dinainte la sterilitate cînd doctrina combătută a depăşit deja limitele unui anumit cerc restrîns.

Iată de ce şi aici, ca în cazul tuturor dezvoltărilor progresive, prima perioadă a copilăriei este expusă posibilităţii unei distrugeri prompte, în timp ce puterea de rezistenţă creşte odată cu anii, pentru ca, la apropierea slăbiciunii senile, să cedeze locul unei tinereţi noi, deşi sub o altă formă şi pentru alte motive.

Efectiv, aproape toate tentativele asemănătoare de distrugere fără bază spirituală a unei doctrine şi a efectelor sale organizatorice au dus la eşec şi nu

tă s-au terminat într-un mod exact contrai* celor dorite din minatorul motiv:

Cea dintîi dintre toate condiţiile, pentru o metodă de luptă care foloseşte

Lai şi numai arma forţei, este întotdeauna perseverenţa. Adică z*euşita

ului constă exclusiv în aplicarea îndelungată şi unifonnă a metodelor de a

uşi o doctrină etc. Dai* de îndată ce forţa ajunge să alterneze cu indulgenţa,

mmai că doctrina pe care vrea s-o reprime îşi va recăpăta puterile, ci va fi

măsură să tragă noi foloase la fiecare persecuţie, cînd, după trecerea unui

îenea val de opresiune, indignarea stîmită de suferinţele îndurate va aduce

ii doctrine adepţi noi şi-i va îndemna pe cei vechi să adere la ea cu şi mai

;ă îndărătnicie şi cu o ură mai profundă şi chiar să-i readucă în poziţia lor

îdentă pe transfugi după îndepărtarea pericolului. Numai în aplicarea

îtuu uniformă a violenţei constă prima din condiţiile succesului. Dai* acea

ătnicie n-ar putea fi decît consecinţa unei convingeri spirituale determi-

Orice violenţă care nu ia naştere dintr-o bază spirituală solidă va fi

elnică şi nesigură. Ii lipseşte stabilitatea care nu se poate întemeia decît pe

ipţii filozofice marcate de fanatism. Ea este mijlocul de a scăpa de energia

antă şi de hotărîrea brutală a unui singur individ, dai* în acelaşi timp este

identă de schimbarea personalităţilor, ca şi de natura şi puterea lor.

Mai este ceva de adăugat la cele de mai sus:

Orice concepţie filozofică, de natură fie religioasă, fie politică – adesea e 3ă trasezi aici o delimitare – luptă mai puţin pentru distingerea, cu caracter iv, a ideilor opuse, cît pentru a reuşi să-şi impună, în sens pozitiv, noile dei. Astfel lupta este mai puţin apărare, cît atac.

In felul acesta, ea este avantajată de faptul că obiectivul ei este bine ninat, căci acesta din urmă reprezintă victoria propriilor sale idei, pe cînd, ui contrai*, este greu de determinat, cînd obiectivul negativ al distrugerii nei duşmane este atins şi poate fi considerat ca asigurat. Deja din acest , atacul bazat pe o concepţie filozofică va fi mai raţional şi de asemenea luternic decît acţiunea sa defensivă; căci, în definitiv, şi aici decizia îi > atacului şi nu apărării. Lupta împotriva unei puteri spirituale cu icele forţei are caracter defensiv atîta timp cît spada însăşi nu se prezintă •tător, vestitor şi propagator al unei noi doctrine spirituale. Astfel, pe scurt, putem constata următoarele:

Orice încercare de a combate un sistem moral prin forţa materială te prin a eşua, afară numai dacă lupta nu îmbracă forma unui atac în [ unei noi poziţii spirituale. Numai în lupta reciprocă dintre două concepţii ice arma forţei brutale, folosită cu îndărătnicie şi necruţător poate decide >area partidului pe care ea îl susţine.

De aceea lupta împotriva marxismului a eşuat mereu pînă în prezent.

Acesta a fost şi motivul pentru care legislaţia lui Bismarck împotriva

ştilor sfîrşise, în ciuda tuturor, prin a nu-şi atinge scopul şi aşa trebuia să

nple. Lipsea platforma unei noi concepţii filozofice pentru triumful căreia

ebuit dusă lupta. Căci, pentru a-ţi închipui că trăncănelile despre ceea ce

119

se numeşte „autoritatea statului” sau „calmul şi ordinea” ar fi constituit o bază convenabilă, pentru a da spiritului impulsul necesar luptei pe viaţă şi pe moarte, era necesară înţelepciunea proverbială a înalţilor funcţionari din ministere.

Dai* cum acestei lupte îi lipsea un sprijin spiritual efectiv, ca să-ş înfăptuiască legislaţia împotriva socialiştilor, Bismarck a trebuit să se bizuie pe judecata şi pe bunăvoinţa acestei instituţii care prin ea însăşi era deja o creaţie a gîndirii socialiste. Incredinţînd soarta războiului împotriva marxismului bunăvoinţei democraţiei burgheze, Cancelarul de fier lăsa capra să păzească varza.

Dai* toate acestea nu erau decît consecinţa obligatorie a lipsei unei no concepţii filozofice, animate de o voinţă impetuoasă de cuceriri şi opunîndu-se marxismului.

In felul acesta, rezultatul luptei bismarckiene s-a mărginit la o deziluzie apăsătoare.

Dar oare în timpul războiului mondial sau la începutul lui împrejurările erau diferite? Din nefericire nu!

Cu cît mă cufundam mai adînc în reflecţiile asupra necesităţii de a schimba atitudinea conducerii statului faţă de social-democraţie, care era încarnarea marxismului epocii, cu atît distingeam mai clar lipsa unui înlocuitor utilizabil al acestei şcoli filozofice. Cu ce vor alimenta masele, presupunînd că marxismul ar fi putut fi învins? Nu exista nici un curent de opinii de la care s-ar fi putut aştepta să reuşească înrolarea în rîndurile credincioşilor lui numeroaselor cete de muncitori care şi-au pierdut mai mult sau mai puţin conducătorii. Este lipsit de sens şi mai mult decît stupid să-ţi imaginezi că un internaţionalist fanatic, care a părăsit partidul luptei de clasă, ar vrea să intre instantaneu într-un partid burghez, adică într-o nouă organizaţie de clasă. Fiindcă, oricît le-ar fi fost de neplăcut diverselor organizaţii, nu se poate totuşi nega că, pentru un număr foarte mare de politicieni burghezi, distanţa dintre clase va părea întru totul firească în toată perioada în care ea nu va începe să acţioneze în sens defavorabil din punct de vedere politic pentru ei.

Negarea acestui adevăr demonstrează numai insolenţa şi stupiditatea impostorului.

Şi mai ales să ne ferim să credem marea masă mai proastă decît este. Ir treburile politice, sentimentul oferă rareori o soluţie mai exactă decît raţiunea, Dai* părerea că absurditatea poziţiei internaţionale luate de mase indică suficieni ilogismul sentimentelor lor poate fi imediat temeinic respinsă, reliefînd pui’ ş simplu faptul că democraţia pacifistă nu este mai puţin nesăbuită, cu toate ci mulţi lideri provin aproape exclusiv din tabăra burgheză. Atîta vreme cîi milioane de burghezi vor aduce în fiecare dimineaţă un pios omagiu presei loi democratice evreizate, acestor domni le va şedea foarte rău să ia în tărbaci prostia „tovarăşului” care, în definitiv, nu înghite altceva decît aceleaş murdării, deşi altfel asezonate.

De aceea trebuie să ne ferim să contestăm lucruri care sînt, orice ai* fi, fapte. Nu se poate nega faptul că, în problema claselor, nu este nicidecum exclusiv de probleme materiale, cum ai- fi bucuroşi să o proclame, în ii înainte de alegeri. Orgoliul de clasă resimţit de o mare parte a poporului 1 este, ca şi puţina consideraţie faţă de lucrătorul manual, un fenomen care istă numai în imaginaţia lunaticilor.

Pe de altă parte, slăbiciunea capacităţii de judecată a ceea ce se cheamă ectualii” noştri este demonstrată de faptul că tocmai în aceste sfere nu se re că un stat care n-a fost în stare să împiedice întinderea unei asemenea ;um e în realitate marxismul nu va mai fi în măsură să recîştige terenul

it.

Partidele „burgheze”, cum se denumesc singure, nu vor mai fi niciodată re să lege fedeleş masele „proletare”, căci aici sînt prezente două lumi te una de cealaltă, parţial natural, parţial artificial şi a căror atitudine ică nu poate fi decît lupta. Dai’ aici învingător va fi cel mai tînăr şi acesta ist marxismul.

într-adevăr, în 1914 ne puteam foarte bine gîndi la o luptă împotriva inului, dai* e îngăduit să ne îndoim că această atitudine ai* fi fost de o ;*e durată, din cauza lipsei vreunui înlocuitor practic.

Aceasta era o mare lacună.

Aceasta era părerea mea deja cu mult înainte de război şi de aceea nu

eam hotărî să intra într-unui din partidele existente.

Această opinie mi-a fost confirmată şi de evidenta imposibilitate de a

o luptă nemiloasă împotriva social-democraţiei, tocmai din cauza acestei

a oricărei mişcări care să fie altceva decît un partid „parlamentar”.

In privinţă aceasta m-am destăinuit adeseori celor mai intimi tovarăşi

Atunci mi-a venit pentru prima dată ideea de a mă consacra mai tîrziu

tivităţi politice.

Tocmai din acest motiv, de atunci mi-am afirmat adesea, în cercul

al prietenilor mei, intenţia de a activa ca orator, după război, pe lîngă

mea. într-adevăr, aceasta era o idee bine consolidată în mine.

CAPITOLUL VI PROPAGANDA DE RĂZBOI

Urmărind cu atenţie toate evenimentele politice, m-am interesat întotdeauna extraordinar de activitatea de propagandă. Vedeam în ea un instrument pe care îl cunoşteau temeinic şi ştiau să-1 întrebuinţeze cu o mînă de maestru tocmai organizaţiile socialist-marxiste. Astfel am învăţat devreme că folosirea judicioasă a propagandei constituie într-adevăr o artă care le rămînea aproape necunoscută partidelor burgheze. Numai mişcarea creştin-socială, mai ales pe vremea lui Lueger, a ajuns la o oarecare virtuozitate la acest instrument şi de asemenea i-a datorat multe din succesele sale.

Dar numai în timpul războiului mi-am putut da seama, pentru prima dată, la ce rezultate prodigioase poate călăuzi o propagandă judicios condusă. Cu toate acestea, şi în acest domeniu trebuia din nefericire să studiezi totul la partea adversă, căci, în ceea ce ne priveşte, activitatea noastră sub acest aspect rămînea mai mult decît modestă. Dai* tocmai absenţa totală a unei propagande de anvergură de partea germană trebuia să sară de-a dreptul în ochii fiecărui soldat. Acesta a fost motivul pentru care eu m-am ocupat şi mai temeinic de această problemă.

De altfel aveam timp de gîndire mult mai mult decît era nevoie; cît despre înfăptuirea practică, duşmanul ne dădea un prea bun exemplu.

Căci ceea ce la noi era ratat, era exploatat de adversar cu o abilitate nemaipomenită şi în chip genial la momentul potrivit. Din această propagandă de război duşmană, eu m-am instruit enorm. Dar timpul trecea fără să lase nici cea mai mică urmă tocmai în capul acelora care ai* fi trebuit să profite cît de curînd de aceste învăţăminte: unii se credeau prea subtili ca să accepte învăţăminte de la ceilalţi, altora le lipsea onesta bunăvoinţă necesară.

In definitiv, exista la noi o propagandă?

Din nefericire nu pot răspunde decît negativ. Tot ce a fost efectiv întreprins în acest sens era atît de insuficient şi de greşit, începînd cu principiile, încît era cel puţin cu desăvîrşire inutil, dacă nu de multe ori de-a dreptul dăunător.

Insuficientă ca formă, din punct de vedere psihologic eronată în fond, iată cum trebuia să pară propaganda germană supusă unui examen atent.

Se pare că, încă de la această primă întrebare, oamenii nu-şi dăduseră seama despre ce este vorba, adică: propaganda este un mijloc sau un scop?

Ea este un mijloc şi ca urmare trebuie judecată din punctul de vedere al scopului. Din această cauză, forma ei trebuie judicios adaptată pentru a

ini scopul căruia îi serveşte. Este de asemenea limpede că din punctul de re al interesului general, pot exista scopuri de o însemnătate variabilă şi rin urinare, valoarea intrinsecă a unei propagande poate fi apreciată în mod it. Dai- scopul pentru care luptam în timpul războiului era cel mai nobil şi îai măre{ din cîte îşi poate închipui omul: era libertatea şi independenţa rului nostim, siguranţa, pîinea pentru viitor şi onoarea naţiunii care, în i părerilor contrare actualmente curente, există, sau, mai bine zis, ar trebui iste, fiindcă popoarele lipsite de onoare îşi pierd în general mai devreme nai tîrziu libertatea şi independenţa, ceea ce, de altfel, corespunde unei ii superioare, căci generaţiile de oameni de nimic, lipsiţi de onoare, nu ;ă nici un fel de libertate. Cel ce vrea să fie un sclav laş nu poate avea •e, deoarece o astfel de onoare ar deveni, în cel mai scurt timp, obiectul îţului general.

Poporul german luptă pentru condiţii de viaţă omeneşti, şi scopul gandei de război ai* fi trebuit să fie sprijinirea spiritului războinic; scopul ia să faciliteze victoria.

Cînd popoarele luptă pe această planetă pentru existenţa lor şi cînd se problema de a fi sau a nu fi, toate considerentele de omenie şi de estetică luc la zero, fiindcă toate aceste concepte nu plutesc în aer, ci provin din naţia omului şi sînt legate de ea. Plecarea lui din această lume reduce concepte la zero, fiindcă natura nu le cunoaşte. Cu toate acestea, ele nu •oprii decît unui număr mic de popoare sau mai degrabă de rase, şi aceasta isura în care ele iau naştere din sentimentele acestora din urmă, itarismul şi estetica ar dispărea precis din lume în măsura în care ar ea rasele care sînt creatoarele şi susţinătoarele acestor concepte.

De aceea toate aceste concepte nu au decît o importanţă secundară în iusă de un popor pentru existenţa sa pe acest pămînt; şi cu toate acestea tărăsc cu o putere suverană forma luptei de îndată ce au putut paraliza le conservare a unui popor angajat în luptă. Acesta este întotdeauna ui rezultat vizibil.

In ceea ce priveşte chestiunea umanitară, Moltke a explicat-o deja, fiind ;re că, în război, omenia consta în a-1 duce cît mai repede cu putinţă şi că, ecinţă, metodele de luptă cele mai brutale sînt cele mai umanitare. Dar cerci să abordezi acest fel de raţionament cu trăncăneli de ordin estetic e, realmente nu mai există decît un singur răspuns de dat: o problemă atît itoare precum cea a luptei pentru existenţă exclude orice consideraţie i. Tot ce poate fi mai urît în viaţa omului este jugul sclaviei. Ori poate idenţii în genul lui Schwabing ar considera soarta actuală a naţiunii ie ca fiind „estetică”? Nici măcar nu avem ce vorbi despre acestea cu inventatori moderni ai acestui gen de spoială de cultură. întreaga lor ţă nu este decît întruchiparea negării esteticii simbolizate prin imaginea lui.

Dar de vreme ce aceste puncte de vedere al frumuseţii şi al omeniei sînt

123

de-acum eliminate cînd este vorba de luptă, ele nu pot fi folosite pentru a judeca propaganda.

Propaganda era, în timpul războiului, un mijloc pentru atingerea unui scop: lupta poporului german pentru existenţă; de aceea propaganda nu putea fi apreciată decît plecînd de la principii valabile pentru acest scop. Armele cele mai crîncene deveneau cele mai umane, deoarece constituiau condiţia unei victorii mai rapide şi contribuiau la asigurarea demnităţii libertăţii naţiunii.

Aceasta era unica poziţie posibilă în privinţa propagandei de război într-o asemenea luptă pentru viaţă sau pentru moarte.

Dacă cei din sferele guvernamentale şi-ar fi dat limpede seama de acestea, n-am fi ajuns niciodată la incertitudine în privinţa formei şi folosirii acestei arme; pentru că şi aceasta este o armă, într-adevăr înspăimîntătoare în mîna celui care ştie s-o folosească.

A doua întrebare, de o însemnătate de;a dreptul hotărîtoare, era: Cui trebuie să i se adreseze propaganda? Intelectualilor sau masei mai puţin instruite?

Ea trebuie să se adreseze întotdeauna exclusiv masei!

Intelectualilor, sau cel puţin celor care sînt numiţi astfel, le este destinată nu propaganda, ci explicaţia ştiinţifică. In ce priveşte propaganda, conţinutul ei are din ştiinţă tot atît de puţin cît are un afiş din artă, în forma în care este prezentat. Arta afişului constă în aptitudinea desenatorului de a atrage atenţia mulţimii prin formă şi culori. Afişul unei expoziţii de artă nu are alt scop decît reliefarea artei din expoziţie; cu cît acest lucru izbuteşte mai bine, cu atît este mai mare arta afişului însuşi. In plus afişul este menit să le dea maselor o idee despre semnificaţia expoziţiei, dar nicidecum să substituie în această expoziţie arta înaltă care este cu totul altceva. De aceea cel care vrea să studieze el însuşi arta, trebuie să studieze altceva decît afişul, şi în plus el nu se mulţumeşte să parcurgă pui- şi simplu expoziţia. Ne putem aştepta din partea lui să se cufunde în examinarea temeinică a fiecăruia dintre obiecte, separat, şi apoi să-şi formeze încet o părere judicioasă.

Situaţia este aceeaşi în privinţa a ceea ce noi desemnăm astăzi cu cuvîntul propagandă.

Sarcina propagandei constă nu în a instrui ştiinţific individul izolat, ci în a atrage atenţia maselor asupra unor fapte, evenimente, necesităţi etc. determinate şi a căror importanţă nu poate fi înţeleasă de mase decît prin acest mijloc.

Aici arta constă exclusiv în a proceda într-un mod într-atît de superior încît să rezulte o convingere generală asupra realităţii unui fapt, necesităţii unui eveniment, caracterului just al unei necesităţi. Intrucît ea nu constituie o necesitate prin ea însăşi, faptul că obiectul său trebuie să constituie, întocmai ca în cazul afişului, atragerea atenţiei mulţimii şi nu instruirea celor care posedă cunoştinţe ştiinţifice sau care caută să se instruiască şi să dobîndească cunoştinţe, acţiunea sa trebuie să facă întotdeauna apel la sentiment şi foarte puţin la

Orice propagandă trebuie să fie populară şi să-şi situeze nivelul, spiritual iţele facultăţilor de asimilare ale celui mai mărginit dintre cei cărora ; să li se adreseze. In aceste condiţii, nivelul său spiritual trebuie să fie cu atît mai jos cu cît masa de oameni de impresionat este mai numeroasă, rid este vorba, ca în cazul propagandei pentru a duce războiul pînă la să atragă un popor întreg în cîmpul său de acţiune, prudenţa nu va fi ită excesivă cînd va trebui să evite să se bizuie pe calităţi intelectuale prea

Cu cît conţinutul ei ştiinţific este mai modest, cu cît se adresează v mulţimii, cu atît succesul ei va fi hotărîtor. Acesta din urma este cea nă dovadă a valorii unei propagande, mult mai mult decît aprobarea minţi instruite sau a cîtorva tineri esteţi.

Aita propagandei constă tocmai în aceea că, punîndu-se ia îndemîna • în care se exercită imaginaţia, acelea din marea masă dominată de ;, găseşte, îmbrăcînd o formă corespunzătoare psihologic, drumul spre îi. Dacă lucrul acesta nu este înţeles de cei despi’e care se consideră că almea înţelepciunii, aceasta demonstrează numai lîncezeala minţii sau rărea lor.

Dai- dacă necesitatea de a îndrepta asupra masei largi facultăţile de ism ale propagandei este înţeleasă, de aici rezultă următorul precept: Este absurd să dai propagandei diversitatea unui învăţămînt ştiinţific. Facultatea maselor largi de a asimila nu este decît foarte limitată, de înţelegere mică, în schimb deficitul de memorie este mare. Aşadar •opagandă eficace trebuie să se limiteze la nişte puncte foarte puţin ase şi să le pună în valoare cu ajutorul formulelor stereotipe, atîta vreme necesar, pentru ca ultimul dintre ascultători să fie în stare să priceapă )acă acest principiu este abandonat şi dacă vrem să fim universali, lui se vor micşora, deoarece mulţimea nu va putea nici să digere nici să iea ce i se va oferi. Astfel succesul va fi neînsemnat şi în final anulat. :u cît conţinutul expunerii trebuie să fie mai amplu, cu atît este mai i justeţea psihologică în stabilirea tacticii.

Spre exemplu, ridiculizarea adversarului, cu care se îndeletnicea înainte propaganda din revistele satirice austriece sau germane era completa-bsurdă. Completamente absurdă, deoarece întîlnirea directă a cititorului rsaml trebuie imediat să dea naştere în el unei convingeri complet astfel, soldatul german, sub impresia imediată a rezistenţei adversaru-imţea înşelat de cei care, pînă atunci, îşi asumaseră misiunea de a-1 şi în loc să-i întărească dorinţa de a lupta sau chiar şi numai rezistenţa, a rezultatul contrai”: omul se lăsa pradă descurajării, n schimb, propaganda de război a englezilor şi a americanilor era

din punct de vedere psihologic. Simultan ea îi prezenta pe nemţi ii lor popor ca pe nişte barbari şi nişte huni, îl pregătea pe soldatul

reziste ororilor războiului şi-1 ajuta astfel să se ferească de deziluzii.

125

Arma înspăimîntatoare care era deci folosită împotriva lui i se /ea degrabă confirmarea iniţierii pe care o primise şi îi întărea justeţea guvernului său în aceeaşi măsură în care creşteau furia şi ura sa ^potriva duşmanului infam. Căci forţa înspăimîntatoare a armelor duşmane pe (fe acum învăţa s-o cunoască nemijlocit i se părea încetul cu încetul o democraţie a brutalităţii „de hun” a adversarului barbar, pe care-1 cunoştea, farăi3 fi f°s* determinat să se gîndească o singură clipă că propriile sale arme puitau avea efecte mai înspăimîntătoare încă.

Astfel soldatul englez nu se putea simţi greşit informat la el a#; cum a fost din nenorocire cazul soldatului german, în aşa măsură încît la sfîrşit respingea orice informaţie oficială ca pe o „înşelătorie” şi împuiere a^P11^-Aceasta se datora credinţei că poate fi însărcinat cu propaganda primul nătărău venit (chipurile rezonabil), în loc să se înţeleagă că, pentru această sarci|1‘*> abia dacă erau de ajuns cei mai geniali cunoscători ai sufletului omenesc.

De aceea, propaganda germană oferea un neplăcut exemplu din partea unei „elite cultivate”, a cărei acţiune producea efecte tocmaif°n^raie celor necesare, din cauza absenţei totale a oricărei consideraţii psihologice judicioase. In schimb, existau extrem de multe de învăţat în preajma a<Kersaru” lui, pentru cel care căuta, nelegat la ochi şi cu o sensibilitate nescletf2asimileze propaganda duşmană ale cărei valuri s-au rostogolit năvalnic timp de patru ani şi jumătate.

Cea mai prost înţeleasă era prima dintre toate aceste condiţii iiecesare oricărei propagande în general: îndeosebi poziţia sistematic unilat^ra^ăn privinţa oricărei probleme tratate. In acest domeniu s-au comis atîteaeron> S1 aceasta încă de la începutul războiului, încît sîntem într-adevăr îndreptăţiţi ne îndoim că asemenea nonsensuri pot fi realmente atribuite exclusiv pustiei.

Ce s-ar spune, de exemplu, despre un afiş menit să laude un săpun şi care ar arăta în acelaşi timp că şi alte săpunuri sînt bune?

Lumea ar clătina pui- şi simplu din cap.

Totuşi exact aşa au stat lucrurile cu reclama noastră politică.

Scopul propagandei nu este, de exemplu., să dozeze dreptatea diverselor partide, ci să o sublinieze exclusiv pe cea a partidului pe care îl repiW11**- ^a nu trebuie nici să caute adevărul în mod obiectiv dacă acesta este favorabil celorlalţi şi nici să-1 prezinte maselor sub pretextul unei echităţi doctrinare> C1 să-1 urmărească exclusiv pe cel care îi este favorabil.

Discutarea problemei culpabilităţii în privinţa războiului, spuilîncuse că nu se putea pune numai pe seama Germaniei responsabilitatea acestei catastrofe, imputîndu-se neîncetat această culpabilitate adversarulu1 era ° greşeală fundamentală.

Şi care a fost consecinţa acestei jumătăţi de măsură?

Marea masă a unui  popor nu se compune din diplomaţi, <ucl profesori de drept public, nici chiar numai din oameni susceptibili de a pi’onunţa o judecată raţională, ci din fiinţe omeneşti pe cît de şovăielnice pe atît de dispuse

«>— MeinKampf

ioiască şi să ezite. De îndată ce propaganda noastră îi recunoaşte părţii

0 oarecare îndreptăţire, există deja o bază pentru a ne îndoi de propria
îndreptăţire. Atunci masa nu mai este în măsură să discearnă unde

: nedreptatea adversarului şi unde începe a noastră. In acest caz ea neliniştită şi neîncrezătoare şi aceasta îndeosebi dacă adversarul nu ocmai astfel de extravaganţe, ci pune la rîndul său în sarcina inamicului ■dreptăţile fără excepţie. Există oare o demonstraţie mai clară a faptului de din urmă, poporul nostru crede mai mult în propaganda duşmană, ;e dusă într-un mod mai strîns şi mai continuu, decît în propaganda Şi asta la un popor atins de mania obiectivitătii! Căci fiecare se strMuia omită vreo nedreptate faţă de inamic, nici chiar sub ameninţarea i poporului şi a statului german.

In marea sa majoritate, popoinil este într-o dispoziţie şi o stare de spirit eminine încît opiniile şi actele sale sînt determinate mult mai mult de

1 produsă asupra simţurilor decît de gîndirea pură.

Această impresie nu este complicată, ci foarte simplă şi mărginită. Aici ă nici un fel de nuanţe, ci doar noţiunea pozitivă sau negativă de iubire de drept sau de refuz al dreptăţii, al adevărului sau al minciunii; nu Iciodată jumătăţi de sentiment. Propaganda engleză în special a înţeles estea într-un mod cu adevărat genial. Acolo într-adevăr nu existau de măsură, care ar fi putut, eventual, da naştere îndoielii. Ceea ce arăta că inamicul cunoştea strălucit psihologia maselor este nda ei de atrocităţi, perfect adaptată acestor condiţii, care asigura mod pe cît de hotărîtor pe atît de genial condiţiile de bază pentru a moralul pe front, chiar dacă inamicul suferea cele mai grele înfrîngeri. ra şi modul în care ştia să {intuiască poporul german la stîlpul infamiei, singurul vinovat de război: minciună care prin încăpăţînarea totală, î, părtinitoare cu care era proclamată era mereu la îndemîna mulţimilor imate de simţuri şi întotdeauna înclinate către extremă şi care, din acest fost crezută.

jradul de eficacitate al acestei propagande este demonstrat în modul zbitor de faptul că după patru ani ea a avut drept rezultat că inamicul at bătut, şi, în plus, ea a reuşit să pătrundă în poporul nostru, ^u e de mirare că un asemenea succes nu i-a revenit propagandei Ea purta deja germenii ineficacităţii în ambiguitatea ei internă. In a puţin probabil, dată fiind însăşi natura conţinutului ei, să poată în mase impresia necesară. Numai insipizii noştri „oameni de stat” au inge să spere că era posibil să reuşească să îmbete nişte oameni cu acele ie de pacifism spre a-i trimite la moarte. Astfel acel produs mizerabil a fost inutil şi chiar dăunător. )ar tot geniul manifestat în organizarea unei propagande nu va duce a succes dacă nu se ţine cont într-un mod mereu la fel de riguros de un l fundamental. Ea trebuie să se limiteze la un număr mic de scopuri şi

127

să le repete în mod constant. Perseverenţa, aici ca şi în atîtea alte lucruri în lume, este prima şi cea mai importantă condiţie a succesului.

Pe bună dreptate, în domeniul propagandei nu trebuie niciodată să te laşi condus de esteţi sau de oamenii blazaţi: nu de primii, altminteri curînd conţinutul, forma şi manifestarea ei nu vor exercita atracţie decît asupra publicului din saloanele literare, în loc să se exercite asupra masei; cît despre cei din urmă, trebuie să ne ferim de ei ca de ciumă, deoarece incapacitatea lor de a încerca senzaţii sănătoase îi incită să caute mereu stimulente noi. Pe aceşti oameni totul îi dezgustă în scurt timp; ei doresc schimbarea şi nu ştiu niciodată să se coboare la nivelul nevoilor contemporanilor lor încă teferi şi nu-i pot nici măcar înţelege. Ei sînt întotdeauna primii care critică propaganda sau mai degrabă conţinutul ei, care li se pare prea îmbătrînit, prea trivial, care şi-a trăit deja traiul etc. Au mereu nevoie de nou, caută varietatea şi devin de asemenea cei mai mari duşmani de moarte ai succesului politic pe lîngă mase. Căci de îndată ce organizarea şi cuprinsul propagandei încep să se orienteze potrivit dezideratelor lor, ele îşi pierd coeziunea şi, dimpotrivă, se împrăştie.

Propaganda nu este nicidecum făcută ca să procure în mod constant distracţii interesante unor domni blazaţi, ci pentru a convinge, şi este vorba de convingerea masei. Dar aceasta are întotdeauna nevoie, în încetineala ei, de un anumit timp pentru a fi gata să ia cunoştinţă de o idee şi nu-şi va deschide mintea decît după repetarea de o mie de oii reluată a celor mai simple noţiuni.

Nici o diversitate nu trebuie, în nici un caz, să modifice conţinutul a ceea ce face obiectul propagandei, ci, la urma urmei, trebuie întotdeauna repetat din nou acelaşi lucru.

Lozinca poate fi într-adevăr lămurită sub aspecte diferite, însă scopul întregii expuneri trebuie să se întoarcă întotdeauna la aceeaşi formulă. Numai astfel propaganda poate şi trebuie să acţioneze cu spirit metodic şi coeziune.

Numai această regulă importantă de la care nu trebuie niciodată să ne abatem îngăduie succesului să ajungă la maturitate datorită unui sprijin întotdeauna constant şi viguros. Atunci se va putea constata cu uimire la ce rezultate colosale, greu de conceput, conduce o asemenea perseverenţă.

Orice reclamă, indiferent că se face în domeniul afacerilor sau al politicii, poartă în sine succesul în durata şi spiritul metodic constant al aplicăiii sale.

Aici, deopotrivă, exemplul propagandei duşmane era bun de luat ca model: limitată la un număr restrîns de scopuri combinate exclusiv pentru masă şi condusă cu o perseverenţă neobosită. De îndată ce ideile ei de bază şi modurile de îndeplinire au fost recunoscute ca fiind adecvate, au fost folosite pe toată durata războiului, fără ca vreodată să se fi întreprins nici cea mai mică modificare. La început ea părea nechibzuită prin îndrăzneala afirmaţiilor sale; mai tîrziu a fost considerată dezagreabilă; în fine a început să fie crezută. După patru ani şi jumătate, în Germania a izbucnit o revoluţie a cărei lozincă era împrumutată de la propaganda duşmană.

în  Anglia,   se  mai   înţelesese  si  altceva,   îndeosebi  faptul   că succesului acestei arme spirituale constă exclusiv în folosirea ei succesul compensează din belşug toate cheltuielile făcute, iganda era considerată acolo ca o armă de prim rang., în timp ce la ;nta ultima bucată de pîine a politicienilor fără situaţie sau un mic ■u nişte eroi neînsemnaţi de redacţii, tatul ei a fost; dacă ne gîndim bine, egal cu zero.

CAPITOLUL VH REVOLUŢIA

Propaganda duşmana a început la noi odată cu anul 1916. Din 19i6 ea a continuat intensificîndu-se şi a sfîrşit prin a lua proporţii la începutul anului 1918. devenind un adevărat talaz. Atunci s-au putut deja urmări pas cu pas efectele acestei vînâtori a spiritelor. Armata învăţa încetul cu încetul să gîndească aşa cum voia inamicul.

Orice reacţie germană a lipsit cu desăvîrşire.

Alinata avea, în realitate, în persoana conducătorului ei inteligent şi plin de voinţă, intenţia şi voinţa să accepte lupta şi pe acest teren, dar îi lipsea instrumentul care ar fi fost necesar în acest scop. In plus, exista greşeala psihologică de a lăsa trupa însăşi să întreprindă acest gen de cultivare intelectua­lă. Pentru a fi eficace, ea trebuia să vină din interiorul ţării. Atunci s-ar fi putut conta pe succesul ei la nişte oameni dotaţi cu spirit de sacrificiu şi de eroism nepieritor de aproape patru ani.

Dai* ce s-a întîmplat cu ţara?

Această sfîrşeală era stupidă sau criminală?

La mijlocul anului 1918, după evacuarea malului sudic al Marnei, presa germană s-a comportat într-un mod atît de mizerabil de neîndemînatic, sau în mod criminal stupid. încît îmi puneam o întrebare care suscita în fiecare zi în mine o furie crescîndă: nu exista nimeni ca să pună capăt acestei aţîţări spirituale la dezertare a eroilor armatei noastre?

Ce s-a petrecut în Franţa cînd în 1914 am dat năvală în această ţară, cu un elan nemaiauzit şi victorios? Ce a făcut Italia în zilele prăbuşirii frontului său de la Isonzo? Ce a făcut iarăşi Franţa în primăvara lui 1918, cînd atacul diviziilor germane părea să scoată din ţîţîni poziţiile franceze şi cînd braţul puternic al bateriilor grele cu bătaie lungă a început să bată la porţile Parisului?

Cum a fost biciuit obrazul regimentelor care au bătut în retragere în pripă către spatele frontului, cum a fost insuflată înflăcărarea pasiunilor naţionale! Cum lucrau pe atunci propaganda şi ştiinţa genială de a influenţa masele ca să facă să intre din nou în inima soldaţilor cu lovituri de măciucă credinţa în victoria definitivă!

Nu o dată m-a frâmîntat gîndul că dacă Providenţa m-ar fi pus în locul neputincioşilor sau al oamenilor lipsiţi de voinţă din serviciul nostru de propagandă, soarta luptei s-ar fi înfăţişat altfel.

In lunile acelea am resimţit pentnj prima oară perfidia fatalităţii care mă ţinea aici şi într-un loc în care gestul fortuit al oricărei persoane aflate în

ia cuiva putea să mă doboare cu o împuşcătură, pe cînd altundeva aş fi putut altfel de servicii patriei.

Căci pe atunci eram deja destul de prezumpţios ca să cred că asta mi-ar

îşit.

Dar eu eram o fiinţă obscură, un simplu număr matricol printre opt

iane de oameni!

Aşadar era mai bine să tac şi să-mi fac datoria cît se poate de bine la ii meu.

*            *

In vara lui 1915 ne-au căzut în mînă primele broşuri ale inamicilor, nutul lor era întotdeauna acelaşi, deşi prezenta o oarecare diversitate în i expunerii, şi îndeosebi: că lipsurile creşteau continuu în Germania; că iul avea să dureze la nesfîrşit, că totuşi perspectiva de a-1 cîştiga nu făcea să se micşoreze constant; că, din acest motiv, poporul dorea pacea cu re în interior, dai- că „militarismul” şi „Kaiserul” nu o îngăduiau; că lumea igă – care ştia perfect toate acestea – se războia din această cauză nu cu ui german, ci dimpotrivă, exclusiv cu singurul vinovat, Kaiserul; că lupta va sfîrşi, din această cauză, cîtă vreme acest duşman al omenirii paşnice i fi îndepărtat; că naţiunile liberale şi democratice vor primi poporul in la sfîrşitul războiului în liga păcii mondiale perpetue, pace care va fi •ată în ziua în care „militarismul prusac” va fi nimicit.

Pentru a ilustra mai bine această expunere, broşura conţinea adesea ale unor ” scrisori din ţară”, al căror conţinut părea să confirme acele ini.

In general, pe vremea aceea aceste tentative erau luate în derîdere, ile erau citite, apoi erau trimise în spatele frontului, la state-majoare oare, apoi erau în mare parte uitate pînă cînd vîntul aducea o nouă itură spre tranşee; într-adevăr, în cele mai multe cazuri, acele file ne era cu avioanele.

Un lucru avea să surprindă la acest gen de propagandă, şi anume că în I sector al frontului unde se aflau bavarezi, ea ataca Prusia cu un spirit ic extraordinar, dînd asigurări nu numai că, pe de o parte, Prusia era ata vinovată şi responsabilă de război, dai* pe de altă parte şi că nu nutrea a mai mică duşmănie împotriva Bavariei în special; dai- că, în realitate, putea acorda nici un ajutor cît timp ea va rămîne în slujba militarismu-sac ca să-i scoată castanele din foc.

Procedeul care consta în influenţarea oamenilor a început într-adevăr, 5, să aibă anumite efecte. Aţîţarea împotriva Prusiei a crescut în rîndul ir de o manieră vizibilă, fără ca de sus în jos să se fi luat vreo măsură iva ei. Aceasta era de-acum mai mult decît o simplă greşeală, decît o

131

simplă delăsare, care mai devreme sau mai tîrziu avea să fie pedepsită în modul cel mai funest şi să-1 atingă nu numai pe „prusac”, ci întregul popor german, Bavaria apartinînd acestuia din urmă.

In acest sens, propaganda duşmană a început să obţină succese incontestabile încă din anul 1916.

De asemenea, scrisorile cu lamentări primite direct din interior şi-au făcut cu timpul efectul. Acum nu mai era nicidecum’necesar ca inamicul să le facă să ajungă pe front special prin mijlocirea broşurilor etc. Şi împotriva acestora nu s-a făcut nimic, cu excepţia cîtorva „admonestări” arhitîmpite din partea guvernului. Frontul a fost, şi înainte, şi după aceasta, inundat de acea otravă pe care nişte femei fără minte o fabricau, fireşte, în ţară, fără a bănui că acesta era mijlocul de a întări în cel mai înalt grad încrederea duşmanului în victorie şi de a prelungi şi în acelaşi timp de a spori suferinţele alor lor pe front. Scrisorile nechibzuite ale femeilor germane au costat mai tîrziu viaţa a sute de mii de bărbaţi.

Astfel se manifestau, încă din 191-6, diverse fenomene îngrijorătoare. Pe front oamenii bombăneau şi „făceau pe brutele”; de-acum erau deja nemulţumiţi din diverse motive şi uneori se indignau cu bună ştiinţă. In vreme ce bărbaţii răbdau de foame şi se ţesemnau, familiile lor erau într-o situaţie critică acasă, în timp ce în alte părţi do., /neau prisosul şi risipa. Da, nici chiar pe front nu erau toate în ordine din acest punct de vedere.

De aceea criza se anunţa încă de pe atunci; dai- acestea erau numai treburile „interne”. Acelaşi om care mai întîi bombănise si mormăise îşi făcea, după cîteva clipe, datoria în tăcere, ca şi cum acest lucru ar fi devenit complet natural. Aceeaşi companie care la început era nemulţumită, se crampona de sectoinil pe care îl avea de apărat de parcă soarta Gennaniei depindea de acele cîteva sute de metri de hîrtoape în noroi. încă mai era frontul din ajun, superba armată de eroi.

Aveam să învăţ să cunosc diferenţa dintre front şi ţară cu ocazia unei schimbări brutale a soartei mele.

La sfîrşitul lui septembrie 1916, divizia mea a plecat la bătălia de pe Somme. Aceasta era pentru noi prima dintre înfricoşătoarele bătălii a materiale­lor de război, iar impresia era greu de descris – mai degrabă un infern decît o bătălie.

Săptămîni întregi frontul german a rezistat sub valul de foc continuu, cîteodată dînd puţin înapoi, apoi înaintînd din nou, dar fără să cedeze vreodată.

Pe 7 octombrie am fost rănit.

Am ajuns cu bine în spatele frontului şi am luat trenul sanitar spre Germania.

Trecuseră doi ani de cînd nu-mi revăzusem patria, un interval de timp aproape interminabil în asemenea condiţii. Abia dacă-mi puteam imagina aspectul germanilor fără uniformă. Cînd am fost culcat în spitalul evacuaţilor, aproape că am tresăiit de spaimă auzind vocea unei infirmiere care vorbea cu

imarad culcat lîngă mine.

Să auzi pentru prima oară, după doi ani, vocea unei nemţoaice! Apoi, pe măsură ce trenul care trebuia să ne ducă înapoi în ţară se )ia de graniţă, fiecare din noi simţea o nelinişte lăuntrică. Prin faţa noastră ifilat pe rînd toate localităţile prin care trecuserăm, în urmă cu doi ani, ca i soldaţi: Bruxelles, Louvain, Liege şi în sfîrşit ni se păru că recunoaştem i casă nemţească după pinionul ei înalt şi obloanele frumoase. Patria!

In octombrie 1914 ardeam de un entuziasm tumultuos, cînd am trecut era, acum domneau liniştea şi emoţia. Fiecare era fericit că soarta i-a uit să mai vadă încă o dată ceea ce el trebuia să apere atît de anevoie cu I vieţii; şi fiecăruia din noi aproape căi era ruşine să se lase privit în ochi lalţi.

In preajma aniversării plecării pe front, mă aflam la spitalul din Beelitz Berlin.

Ce schimbare! Din mlaştinile bătăliei de pe Somme, ajungeam in ile albe ale acestei clădiri minunate! La început abia îndi’ăzneam să ne n cum trebuie. Numai încetul cu încetul am putut să ne obişnuim din nou >astă lume nouă.

Insă, din nefericire, această lume era nouă şi sub un alt aspect. Spiritul militai’ de pe front Au părea să mai aibă aici drept de cetăţenie, uzit aici pentru întîia oară ceea ce pe front era încă necunoscut: elogiul ei laşităţi! Căci ceea ce puteai auzi acolo: mormăieli sau „făcutul pe bruta” î niciodată o incitare la sustragerea de la obligaţii şi nici preamărirea lor. Nu. Laşul era considerat întotdeauna   un laş şi absolut nimic mai şi dispreţul  care  îl lovea ei’a întotdeauna general,  ca  şi admiraţia îstată faţă de un ei’ou adevărat. Dai” aici, la spital, era deja aproape invers: atorii cei mai smintiţi spuneau cuvinte mari şi se străduiau prin toate cele jalnicei lor elocvente să prezinte drept ridicole principiile soldaţilor ;i drept model, lipsa de caracter a poltronilor. Cîţiva indivizi mizerabili dădeau tonul.

Unul din ei se lăuda că trecuse cu mîna printr-o reţea de sîrmă ca să ntra în spital; se părea, totuşi, că, în ciuda rănii sale ridicole, era acolo de multă vreme. Şi nu fusese trimis în Germania cu trenul sanitar decît un simplu vicleşug. Dai’ acest caraghios care răspîndea contagiunea a aşa de bine încît, cu îndrăzneala lui insolentă, îşi prezenta actul de s ca pe o manifestare a unui curaj superior curajului bravului soldat, care sit o moarte eroică. Mulţi ascultau în tăcere, alţii plecau, dai’ cîţiva îl şi u.

Greaţa mi se urca pînă în gîtlej, dai’ provocatorul era tolerat in linişte tuţie. Ce trebuia făcut? Administraţia trebuia să ştie foarte bine cine era. te acestea nu sa făcut nimic.

Cînd am putut umbla din nou fără greutate, am obţinut autorizaţia de

133

a merge la Berlin.

Sărăcia era evident foarte grea. Oraşul imens suferea de foame. Nemulţumirea era mare. In diverse cămine frecventate de soldaţi, tonul era acelaşi ca în spital. Aveai în întregime impresia că aceşti caraghioşi frecventau dinadins asemenea locuri ca să-şi râspîndească din plin opiniile.

Şi mai rea, mult mai rea era situaţia chiar la Miinchen.

Cînd, după vindecare., am ieşit din spital şi am fost afectat la batalionul de intendenţă, am crezut într-adevăr că nu mai recunosc oraşul.

Pînă unde au ajuns iritarea, descurajarea, invectivele! Chiar în batalionul de intendenţă, moralul era sub orice limită. La aceasta contribuia şi maniera extraordinar de stîngace în care erau trataţi soldaţii veniţi de pe front de către nişte ofiţeri instructori mediocri, care încă nu petrecuseră nici măcar o oră pe front şi deja, din acest motiv, nu erau în stare să rînduiască lucrurile într-un mod convenabil pentru vechii soldaţi. Aceştia din urmă aveau, într-adevăr, nişte ciudăţenii care se explicau prin faptul că serviseră pe front, dar rămîneau cu desăvîrşire de neînţeles pentru comandamentul acestei fonnaţiuni de trupe de substituire,în vreme ce un ofiţer venind tot de pe front ar fi ştiut cel puţin să şi le explice. Acesta din urmă era şi el, fireşte, văzut altfel de oamenii de trupă decît comandantul de etapă. Dar, în afară de acestea, starea de spirit generală era de plîns; excrocarea cuiva era considerată ca manifestarea unei inteligenţe superioare, în timp ce perseverenţa statornică era interpretată drept semnul unei slăbiciuni lăuntrice şi al unui spirit mărginit. Birourile erau înţesate de evrei. Aproape toţi secretarii erau evrei, şi orice evreu era secretai’, M-a uimit această abundenţă de ambuscaţi ai poporului ales şi nu puteam decîl să compar numărul acestora cu acela al rarilor lor reprezentanţi de pe front.

Situaţia era încă şi mai rea din punct de vedere economic. Poporul evreu devenise realmente „indispensabil”. Păianjenul începuse să sugă încetişor sîngele poporului german.

Plin intermediul societăţilor de război se găsise instrumentul voit pentru a da lovitura de graţiei economiei naţionale şi libere.

Se afirma necesitatea unei centralizări nelimitate.

Astfel, începînd din iarna 1916-1917, aproape întreaga producţie se afla în realitate sub controlul finanţei evreieşti.

Şi împotriva cui se îndrepta ura poporului?

In acel moment am văzut îngrozit iminenţa unei fatalităţi care, dacă nu era deviată la ceasul potrivit, avea să conducă la dezastru.

In vreme ce evreul jupuia întreaga naţiune şi o sleia sub dominaţia sa, oamenii erau aţîţaţi împotriva „prusacilor”. Binecunoscută pe front, aceastî propagandă nu a avut nici o reacţie în spatele lui. Lumea părea să nu-şi dea deloc seama că prăbuşirea Prusiei ai* fi foarte departe de a aduce cu sine vreun progres oarecare al Bavariei şi că, în schimb, prin căderea ei una avea s-o tragi iremediabil după ea pe cealaltă în prăpastie.

Aceste uneltiri mă îndurerau extrem de mult. Nu puteam vedea în ele

:ît geniala şiretenie a evreului, care abătea atenţia generală de la el ca s-o Irepte spre alte scopuri. In timp ce Bavaria şi Prusia se certau, el le subtiliza sub nas mijloacele de existenţă; în timp ce în Bavaria lumea invectiva Prusia, •eul organiza revoluţia şi distrugea în acelaşi timp şi Prusia şi Bavaria.

Nu puteam suporta această discordie blestemată între rasele germane un fost fericit să mă întoi’c pe front, unde cerusem să plec încă de la sosirea Vftnchen.

La începutul lui martie 1917, eram din nou la regimentul meu.

Spre sfu-şitul anului 1917, gradul cel mai scăzut al descurajării armatei »a depăşit. întreaga armată găsise în pi’ăbuşirea Rusiei un nou izvor de •antă şi curaj. Convingerea că acum, orice ai” fi, lupta trebuia să se termine i victoria Germaniei începu să pună stăpînire pe trapă. Puteai să auzi din nou ece, iar cobele nenorocirii deveniseră mai rare. Oamenii credeau din nou în Dria patriei.

Dezastrul italian din toamna lui 1917 produsese în mod special o lentă impresie; de fapt, vedeau în această victorie dovada posibilităţii de a junge frontul în afara cîmpului de luptă rusesc. Şuvoiul unei credinţe unate se revărsa acum în inimile a milioane de oameni şi i-a făcut să aştepte siguranţă renăscută sosirea primăvarii lui 1918. In schimb, inamicul era iii deprimat. In iarna aceea am fost mai liniştiţi decît în alte daţi. Era tea dinaintea furtunii.

Frontul făcea ultimele pregătiri pentru a pune definitiv capăt luptei ice; transporturi interminabile de trupe şi de material se deplasau spre ui de vest şi trupa primea instrucţiuni în vederea marii ofensive. Atunci venit în Germania cea mai urîtă festă din timpul războiului.

Germania nu trebuia să învingă; în ceasul al doisprezecelea, cînd victoria i deja că trebuie să fie de partea steagurilor germane, s-a recurs la un c care părea potrivit ca să înăbuşe dintr-odată în faşă atacul german din îvară, spre a face imposibilă victoria: A fost organizată greva muniţiilor.

Dacă ea reuşea, frontul german trebuia să cadă şi promisiunea din ărts că de astă dată victoria nu va mai fi de partea drapelelor germane se linea. Din cauza lipsei de muniţii, frontul avea să fie străpuns în cîteva nîni; ofensiva era astfel oprită, Antanta salvată, dai- capitalul internaţional tea stăpîn pe Germania şi’ scopul intrinsec al înşelăciunii marxiste a relor era atins.

Distragerea economiei naţionale, în scopul întemeierii dominaţiei ilului internaţional – scop atins datorită prostiei şi credulităţii unora, ii de neînţeles a altora.

133

Oricum ar fi, greva muniţiilor n-a avut succesul final sperat: să priveze frontul de arme; ea a durat prea puţin pentni ca un deficit de muniţii să fi condamnat armata la pieire. Dar prejudiciul moral era teribil!

In primul rînd: de ce mai lupta armata, dacă ţara însăşi nu mai doreg victoria? Pentni cine uriaşele saciificii şi privaţiuni? Trebuia deci ca soldatul să lupte pentni victorie, în timp ce ţara făcea grevă!

In al doilea rînd: care era impresia produsă asupra inamicului?

In acea iama 1917-1918, nori groşi s-au înălţat pe firmamentul Aliaţilor Timp de aproape patru ani, executaseră asalturi contra uriaşului german şi n-au putut să-1 doboare; însă atunci acesta n-avea decît un braţ liber, cel care ţineg scutul, ca să se apere, în timp ce trebuia să scoată spada pentni a lovi cînd lg răsărit, cînd la apus, cînd în sud. Acum, în sfirşit, uriaşul era liber la ariergardă Valuri de sînge au curs pînă cînd a reuşit să-1 doboare definitiv pe unul dintre adversari. De-acum înainte, la apus spada trebuia să i se alăture scutului şi dir moment ce pînă acum inamicul nu reuşise deloc să străpungă apărarea, el însuş: avea să fie lovit prin atac.

Se temeau de el şi tremurau pentru victorie.

La Londra şi la Paris, conferinţele se succedau fără încetare. Chiar ş: propaganda duşmană se făcea mai dificil; nu mai era atît de uşor de demonstrai puţina probabilitate a victoriei germane.

La fel stăteau lucrurile şi pe front, unde domnea o tăcere prudentă, şi ea trupele aliate. Insolenţa acestor domni dispăruse subit. O licărire îngrijorătoare începea deopotrivă să apară. Atitudinea lor lăuntrică faţă de soldatul german s€ schimbase acum. Pînă în prezent puteau să-1 considere un nebun condamnat h înfrîngere; acum aveau în faţa lor pe cel care-1 nimicise pe aliatul lor rus Constrîngerea care ne fusese impusă de a nu ataca decît la est apărea acum ce o tactică genială. Timp de trei ani, germanii dăduseră asaltul împotriva Rusiei la început fără cel mai mic succes aparent. Aceste acţiuni inutile aproape că erau luate în rîs, fiindcă, în sfîrşit, colosul rus trebuia să rămînă victorios dată fiinc superioritatea numerică a soldaţilor săi. In schimb, Germania urma să piară prir secarea sîngelui său. Faptele păreau să confirme aceste speranţe.

Incepînd cu zilele lui septembrie 1914, cînd pentni prima oari interminabilele trupe de prizonieri ruşi, proveniţi din bătălia de la Tannenberg începuseră să se deplaseze pe drumurile Germaniei, valul acesta nu se ma termina, dai’ o nouă armată lua locul armatei bătute şi nimicite. Inepuizabil giganticul imperiu al ţarilor lăsa pradă războiului noi victime. Cît timp putes rezista Germania la această întrecere? Nu avea să vină ziua în care, după ( ultimă victorie germană, armatele ruseşti care tot nu vor fi ultimele vor intrî în cea din urmă dintre toate bătăliile? Şi cînd? După toate calculele, victoria Rusiei mai putea fi, ce-i drept, întîrziată, dai* ea avea să survină fără doar ş: poate într-o zi.

Acum Antanta pierduse toate aceste speranţe. Aliata, care făcuse cel« mai mari jertfe de sînge pe altarul intereselor comune, era la capătul puteriloi

36

i zăcea Ja pâmînt în faţa agresorului său neîndurător. Se temea de primăvara rmătoare. Şi din moment ce, pînă în prezent, nu reuşise săi nimicească pe emţi, dacă ea nu se putuse instala pe frontul de vest, cum putea conta pe ictorie, acum cînd ansamblul foitelor acestei teribile ţări de eroi părea să se îaseze pentru atacul împotriva frontului de vest?

Urmele munţilor din Tix-olul meridional se întindeau apăsător peste naginaţia oamenilor; pînă şi prin ceţurile Flandrei, armatele învinse ale lui adorna năşteau tristeţea pe feţe şi credinţa în victoria finală făcea loc groazei l faţa înfrîngeiii iminente.

Atunci, în momentul în care, în nopţile reci, credeau că percep deja îietul înaintării trupelor de asalt ale armatei germane, şi cînd aşteptau cu o îlinişte temătoare decizia care se anunţa, deodată din Germania izbucni o mină x-oşie strălucitoare care îşi proiecta raza pînă în cea din urmă gaură de •uz de pe front.

In clipa în care diviziilor germane li se dădeau ultimele instrucţiuni ntni atacul cel mare, în Germania izbucni greva generală.

La început lumea a i*ămas tăcută. Insă curînd propaganda duşmană se uncă asupra acestui spiijin venit în al doisprezecelea ceas cu un suspin de urare. Dintr odată găsise mijlocul de a x*estabili încrederea soldaţilor aliaţi iată în declin. Prezenta din nou ca sigură posibilitatea victoriei şi transforma x-o siguranţă hotăiită neliniştea în faţa evenimentelor iminente. Acum putea dea regimentelor care aşteptau atacul gercnan în vederea celei mai mari ;ălii din toate timpurile convingerea că decizia privind sfîrşitul acestui război mă nu de cutezanţa asaltului german, ci de o rezistenţă perseverentă faţă de ;sta din urmă. Nemţii n-au decît să obţină cîte victorii vox*, întorcîndu-se la ei ţară vor găsi revoluţia şi nu o armată exaltată de numei*oasele ei victorii.

Ziarele engleze, franceze şi americane începură să sădească această dinţa în inimile cititorilor lor, în timp ce o propagandă extrem de abilă ridica „uros moralul trupelor de pe front.

„Germania în faţa revoluţiei! Inevitabila victoxie a aliaţilor!” Acesta era mai bun remediu pentru a întări picioarele clătinînde ale soldaţilor francezi nglezi. Acum puştile şi mitralierele puteau redeschide focul şi după o goană (unească în panică urma o rezistenţă plină de speranţă.

Acesta era efectul grevei germane a muniţiilor. Ea a întărit credinţa ioarelor aliate în victorie şi a alungat de pe frontul aliaţilor deznădejdea rimantă; mai tîrziu mii de soldaţi germani au trebuit să plătească această vă cu sîngele lor. Instigatorii acestei greve demne de dispreţ erau totuşi didaţi la funcţiile cele mai înalte din guvernul Germaniei revoluţionare.

Deşi de pailea germană ar fi fost posibil în aparenţă să se treacă peste îarea vădită a acestor evenimente, de partea adversarului consecinţele >rabile au fost durabile. Rezistenţa pierduse caracterul de vanitate pe care-1 senta pentru o armată care credea că totul e pierdut şi a făcut loc îndîrjirii .ei pentru victorie

Într-adevăr, acum victoria trebuia, după toate previziunile omeneşti aparţină aliaţilor, dacă frontul de Vest putea rezista atacului german mă timp de cîteva luni. In parlamentele Antantei a fost recunoscută posibilita unui viitor mai bun şi s-au alocat sume nemaiauzite pentru propagands vederea dezagregării Germaniei.

Avusesem fericirea de a putea participa la primele două şi la ulti ofensivă.

Ele au lăsat cea mai prodigioasă impresie din întreaga mea vi prodigioasă, pentru că, acum, pentru ultima oară, la fel ca in anul 1914, Iu îşi pierduse caracterul de defensivă şi-1 luase pe acela de ofensivă. Am resp în sfîrşit în tranşeele şi în galeriile de mină ale armatei germane cînd, în sfii după mai bine de trei ani petrecuţi în infern, a sosit ziua răfuielii. încă o d batalioanele victorioase fură transportate de bucurie şi ultimele cununi de 1 nepieritor au fost atîrnate de drapelele înconjurate de nimbul victoriei. In dată, cîntecele patriotice răsunară de-a lungul nesfîrşitelor coloane în mai urcară spre cer. şi, pentru ultima oară, harul Domnului se pogorî asupra copi săi ingraţi.

In toiul verii anului 1918 ‘), o deznădejde sumbră se întinse de-asu frontului. In ţară domnea discordia. De ce? Se povesteau multe lucruri diferitele corpuri de armată. Se spunea că acum războiul nu mai avea nici scop şi că numai nişte smintiţi mai puteau crede în victorie. Se pretinde; poporul nu mai avea nici un interes să mai reziste multă vreme, ci nu: capitaliştii şi monarhia aceste zvonuri veneau din spatele frontului şi e discutate şi pe front.

La început aceasta nu pricinui decît foarte puţine reacţii pe front. C( păsa de votul universal? Oare pentru asta luptaserăm aproape patru ar jumătate? Să le răpeşti eroilor culcaţi în mormînt scopul războiului într-un i atît de fraudulos era un act de banditism vrednic de dispreţ. Nu strig „Trăiască dreptul la votul universal şi secret!” se duseseră la moarte tine: regimente în Franţa, ci strigînd „Germania mai presus de orice în lume”, o mică diferenţă nu tocmai neînsemnată. Dai” cei ce pretindeau dreptul de voi

‘) Eroare voită: primele tulburări interne datau de la sfirşitul lui oct«rn]
1918. (N.T.)                                                                                        

uptaseră deloc acolo unde voiau să-1 cîştige. Frontul nu cunoştea toţi ticăloşii din artide. Nu vedeai decît o mică parte din aceşti domni parlamentari acolo unde 3 aflau germanii cinstiţi care nu erau nici diformi nici cocoşaţi.

Astfel bătrînele trupe de pe front erau foarte puţin dispuse în favoarea :estui nou scop al războiului al domnilor Ebert, Scheidemann, Barth, iebknecht şi părtaşii lor. Nu înţelegeau absolut deloc de ce, dintr-odată, nbuscaţii puteau avea dreptul să-şi atribuie puterea în ţară fără să ţină cont de •mată.

Părerea mea personală era nestrămutată încă de la început. Uram în cel mai înalt grad toată grămada aceea mizerabilă de oameni litici de nimic care înşelau poporul. De multă vreme vedeam limpede că, în ată această coterie, în realitate nu era cîtuşi de puţin vorba despre binele ţiunii, ci de umplerea buzunarelor goale. Şi văzîndu-i acum gata să sacrifice xegul popor în acest scop şi, la nevoie, să lase Germania să piară, îi conside-m numai buni de ştreang. A ţine cont de dorinţele lor însemna sacrificarea graselor poporului muncitor în folosul cîtorva hoţi de buzunare. Or asta nu putea face decît sacrificînd Germania.

Aşa gîndea şi cea mai mare parte a combatanţilor din armată. Dar ăririle venite din ţară erau din ce în ce mai nepregătite, astfel că sosirea lor aducea nici un surplus de foită puterii luptătorilor din armată, ci dimpotrivă lăbeau. îndeosebi contingentele tinere erau, în ansamblu, total lipsite de oare. Deseori era greu de crezut că aceştia erau fiii aceleiaşi ţări care îşi nisese tineretul la bătălia de la Ypres.

In august şi septembrie, manifestările de descompunere s-au întins din n ce mai rapid, cu toate că impresia produsă de atacurile duşmane nu era iparabilă cu cea a luptelor noastre de rezistenţă de altădată. Bătălia de pe ime şi din Flandra erau, comparativ, nişte amintiri de maximă grozăvie.

La sfîrşitul lui septembrie, divizia mea ocupă, pentru a treia oară, {iile pe care odinioară le cuceriserăm prin surprindere luptînd în regimentele ineri voluntari de război. Ce amintire!

In octombrie şi noiembrie 1914 primiserăm aici botezul focului, imentul nostim plecase la luptă de parcă mergea la dans, cu dragostea m patrie în inimi şi cu cîntecul pe buze. Sîngele cel mai preţios se oferea ucurie, cu credinţa că garantează astfel independenţa şi libertatea patriei. In iulie 1917 am păşit pentru a doua oară pe acel pămînt devenit sfînt ru noi. Căci acolo se odihneau cei mai buni camarazi ai noştri, aproape nişte , care odinioară merseseră la moarte pentru patria lor iubită, cu privirea ucind de entuziasm!

Noi, bătrînii care mărşăluiam atunci cu regimentul, ne-am oprit cu o ;ă emoţie pe locul acela unde juraserăm “fidelitate şi supunere pînă la te”.

Acest loc pe care regimentul îl luase cu asalt acum trei ani, trebuia

acum apărat printr-o aprigă luptă defensivă.

Printr-un foc continuu de trei zile, englezii pregăteau marea ofensivă di Flandra. Atunci spiritele morţilor păreau că revin la viaţă; regimentul se agăj de noroiul mîlos, se crampona de hîrtoape şi de pîlniile de obuz, fără să cede? deloc. Dai*, ca şi altădată, se împuţina, se rări pe loc, pînă cînd în sfîrşit ofensiv englezilor se dezlănţui pe 31 iulie 1917.

In primele zile ale lunii august am fost înlocuiţi.

Din regiment nu mai rămîneau decît cîteva companii care se întoarsei împleticindu-se spre spatele frontului, acoperite de o crustă de noroi, aducîn mai degrabă a fantome decît a oameni. Dai* în afara cîtorva sute de găuri d obuze, englezii nu găsiseră decît moartea.

Acum, în toamna lui 1918, eram pentru a treia oară pe locul atacuk din 1914. Satul Comines în care ne odihniserăm odinioară devenise acum u cîmp de bătaie. Ce-i drept, deşi locul luptei rămăsese acelaşi, oamenii s schimbaseră: de acum înainte, trupa făcea politică. Otrava venită din ţai începea să acţioneze şi aici ca pretutindeni, dai* vioiciunea de odinioară, cai’ venea de acasă, lipsea acum cu desăvîrşire.

In noaptea de 13 spre 14 octombrie, tirul obuzelor cu gaz al englezilo se dezlănţui pe frontul sudic de la Ypres; foloseau gaze cu cruce galbenă al căror efecte nu le cunoşteam, cîtă vreme nu se manifestau asupra propriulu nostim corp. Aveam să le cunosc chiar în acea noapte. Pe un deal la sud d Wervick, fuseserăm atacaţi încă din seara zilei de 13 octombrie, timp de ore şir, de un foc continuu de obuze cu gaz. A ţinut toată noaptea, cu o intensităţi mai mare sau mai mică. Pe la miezul nopţii, o parte dintre noi au fost evacuaţi printre ei cîţiva dispăruţi pentru totdeauna. Spre dimineaţă, durerea a pu stăpînire pe mine, intensificîndu-se din sfert în sfert de oră şi, la şapti dimineaţa, m-am întors poticnindu-mă şi împleticindu-mă spre spatele frontului cu ochii arzînd, ducînd cu mine ultima mea mobilizare din război.

Peste cîteva ore, ochii mi se preschimbară în cărbuni aprinşi şi în juru meu se făcu beznă.

Astfel am ajuns la spitalul din Pasewalk şi acolo am avut parte d< durerea de a asista la revoluţie.

De multă vreme domnea deja în atmosferă ceva nedefinit şi respingător Oamenii îşi povesteau unii altora că în cîteva săptamîni o să înceapă ceva, dai eu nu-mi puteam închipui ce trebuia să înţeleg prin asta. Mai întîi m-am gîndii la o grevă, ca aceea din primăvară. Zvonuri nefavorabile veneau neîncetat de 1 marină, unde, după cum se spunea, domnea agitaţia.  Dai* aceasta mi se pare că trebuia să fie mai degrabă produsul imaginaţiei unor tineri izolaţi decît un subiect privitor la masele largi. Chiar şi la spital, fiecare vorbea despre sfîrşitul

ui pe care sperau să-1 vadă venind curînd, dai” nimeni nu conta pe o are imediată. Eu nu puteam citi ziarele. In luna noiembrie, tensiunea generală a crescut. Şi, într-o zi, catastrofa a izbucnit brusc. Nişte marinari sosiră   cu iele şi aţîţară la revoluţie; cîţiva tineri erau “căpeteniile” acestei mişcări libei”tatea, frumuseţea şi demnitatea” poporului nostru. Nici unul dintre iese vreodată pe front. Prin intermediul unui spital de venerici; cei trei î fuseseră împinşi înapoi din zona dezarmată spre spatele frontului, ălţau acolo arpa cea roşie.

n ultima vreme ra-am simţit mai bine. Durerea ascuţită din orbite a încetul cu încetul am putut să încep să disting sub contururi vagi din jur. Am putut să mă amăgesc cu speranţă că o să-mi recapăt cel puţin atît cît să pot practica mai tîrziu o meserie. Ce i drept, nu mai spera că am să mai fiu vreodată în stare să desenez. Oricum eram pe meliorare, cînd sa produs grozăvia.

îu tot mai speram că această trădare faţă de patrie nu era decît de o î mai mult sau mai puţin locală. încercam să întăresc ideile acestea la aarazi. In special camarazii mei bavarezi din spital erau mai mult decît Li în această privinţă. Starea de spirit nu era cîtuşi de puţin revoluţiona-îteam să-mi imaginez că nebunia avea să se dezlănţuie şi la Miinchen. =a faţă de nobila casă de Witteisbach mi se părea că trebuie sâ fie mai decît voinţa < îtorva evrei. De aceea puteam să cred doar că era vorba :i al marinei, care va fi zdrobit în cîteva zile.

dată cu zilele următoare a sosit şi cea mai oribilă certitudine din viaţa murile deveneau tot mai copleşitoare. Ceea ce eu luasem drept o locală, se spunea că era o revoluţie generală. Pe deasupra soseau zonorante de pe front. Voiau să capituleze. Dar era posibil aşa ceva? b 10 noiembrie a venit la spitalul militai1 un pastor, ca să ne ţină o rîntare; atunci am aflat tot.

scultîndu 1, eram emoţionat în cel mai înalt grad. Bărbatul acela bătrin

ărea să tremure puternic cînd ne-a adus la cunoştinţă că, acum, Casa

org nu mai avea dreptul să poarte coroana, că patria noastră devenise

că trebuia să ne rugăm Atotputernicului ca să nu refuze binecuvînta

i schimbări de regim şi să binevoiască să nu părăsească poporul nostim

ile viitoare. In acelaşi timp, nu putea să procedeze altfel decît să spună

inte despre casa regală, vrînd să omagieze serviciile pe care ea le

Pomerania, în Prusia şi în întreaga patrie germană şi, fiindcă el a

plîngă uşurel şi foarte încet, toate inimile din încăperea aceea mică

prinse de cea mai adîncă descurajare  şi cred că nici unul din noi nu

ţine lacrimile. Dai- cînd bătrînul încercă să-şi reia discursul şi începu

ă că acum sîntem obligaţi să punem capăt războiului, că pe viitor ţara

fi supusă unei oprimări brutale, pentru că acum războiul era pierdut

mie să ne lăsăm în seama învingătorului, că trebuia să acceptăm

141

armistiţiul avînd încredere în mărinimia învingătorului, atunci eu n-am mai putut răbda. îmi era imposibil să aud mai multe. Brusc, întunericul a pus stăpînire pe ochii mei şi, orbecăind şi împiedicîndu-mă, m-am întors în dormitor, m-am aruncat pe pat şi mi-am băgat capul înfierbîntat sub pătură şi sub pernă.

Din ziua în care stătusem la mormîntul mamei mele, nu mai plînsesem niciodată. Cînd, în tinereţe, destinul s-a năpustit asupra mea fără milă, mîndria mea a crescut. Cînd, în cursul anilor lungi de război, moartea a răpit din rîndurile noastre atîţia camarazi şi prieteni dragi, aproape că mi s-ar fi părut că aş comite o crimă dacă i-aş plînge, căci ei au murit pentru Germania! Şi cînd în sfîrşit – în ultimele zile ale luptei cumplite gazul m-a atacat pe furiş şi a început să-mi mistuie ochii, în faţa fricii că voi deveni orb, o clipă am crezut că îmi pierd nădejdea; atunci am fost lovit ca de trăznet de vocea conştiinţei mele: “Smiorcăit nenorocit, doar n-ai să te vaieţi în timp ce mii de oameni sînt de o sută de ori mai nenorociţi ca tine!” şi, nesimţitor şi mut, mi-am suportat ursita. Abia acum am văzut cum dispare orice suferinţă proprie în faţa nenorocirii patriei.

Aşadar zadarnice erau toate sacrificiile şi toate privaţiunile; în zadar suferiserăm de foame şi de sete timp de luni nesfîrşite, zadarnice erau ceasurile în care, cuprinşi de spaima de moarte, ne îndeplineam totuşi datoria; inutilă trecerea în nefiinţă a două milioane de oameni care şi-au găsit moartea.

Oare n-au să se deschidă mormintele acelor sute de mii de oameni care au ie.şit într-o zi din tranşee spre a nu se mai întoarce niciodată? N-ar trebui să se deschidă şi să trimită, ca pe nişte fantome răzbunătoare, eroii muţi, plini de noroi şi de sînge, spre patria care, într-o asemenea bătaie de joc, îi frustra de jertfa supremă pe care omul o poate aduce poporului său în această lume? Oare pentru asta muriseră soldaţii in august şi septembrie 1914 şi pentru asta îi urmaseră pe camarazii lor bătrînele regimente de voluntari în toamna aceluiaşi an? Pentru asta căzuseră pe pămîntul Flandrei copiii aceia de şaptesprezece ani? Acesta era ţelul jertfei pe care mama germană io oferea patriei sale cînd, cu inima îndurerată, îşi lăsa copiii nespus de dragi să plece spre a nu-i mai revedea niciodată? Toate acestea nu s-au întîmplat decît pentru ca o mînă de criminali să poată pune stăpînire pe (ară?

Aşadar pentru aceasta rezistase sub arşiţa soarelui şi în viforniţă soldatul german, epuizat de nopţile fără somn şi de mărfurile fără sfîrşit? Pentru aceasta îndurase infernul focului continuu şi febra luptei cu gaze, fără să cedeze, amintinduşi mereu de singura lui datorie: apărarea patriei de pericolul reprezentat de duşman?

într-adevăr, aceşti eroi meritau şi să li se înalţe un monument:

“Trecătorule care mergi în Germania, dă-i de ştire ţării că noi ne odihnim aici. credincioşi  patriei şi supuşi datoriei”.

Şi tara?

Şi oare este chiar singurul sacrificiu pe care trebuie să-1 luăm în considerare? Germania din trecut trebuia să fie mai puţin apreciată? Nu existau

clO— MeinKampf

i îndatoriri faţă de propria noastră istorie? Mai eram încă vrednici să ne obim cu gloria trecutului? Şi cum trebuia înfăţişată generaţiilor viitoare narea acestui eveniment?

Mizerabililor! Depravaţilor! Criminalilor!

Pe măsură ce încercam să pricep aceste evenimente, roşeaţa ruşinii mi a pînă la frunte în faţa acestei josnicii. Ce însemna durerea de care seră ochii mei în comparaţie cu această disperare?

Au urmat zile îngrozitoare şi nopţi şi mai rele încă; ştiam că totul era t. Numai nişte oameni complet nebuni sau mincinoşi sau criminali 1 ajunge să spere în clemenţa duşmnanului. In nopţile acelea s-a născut în ara, ura împotriva autorilor acestui eveniment.

In nopţile următoare, aveam să mă lămuresc şi asupra soartei mele. trebuia să rîd gîndindu-mă la propriul meu viitor care, încă nu demult, icinuise atîtea nelinişti amare. Nu era ridicol să vrei să clădeşti pe un nea teren? In sfîrşit am priceput limpede că acum se întîmplase lucinxl de ia temusem deja atît de des, dai” în care nu putusem crede niciodată cu rece.

împăratul Wilhelm al II-lea era primul împărat german care întinsese >pre împăcare căpeteniilor marxismului, fără a bănui că viclenii n-au pic are. Pe cînd încă mai ţineau mîna împăratului într-a lor, cealaltă căuta dul.

Cu evreul na trebuie să pactizezi, ci doar să hotărăşti: totul sau nimic!

In ce mă priveşte, am hotărît să fac politică.

CAPITOLUL VIO ÎNCEPUTUL ACTIVITĂŢII MELE POLITICE

La începutul lui noiembrie 1918, m-am întors din nou la Munchen. Am regăsit intendenţa regimentului, aflat în mîinile “consiliilor de soldaţi”. Toată această organizare îmi provoca atîta silă încît am hotărît să plec iarăşi, de îndată ce va fi posibil. împreună cu un camarad credincios de pe front, Schmiedt Emst, am plecat la Traunstein, unde am rămas pînă la desfiinţarea taberei.

In martie 1919 eram înapoi la Munchen.

Situaţia era insuportabilă şi determina continuarea revoluţiei. Moartea lui Eisner n-a făcut decît să-i accelereze evoluţia şi a condus în final la dictatura sovietelor, mai bine zis la o suveranitate de scurtă durată a evreilor, ceea ce fusese la origine scopul promotorilor revoluţiei şi idealul cu care se amăgeau.

In acest timp, în mintea mea umblau nenumărate planuri. Zile întregi mă gîndeam la ce puteaţi face, dar toate aceste reflecţii duceau la simpla constatare că, neavînd un nume, nu îndeplineam cîtuşi de puţin condiţiile pentru a putea exercita o oarecare activitate folositoare. Am să spun acum de ce, pe de altă parte, nu mă puteam hotărî să ader la unul din partidele existente.

In cursul noii revoluţii a sovietelor, m-am demascat pentru prima dată în aşa fel încît am fost luat la ochi de sovietul central.

Pe 27 aprilie 1919 urma să fiu arestat, dar, în faţa puştii îndreptate spre ei, cei trei voinici n-au avut curajul necesar şi au plecat precum veniseră.

La cîteva zile după eliberarea Miinchenului, am fost desemnat să fac parte din Comisia însărcinată cu anchetarea evenimentelor revoluţionare în regimentul 2 infanterie.

Aceasta a fost prima mea funcţie activă cu caracter politic. Peste cîteva săptămîni am primit ordinul de a lua parte la un “curs” care era predat tuturor membrilor forţelor armate. Acolo trebuiau să i se dea soldatului explicaţii asupra educaţiei moral-cetăţeneşti. Pentru mine, întreaga valoare a acestei organizaţii consta în faptul că îmi dădea posibilitatea să învăţ să cunosc cîţiva camarazi care-mi împărtăşeau ideile şi cu care puteam analiza temeinic situaţia actuală. Cu toţii eram mai mult sau mai puţin ferm convinşi că Germania nu mai putea fi salvată de la prăbuşirea iminentă de partidele responsabile de crima din noiembrie şi, pe de altă parte, că formaţiunile “burgheze naţionale” nu vor mai fi niciodată în stare să repare răul făcut, nici cu cea mai mare bunăvoinţă. Pentru aceasta lipsea o serie întreagă de condiţii fără de care o asemenea sarcină de reconstrucţie nu putea reuşi. Mersul evenimentelor mi-a confirmat părerea.

Astfel a fost dezbătută in cercul nostru restrîns formarea unui partid u. Principiile avute în vedere în momentul acela erau aceleaşi care, mai ziu, au fost aplicate de partidul “muncitoresc german”. Trebuia ca numele scării ce urma să fie întemeiată să dea posibilitatea pătrunderii în marea isă. condiţie fără de care orice efort ai” fi fost inutil şi de prisos. In consecinţă -am oprit la numele de “partid social revoluţionai”, aceasta deoarece ideile :iale ale noii mişcări aveau într-adevăr caracterul unei revoluţii. Insa motivul principal a fost următorul:

Oricît de temeinică ai” fi fost atenţia pe care o acordasem pînă atunci >blemei economice, ea se menţinuse mai mult sau mai puţin în limitele iminării chestiunilor sociale. Abia mai tîrziu orizontul meu sa lărgit datorită dierii politicii germane faţă de aliaţii ei. Ea era în foarte mare măsură uitatul unei aprecieri greşite a vieţii economice şi a lipsei de claritate în Lceperea principiilor alimentaţiei poporului german in viitor. Toate aceste idei ntemeiau pe ideea că, în orice caz, capitalul era exclusiv produsul muncii şi, consecinţă, ca şi acesta din urmă, putea fi , ca şi acesta din urmă, modificat factori susceptibili să favorizeze sau să împiedice activitatea oamenilor, idar importanţa naţională a capitalului rezulta din faptul că acesta din urmă dndea de mărimea, de libertatea şi de puterea statului, adică a naţiunii; şi asta în mod atît de exclusiv încît numai această dependenţă trebuia să izeze capitalul în favoarea statului şi a naţiunii prin simplul instinct de servare sau din dorinţa de a se dezvolta. Această orientare favorabilă a italului faţă de libertatea fi independenţa statului trebuia să 1 determine să >rvină la rindul lui în favoarea libertăţii, autorităţii puterii etc. a naţiunii

In aceste condiţii, datoria statului faţă de capital trebuia să fie relativ plă şi limpede: el trebuia doar sa vegheze ca acesta din urmă să rămînă în ba statului şi nu cumva să şi închipuie că este stăpîn pe naţiune. Această ţie se putea aşadar menţine între următoarele două limite: pe de o parte, irajarea unei economii naţionale viabile şi independente; pe de alta, ;urarea drepturilor sociale ale muncitorului.

Mai înainte nu puteam recunoaşte cu limpezimea dorită diferenţa dintre it capital propriu zis, rezultat final al muncii productive, şi capitalul a cărui tentă şi natură se întemeiază exclusiv pe speculaţii.

De-acum înainte puteam s-o fac datorită unuia din profesorii de la cursul are l-am amintit, Gottfried Feder.

Pentru prima dată în viaţa mea am înţeles diferenţa fundamentală dintre talul internaţional de bursă şi acela de împrumut.

După ce am ascultat primul curs al lui Feder, mi-a venit imediat ideea isisem drumul unei condiţii esenţiale pentru întemeierea unui paitid nou.

In ochii mei, meritul lui Feder consta în faptul că preciza, ci brutalitate tăioasă; dublul caracter al capitalului: speculativ .şi legat economia populară; şi că dădea în vileag condiţia lui eternă: profitul. Deduci sale, în toate chestiunile fundamentale, erau atît de juste, încît cei care vd să-1 critice a priori contestau mai puţin exactitatea lor teoretică, decît pun la îndoială posibilitatea practică a aplicării lor. Astfel, ceea ce, în ochii alt era punctul slab al învăţăturii lui Feder, reprezenta în ochii mei forţa ei.

Misiunea celui care stabileşte un progi’am de acţiune nu este stabili diverselor posibilităţi de a realiza un lucru, ci de a expune limpede acel Iu ca realizabil; adică să-1 preocupe mai puţin mijloacele decît scopul. E întemeietorul unui program ţine cont de ceea ce se cheamă “oportunitate eficacitate, în loc să se bazeze pe adevărul absolut, acţiunea lui va înceta să steaua polară a omenirii care bîjbîie, pentru a deveni doar o reţetă ca at altele. Cel care stabileşte programul unei mişcări trebuie să i stabilească sco] în timp ce omul politic trebuie să urmărească realizarea lui. Aşadar gîndi celui dintîi va fi îndrumată de adevărul veşnic, în timp ce acţiunea celuilali depinde mai degrabă de realităţile practice ale momentului. Măreţia un constă în justeţea absolută a ideii sale din punct de vedere abstract, a celui în aprecierea justă a realităţilor date şi folosirea lor utilă, în care scopul ştab de cel dintîi trebuie să i servească drept stea călăuzitoare. In timp p.p succe planurilor şi acţiunii sale poate fi considerat ca piatra de încercare a val unui om politic, adică aplicarea lor în realitate, în schimb realizarea proiecte finale ale creatorului unui program poate să nu aibă loc niciodată, deoai gîndirea omenească poate concepe adevăruri şi stabili obiective limpezi prec cristalul, dai” a căror realizare integrală urmează să eşueze din cauza im fecţiunii şi insuficienţei omeneşti.

Cu cît o idee este mai justă din punct, de vedere abstract .şi prin acea măreaţă, cu atît realizarea ei integrală rămîne imposibilă in măsura m care depinde de oameni. De aceea valoarea creatorului unui progi’am nu se po măsura prin realizarea scopurilor sale, ci prin justeţea acestora şi influent care au exercitat-o asupra progresului omenirii. Dacă lucrurile ar fi stat alt întemeietorii religiei nu s-ar putea număra printre cei mai importanţi oam de pe pămînt, deoarece realizarea proiectelor lor etice nu va fi mcioc completă, nici măcar aproximativă. Nici chiar religia iubirii nu este, in acţiu ei, decît o reflectare palidă a intenţiiloi sublimului său întemeietor; importanţa ei constă în orientarea pe care tindea s-o imprime dezvolt generale a culturii, purităţii moravurilor şi a moralei omeneşti

Diferenţa foarte mare dintre misiunea creatorului de program şi ce politicianului este in acelaşi timp motivul pentru care contopirea celor doi in

jură persoană este aproape imposibilă. Aceasta este valabil în special pentru ticienii mediocri care, chipurile, au făcut carieră, şi a căror activitate nu este ît o “artă a posibilităţilor”, cum definea Bismarck politica, de altfel cu o scare modestie. Cu cît un asemenea om “politic” se îndepărtează de ideile ;e, cu atît succesele sale vor fi mai uşoare şi mai frecvente, evidente şi ide. In realitate, chiar prin aceasta ele sînt sortite să fie vremelnice şi de Ite ori nu supravieţuiesc autorului lor. Opera unor astfel de oameni politici »în ansamblul ei lipsită de valoare pentru posteritate, căci succesele lor din zent se bazează pe înăbuşirea tuturor problemelor şi a tuturor ideilor cu vărat măreţe şi marcante, care ai* fi avut valoare pentni generaţiile îătoare.

Urmărirea unor asemenea scopuri, valabile şi importante pentni viitor, ;, pentni cel care luptă în favorea lor, foarte puţin avantajoasă şi nu găseşte it arareori înţelegere la masele largi; bonurile de bere şi lapte li se par mult . convingătoare decît planurile de viitor cu vederi largi, a căror realizare nu te avea loc decît mai tîrziu şi a căror utilitate nu foloseşte în fond decît terităţii.

Aşadar, din cauza unei vanităţi oarecare, care este întotdeauna înrudită prostia, cea mai mare parte a oamenilor politici se îndepărtează de toate iectele de viitor care prezintă dificultăţi reale, ca să nu piardă trecerea de î se bucură pe moment la marea masă. Succesul şi importanţa lor depind în egime de prezent şi ei nu există pentru posteritate. De obicei aceasta nu-i anjează pe cei înguşti la minte; se mulţumesc cu atît.

Pentru creatorul de program, condiţiile sînt diferite. însemnătatea lui iflă aproape întotdeauna în viitor, căci nu arareori el este cel desemnat cu nele de “visător”. Căci dacă arta omului politic este într-adevăr considerată irta posibilităţilor, creatorul de program aparţine celor despre care se spune înt pe placul zeilor numai cînd ştiu să ceară şi să vrea imposibilul. El va >ui întotdeauna să renunţe la recunoştinţa contemporanilor, în schimb >ltează gloria pentni posteritate atunci cînd ideile lui sînt nemuritoare.

In cursul existenţei omeneşti, se poate întîmpla o dată ca omul politic să mbine cu creatorul de program. Cu cît această îmbinare este mai strînsă, cu sînt mai mari obstacolele care se opun atunci acţiunilor sale. El nu mai ează pentni nişte exigenţe evidente, pentni primul prăvăliaş venit, ci pentni >uri care nu sînt înţelese decît de o elită foarte restrînsă. De aceea existenţa este în cazul acesta sfîşiată între iubire şi ură. Protestul contemporanilor săi ipensează recunoştinţa viitoare a posterităţii, pentni care lucrează.

Căci cu cît opera unui om este mai însemnată pentni posteiitate, cu atît

puţin îl pot înţelege contemporanii săi; cu atît mai grea este lupta şi cu atît

dificil succesul. Cu toate acestea, dacă, de-a lungul secolelor, succesul

nizează un astfel de om, el va primi poate chiar în timpul vieţii cîteva raze

de din gloria sa viitoare. Este adevărat că aceşti oameni mari nu sînt decît

■gătorî la maratonul istoriei: cununa de lauri a contemporanilor mai atinge

A

uşor doar tîmplele eroului muribund.

Printre ei trebuie să-i socotim pe marii luptători ai acestei lumi, cai neînţeleşi de contemporani, sînt totuşi gata să lupte pentru ideile lor şi pent] idealul lor. Ei sînt cei care, într-o zi, vor fi cel mai aproape de inima poporali se pare că atunci fiecare se va simţi obligat să compenseze prejudiciile pricinui oamenilor mari de contemporanii lor, viaţa şi actele lor vor fi studiate cu admiraţie mişcătoare şi recunoscătoare şi vor putea reînsufleţi, mai cu seamă zilele grele, inimi zdrobite şi suflete disperate.

Acestei categorii îi aparţin nu numai oamenii de stat cu adevărat ma ci şi toţi marii reformatori. Alături de Frederic cel Mare, se află aici Mart Luther şi Richard Wagner.

Cînd am ascultat primul curs al lui Gottfried Feder despre “respingere dependenţei de dobînzi asupra capitalului”, am înţeles imediat că aici trebuie fie vorba despre un adevăr teoretic de o însemnătate uriaşă pentru viitor poporului german. Separarea netă a capitalului de bursă de economia naţiona oferea posibilitatea intrării în lupta împotriva internaţionalizării economi germane, fără a ameninţa totuşi în acelaşi timp bazele unei economii naţiona independente cu lupta împotriva capitalului. Vedeam mult prea clar în evoluţ Germaniei ca să nu ştiu că lupta cea mai grea va trebui să fie dusă nu împotrr popoarelor duşmane, ci împotriva capitalului internaţional. In cursul lui Fed presimţeam o lozincă puternică pentru lupta ce va veni.

Şi aici evoluţia ulterioară a demonstrat cît de justă a fost impresia avu atunci. Astăzi şmecherii politicii noastre burgheze nu îşi mai bat joc de n< astăzi, văd ei înşişi că, dacă nu cumva mint cu bună ştiinţă, capitalul internaţi nai nu numai că a aţîţat cel mai mult la război, ci că tocmai acum du] terminarea luptei riscă să dea pacea pe un infern.

Lupta împotriva finanţei internaţionale şi a capitalului de împrumut devenit problema cea mai importantă a luptei naţiunii germane penti independenţa şi libertatea sa economică.

lai* în ce priveşte obiecţiile celor ce sînt numiţi practicieni, li se poa răspunde după cum urmează: toate temerile în privinţa înspăimîntătoareL consecinţe economice ale punerii în aplicare a “respingerii dependenţei < dobînzi asupra capitalului” sînt de prisos; căci, în primul rînd reţetele economii practicate pînă în prezent au luat o întorsătură proastă pentru poporul geraia poziţiile luate faţă de chestiunile de conservare naţională ne amintesc foar puternic părerile asemănătoare ale unor experţi în vremuri de-acum vechi, < exemplu cele ale adunării medicilor bavarezi referitoare la crearea căilor ferat Nici una din temerile de atunci ale acestei ilustre corporaţii nu s-a adeverit m tîrziu, se ştie: călătorii noului “cal cu aburi” n-au fost cuprinşi de ameţea] spectatorii nu s-au îmbolnăvit nici ei, şi s-a renunţat la împrejmuirile cu scîndu menite să ascundă privirilor noua instalaţie, însă ochelarii de cal au rămi pentru totdeauna la ochii pretinşilor “experţi”.

In al doilea rînd, trebuie să notăm următoarele: orice idee, chiar şi a

18

ai bună, devine un pericol dacă-şi imaginează că este un scop în sines cînd ce realitate ea nu reprezintă decît un mijloc pentru atingerea unui scop, însă ;ntru mine şi pentru toţi naţional-socialiştii adevăraţi nu există decît o singură ictrină: popor şi patrie.

Obiectivul luptei noastre este să asigurăm existenţa şi dezvoltarea rasei lastre şi a poporului nostru, este să-i hrănim copiii şi să păsfrăm puritatea igelui, libertatea şi independenţa patriei, pentru ca poporul nostru să se poată aturiza pentru îndeplinirea misiunii ce-i este hărăzită de Creatorul universu-i.

Orice gînd şi orice idee, orice învăţătură şi orice ştiinţă trebuie să rvească acestui scop; totul trebuie examinat din acest punct de vedere şi licat sau îndepărtat la timp. In felul acesta, nici o teorie nu se poate împietri tr-o doctrină a morţii, din moment ce totul trebuie să slujească viaţa.

Astfel raţionamentele lui Gottfried Feder mau detenninat să mă ocup ii temeinic de această problemă cu care, în fond, încă eram puţin familiarizat

Am început din nou să studiez; am reuşit să înţeleg conţinutul şi intenţia meii de o viaţă a evreului Karl Marx. “Capitalul” său îmi devenise acum trem de uşor de înţeles, în rezumat lupta social democraţiei împotiiva jnomiei naţionale, luptă care trebuia să pregătească terenul pentru dominaţia pitalului cu adevărat internaţional şi evreu al finanţelor şi al bursei.

Aceste cursuri au avui; asupra mea o influenţă de cea mai mare portantă şi dintr-un alt punct de vedere.

Intr-o zi am cerut să iau parte la discuţii. Unul dintre participanţi a izut că trebuie să poarte o discuţie în contradictoriu în favoarea evreilor şi a eput să-i apere făcînd auzite consideraţiuni îndelungi. Aceasta m a incitatat L contrazic. Marea majoritate a participanţilor la curs au adoptat punctul meu vedere. Rezultatul a fost că peste cîteva zile intram într-unui din regimentele ate în garnizoană la Miinchen cu titlul oficial de ofiţer-instructor.

In vremea aceea, trupa stătea destul de slab cu disciplina. Ea se imţea de pe urma efectelor perioadei consiliilor de soldaţi. Numai foarte încet Foarte prudent se putea întreprinde repunerea în vigoare a disciplinei şi ninerii militare, în locul supunerii “liber consimţite”, cum obişnuiau s-o tnească în cocina de porci a lui Kurt Eisner. De asemenea frebuia ca trapa îşi să înveţe să simtă şi să gîndească naţional şi patriotic. Noua mea activitate exercitată în aceste două direcţii.

Am început cu cea mai mare bucurie şi cu cea mai mare înflăcărare, im, într-adevăr, mi se oferea ocazia să vorbesc în faţa unui auditoriu mai neros şi acum se confirma ceea ce presimţisem întotdeauna: ştiam să vorbesc. vocea   mi   se  îmbunătăţise  suficient  pentru  ca  să fiu  auzit convenabil

h

pretutindeni într-o încăpere mică.

Nici o misiune nu mă putea face mai fericit decît aceasta, deoarec înainte de a fi lăsat la vatră, puteam face servicii utile instituţiei la care a ţinut întotdeauna nespus de mult din inimă: armata.

Aş putea vorbi şi despre succes: în cursul învăţămîntului pe care la ţinut, am redat poporului şi patriei cîteva sute de camarazi. Eu “naţionalizau trupa şi astfel am putut contribui la întăiirea disciplinei generale.

Cu acelaşi prilej, am putut cunoaşte un mare număr de camarazi cei împărtăşeau părerile, care mai tîrziu au început să formeze împreună cu mij nucleul principal al noii mişcări.

CAPITOLUL IX PARTIDUL MUNCITORESC GERMAN

Intr-o zi am primit de la superiorii mei ordinul de a vedea ce era cu acea e aparent politică şi care sub numele de “partidul muncitoresc german” i ţină curînd o adunare la care trebuia să vorbească Gottfried Feder. Mi nat să mă duc acolo, să-mi dau seama ce era cu asociaţia şi apoi să fac

rt.

Curiozitatea de care armata dădea dovadă în acel moment în privinţa

or politice era mai mult decît lesne de înţeles. Revoluţia îi dăduse

ui dreptul de a exercita o activitate politică, drept de care el se folosise

mai ales cînd era fără experienţă. Numai în clipa în care centrul şi

mocraţia au fost nevoite să recunoască, spre marele lor regret, că

le soldatului se îndepărtau de partidele revoluţionare ca să se îndrepte

;carea naţională şi ridicarea naţională s-a găsit prilejul de a i se lua

eptul de vot şi de a i se interzice orice activitate politică.

!ra evident că centrul şi marxismul au fost cei care au recurs la această

fiindcă dacă ru s-ar fi procedat la această amputare a acelor “drepturi

anului”, cum ara numită după război egalitatea în drepturi a soldatului

; de vedere politic, guvernul din noiembrie n-ar mai fi existat peste

şi n-ar fi putut perpetua dezonoarea şi ruşinea naţională. Trupa era

calea cea mai bună pentru a debarasa naţiunea de cei care-i sugeau

erau slugile Antantei în interiorul fării. Dai- faptul că partidele

îaţionale” îi votau şi ele cu entuziasm pe criminalii din noiembrie şi

ca în felul acesta un instrument al ridicării naţionale să devină

arăta unde puteau duce concepţiile mereu exclusiv doctrinare ale

svinovaţi între nevinovaţi. Această burghezie, atinsă într-adevăr de

intelectuală, era foarte serios convinsă că armata va redeveni ceea ce

ă un meterez al vitejiei germane, pe cînd centrul şi marxismul aveau

scoaterea acelui periculos dinte veninos al naţionalismului, fără de

iată poate să rămînă o forţă poliţienească, dai* nu mai este o trupă

ă să se războiască cu duşmanul; luciu care ulterior a fost demonstrat

poate că “oamenii noştri politici naţionali” credeau că întărirea astre putea fi altfel decît naţională? Nu este imposibil; aceasta rezultă că în loc să fi fost soldaţi în timpul războiului, erau nişte guralivi, nentari care habar n-aveau de ceea ce se poate întîmpla în inima :ărora trecutul cel mai glorios le reaminteşte că au fost cei dintîi

151

soldaţi ai lumii.

De aceea am hotărît să mă duc la adunarea acelui partid complet necunoscut încă.

Seara, cînd am ajuns în Leiberzimmernul vechii berării Sternecker din Munchen, am găsit acolo vreo douăzeci pînâ la douăzeci şi cinci de oameni, aparţinînd în cea mai mare parte păturilor inferioare ale populaţie–

Conferinţa lui Feder îmi era cunoscută de pe vremea cursurilor, astfel că mă puteam consacra mai bine observării asociaţiei.

Impresia pe care mi-a făcut-o nu era nici bună nici rea: o societate nouă, ca atîtea altele. Era tocmai perioada în care fiecare se simţea chemat să creeze un partid nou, nefiind satisfăcut de soluţia de pînă atunci şi nemaiavînd deloc încredere în partidele existente. Astfel apăreau pretutindeni din pămînt acele asociaţii spre a dispărea peste cîtva timp fără a bate toba. Majoritatea fondatorilor n-aveau nici cea mai vagă idee despre ceea ce era necesai* pentni a crea, împreună cu o asociaţie, un partid sau chiar o mişcare. Astfel aproape întotdeauna aceste asociaţii au pierit de moarte bună, într-un spirit mercantil ridicol.

Nu prevedeam altceva după ce am asistat, timp de două ore, la adunarea “partidului muncitoresc german”. Cînd Feder a terminat, am fost mulţumit. Văzusem destul şi voiam deja să plec, cînd anunţarea discuţiilor m-a făcut să rămîn. Dar şi aici lucrurile păreau să-şi urmeze cursul fără nici o atracţie, cînd deodată, s-a dat cuvîntul unui “profesor” care începu prin a pune la îndoială justeţea principiilor lui Feder, iar apoi – după o ripostă foarte bună a lui Feder -se situa brusc pe “terenul faptelor”, nu fără a recomanda totuşi tînărului partid, cu cea mai mare insistenţă ca pe un punct deosebit de important al programu­lui, lupta pentni “separarea” Bavariei de “Prusia”. Omul susţinea, cu o insistenţă neruşinată, că în acest caz, în principal Austria germană se va uni de îndată cu Bavaria şi că atunci pacea va fi mult mai trainică şi multe alte extravaganţe asemănătoare. Atunci nu m-am putut împiedica şi am cerut şi eu cuvîntul ca să-i spun savantului domn părerea mea în legătură cu aceasta. In final, oratorul părăsi localul ca un cîine plouat, înainte ca eu să termin de vorbit. In timp ce vorbeam fusesem ascultat cu uimire şi pe cînd mă pregăteam să-i spun adunării bună seara şi să plec, un bărbat se grăbi să vină lîngă mine, se prezentă (nu i-am înţeles exact numele) şi îmi strecură în mînă un caieţel, aparent o broşură politică, rugîndu-mă insistent să-1 citesc.

Aceasta mi-a făcut foarte mare plăcere, căci puteam spera să cunosc mai uşor plicticoasa asociaţie fără să fiu obligat să asist la adunări atît de anoste. In rest, bărbatul acela cu înfăţişare de muncitor mi-a făcut o impresie buna. După care am plecat.

Pe atunci locuiam în cazarma regimentului 2 infanterie, înti’-o cămăruţă care mai purta urmele foarte vizibile ale revoluţiei. In timpul zilei eram afară, de cele mai multe ori la regimentul 41 vînători sau la adunări, la conferinţe la alte corpuri de trupă etc. Nu-mi petreceam decît noaptea în locuinţă. Cum

152

obişnuiam să mă trezesc în fiecare dimineaţă înainte de ora cinci, îmi făcusem obiceiul să mă distrez punînd pe jos bucăţele mici de pîine uscată sau de cai’ne penti-u şoarecii care se zbenguiau prin cămăruţă şi să privesc cum aceste mici animale nostime alergau roată, unul după altul, disputînduşi bunătăţile. Suferisem deja în viaţă atîtea privaţiuni, încît îmi puteam imagina foarte bine atît foamea cît şi satisfacţia micilor animale.

A doua zi după adunarea aceea, pe la ora cinci eram tot culcat în mansarda mea şi priveam cursele şi opririle bruşte ale şoarecilor. Nemaiputînd adormi, mi-am amintit dintr-odată de seara precedentă şi de caietul pe care mi 1 dăduse muncitorul. Am început să-1 citesc. Era o broşură subţire în care autorul, un muncitor, arăta cum se reîntorsese la opiniile naţionale după ce ieşise din nfuziă frazeologiei marxiste şi sindicaliste; de unde titlul de “Trezirea mea politică”. Incepînd-o, am citit cu interes acea scriere scurtă pînă la capăt; căci, în ?a, se reflecta schimbarea pe care o încercasem eu însumi într-un fel asemănător :u doisprezece ani mai devreme. Involuntar am retrăit propria mi evoluţie, In ;impul zilei m-am mai gîndit de cîteva ori la acestea şi apoi m am gîndit să las lefinitiv la o parte această întîlnire cînd, peste cîteva săptămîni, am primit o :arte poştală în care se spunea că eram primit în rîndurile partidului muncito esc german; eram invitat să-mi exprim părerea în privinţa aceasta şi să asist n acest scop la o şedinţă a comitetului de partid.

Eram mai mult decît mirat de felul acesta de a “cîştîga” aderenţi şi nu tiam dacă trebuia să mă supăr sau să rîd. Nu aveam cîtuşi de puţin intenţia de mă asocia unui partid existent, ci voiam să întemeiez un altul pe care să-1 onduc eu. O astfel de invitaţie nu trebuia deci luată în considerare.

Tocmai voiam să le trimit, răspunsul meu scris acelor domni, cînd uriozitatea a învins din nou şi m-am hotărît să mă înfăţişez în ziua fixată, ca i-mi exprim principiile verbal.

A venit şi miercurea. Hotelul unde trebuia să aibă loc şedinţa era Bătrînul Rosenbad” din Hornsti’asse; un local foarte modest, unde oamenii nu îreau să se aventureze în afara unor ocazii foarte importante. Asta nu era de tirare în 1919, deoarece lista de bucate era foarte modestă chiar şi în marile oteluri, şi cu greu putea atrage un client. Nu cunoşteam acest local nici măcar ipă nume.

Am trecut prin salonul prost luminat, în care nu se afla nimeni, am utat uşa ce dădea în încăperea învecinată şi m am trezit în prezenţa membrilor roului. La lumina îndoielnică a unei lămpi cu gaz pe jumătate distruse erau ezaţi patimi tineri, printre care autorul braşurelei, care mă salută de îndată cu uită bucurie şi îmi uri bun venit ca unui nou membru al partidului muncito se german.

Eram puţin cam descumpănit. Atunci mau rugat să binevoiesc să renunţ expunerea mea, căci urma să vină şi “preşedintele organizaţiei Reichului”. In rşit a apărut. Era cel care prezidase conferinţa lui Feder în braseria ernecker.

In timp ce aşteptam, curiozitatea mă cuprinsese din nou şi aşteptam nerăbdare urmarea. Pentru moment aflam numele fiecăruia din aceşti dom Preşedintele “organizaţiei Reichului” era un domn Harrer, cel al organizai din Miinchen era Anton Drexler.

S-a dat citire procesului-verbal al ultimei şedinţe. Apoi a urmat rapor casierului – asociaţia poseda o sumă totală de şapte mărci şi cincizeci de pfenn – după care casierul a fost asigurat de încrederea generală. Acest lucru a f consemnat în procesul-verbal. Atunci preşedintele a citit î’ăspunsurile li scrisoare din Kiel, una din Diisseldorf şi una din Berlin; toată lumea a fost acord în privinţa lor. Apoi s-a comunicat corespondenţa: o scrisoare din Beri una din Diisseldorf şi una din Kiel a căror sosire părea că este primită cu mi satisfacţie. S-a afirmat că acest schimb crescut de scrisori era cel mai bun şi mai vizibil semn al importanţei dezvoltării “partidului muncitoresc german’ atunci… atunci a avut loc o consultare lungă asupra noilor răspunsuri) trebuiau date.

Inspăimîntător, înspăimântător. Era o bucătărie de club de cea r proastă calitate. Trebuia să intru în ea?

In sfîrşit ordinea de zi a ajuns la noile primiri, adică au început delibereze cazul meu.

Am început să pun întrebări; dar, în afara cîtorva directive vagi exista nimic, nici un program, nici o broşură, absolut nimic tipărit, nici carn de membru, nici măcar o ştampilă nenorocită, ci doar o bună-credinţă vizibil bunăvoinţă.

Din nou mi-a pierit, cheful de rîs, căci toate acestea erau oare alte decît semnul caracteristic al celei mai complete perplexităţi şi al într« deznădejdi faţă de partidele existente pînă atunci, programele lor, intenţiile şi activitatea lor? Ceea ce îi îndemna pe acei tineri la o acţiune atît de rid» la prima vedere era doar chemarea vocii lor lăuntrice care, mai mult instinc decît conştient, îi făcea să înţeleagă că totalitatea partidelor existente nu era a să ridice naţiunea germană, nici să repare pagubele din interior.

Am citit rapid directivele partidului, care erau bătute la maşină şi găsit în ele bunăvoinţă şi neputinţă. Existau multe confuzii şi neclarităţi, lipsi multe lucruri şi mai ale,s spiritul combativ.

Ştiam bine ce simţeau oamenii: era dorinţa de a avea o nouă mişc care să fie mai mult decît un partid în sensul dat pînă atunci acestui cuvîn

Seara, cînd m-am întors în cazarmă, îmi făcusem e părere în legături asociaţia.

Mă aflam în faţa celei mai grele probleme din viaţa mea: trebuia să in sau să refuz?

Raţiunea nu mă putea povăţui decît să refuz, dai- sentimentul nu dădea deloc pace şi cu cît încercam mai mult să-mi demonstrez nesăbuinţa ac< club, cu atît sentimentele îi luau partea.

In zilele următoare, mintea mea nu a mai cunoscut odihna.

54

Cîntăream avantajele şi dezavantajele. De multă vreme eram deja hotărît ă am o activitate politică; vedeam tot atît de limpede şi faptul că aceasta nu-mi ra cu putinţă decît într-o mişcare nouă, numai că-mi lipsise întotdeauna mpulsul necesar în acest scop. Nu aparţin unei categorii de oameni care astăzi icep ceva, spre a-1 părăsi mîine şi, dacă se poate, trec iarăşi la altceva. De aceea ni venea atît de greu să mă hotărăsc la o nouă întemeire de felul acesta, care rebuia ori să devină de cea mai mare însemnătate, ori, în caz contrar, să ispară, cum era logic. Ştiam că aceasta va fi pentru mine o hotărîre definitivă, 1 care nu va mai exista niciodată un pas “înapoi”. Pentru mine aceasta nu era eci o joacă de moment, ci o treabă foarte serioasă. încă din vremea aceea îcercasem întotdeauna o antipatie instinctivă faţă de oamenii care încep de >ate fără să ducă ceva la bun sfîrşit. Ii detestam pe aceşti uşuratici pe care-i îdeai pretutindeni. Consideram acţiunea acestor oameni mai rea decît îactivitatea completă.

Destinul însuşi părea acum că-mi face semn cu degetul. Nu m-aş fi dus iciodată la unul din marile partide existente; mai tîrziu îmi voi expune mai îtailat motivele. Această creaţie mică şi ridicolă mi se părea că prezintă ngurul avantaj de a nu se fi împietrit încă în stadiul de “organizaţie”, ci îi lăsa Ldividului izolat posibilitatea unei activităţi personale efective. Aici mai aveai că de lucru, şi cu cît mişcarea era mai restrînsă, cu atît mai uşor îi puteai da rma convenabilă. Aici mai puteai stabili obiectul, scopul şi calea, ceea ce, la mile partide existente, ar fi fost irealizabil.

Pe măsură ce mă gîndeam la acestea, creştea în mine convingerea că iicarea naţiunii putea fi pregătită într-o zi tocmai de o astfel de mişcare strînsă, şi niciodată de una din acelea mult prea ataşate de ideile vechi sau în teresul noului regim al partidelor politice parlamentare complice. Căci ceea trebuia să fie proclamat aici, era o nouă concepţie despre lume, nu o lozincă sctorală.

Dar, în orice caz, dorinţa de a transpune această intenţie în realitate ei-a hotărîre extrem de greu de luat.

Şi cu ce calităţi puteam eu veni pentru a întreprinde această misiune? Că eram fără avere şi sărac, mi se părea cel mai uşor de suportat, însă ea ce era mai stînjenitor era faptul că aparţineam oamenilor obscuri, că eram l izolat printre milioane de cetăţeni, o fiinţă pe care hazardul o poate lăsa să iiască sau o poate face să dispară fără ca cineva să catadicsească să bage de amă. Mai urma apoi dificultatea rezultată din pregătirea mea şcolară suficientă.

Cei pe care am convenit să-i numim “intelectuali” îi privesc de altfel ;otdeauna cu o condescendenţă realmente nesfîrşită şi de sus în jos pe cei care ni făcut studii regulate şi care nu s-au lăsat inoculaţi cu cunoştinţele necesare, unea nu întreabă niciodată: ce poate omul acesta, ci “ce a învăţat”? Aceşti meni “instruiţi” îl apreciază mai mult pe cel mai mare imbecil, dacă este njurat de un număr suficient de certificate, decît pe tînăral cel mai sclipitor,

1

căruia îi lipsesc acele papirusuri preţioase. Puteam aşadar să-mi imaginez uşurinţă ce primire îmi va face această lume “instruită”, şi în această privi: m-am înşelat doar în măsura în care pe vremea aceea îi credeam pe oameni n buni decît sînt cei mai mulţi în prozaica realitate. Oricum ar fi, excepţiile nu : întotdeauna decît să iasă în relief într-un mod şi mai evident. In ce mă prive am învăţat astfel să fac deosebirea între veşnicii şcolaii şi oamenii într-adei capabili.

După două zile de reverii şi cugetări apăsătoare, am sfîrşit prin a ajur la convingerea că trebuia să fac pasul hotărîtor.

A fost hotărîrea decisivă a vieţii mele.

Nu putea şi nu trebuia să mai existe vreun pas înapoi.

In consecinţă m-am înscris printre membrii partidului muncitor german şi am primit titlul provizoriu de membru, cu numărul şapte.

CAPITOLUL X CAUZELE  DEZASTRULUI

Adîncimea căderii unui corp oarecare se măsoară întotdeauna cu distanţa itre poziţia sa actuală şi cea pe care o ocupa iniţial.

La fel stau lucrurile cu popoarele şi cu statele. Astfel această poziţie sau, i bine zis, înălţimea iniţială, capătă din această cauză o importanţă hotărîtoare. e cu putinţă să vezi clar căderea adîncă sau prăbuşirea decît în măsura în care a ce cade se ridică deasupra mediei. Iată de ce prăbuşirea unui imperiu pare : de grea şi de teribilă pentru oricine e capabil de gîndire sau de sentimente; erea sa este, de fapt, produsă de o înălţime atît de mare încît în jalnica sa buşire actuală, este aproape imposibil de imaginat.

Deja întemeierea imperiului părea poleită de vraja evenimentului. însuşi e reînsufleţea întreaga naţiune. După o cursă fără seamăn din victorie în ;orie. sa dezvoltat în fine, drept recompensă a eroismului nepieritor al iilor şi nepoţilor, un imperiu. Conştient sau nu, n-are importanţă, germanii au cu toţii sentimentul că acest imperiu, care nu-şi datora existenţa [ogăriilor grupurilor parlamentare, domina celelalte state prin simpla nuseţe a întemeierii sale.

într-adevăr, nu în pălăvrăgeala unei înfruntări oratorice în parlament, 1 tunetul şi bubuitul asedierii Parisului s-a înfăptuit actul solemn al unei lifestări de voinţă prin care germanii, prinţi şi popor, şi-au exprimat hotărîrea a întemeia, pentru viitor, un imperiu şi de a ridica, din nou, coroana erială la înălţimea unui simbol.

Şi aceasta nu a fost rezultatul unor crime, şi statul bismarckian nu a întemeiat de dezertori şi de „pungaşi”, ci de regimentele de pe front-

0 asemenea obîr.şie şi un astfel de botez al focului învăluiau de-acum eriul în strălucirea unei glorii istorice de care arar le a fost dat şi numai elor foarte vechi să se acopere.

Şi ce ascensiune a început!

Libertatea din afară asigura pîinea cea de toate zilele dinăuntru, unea s-a îmbogăţit ca număr şi prin bunuri pămînteşti.

Onoarea statului şi, împreună cu ea, onoarea întregului popor erau te şi ocrotite de o armată care putea net să pună în himină caracterul :ebit al poporului german din vremurile acelea.

Dai* căderea imperiului şi a poporului german este atît de profundă încît ii lumea pare cuprinsă de ameţeală şi lipsită de simţire şi de raţiune: abia •şi mai poate aminti de măreţia trecută; întratît puterea şi frumuseţea de

IE

odinioară apar ca într-un vis în faţa mizeriei prezentului.

Astfel se poate înţelege cum de ne-a orbit sublimul în aşa măsură înc ne-a făcut să uităm de cercetarea simptomelor înspăimîntătomlui dezastn simptome care trebuiau deja să existe sub o formă sau alta.

Fără îndoială, acest mod de a privi nu îi priveşte decît pe cei care r consideră Germania doar ca un loc de şedere unde se cîştigă şi se cheltuiesc ban numai aceştia pot, de fapt, să aprecieze statul actual ca pe un dezastru; schimb, ceilalţi îl privesc ca fiind îndeplinirea de mult aşteptată a dorinţelor 1< pînă atunci neîmplinite.

Totuşi, simptomele prăbuşirii erau pe atunci vădite, cu toate că exista puţini oameni care să tragă de aici vreo învăţătură.

Insă astăzi acest lucru e mai necesar ca oricînd. După cum o boală r poate fi vindecată decît dacă i se cunosc cauzele, tot aşa trebuie procedat şi c răul politic. Desigur, sînt îngrijite manifestările externe ale bolii, cele care s? în ochi şi care sînt mai uşor de deosebit şi de descoperit decît cauza profundă. acesta este şi motivul pentru care atîţia oameni nu reuşesc niciodată i deosebească efectele extrne şi chiar le confundă cu cauza; ei preferă chiar să neg prezenţa unor astfel de cauze. Aşa se întîmplă că în prezent cea mai mare pan dintre noi consideră dezastrul german, în primul rînd, numai în cadrul situaţii economice critice şi a consecinţelor ei. De altminteri aproape toţi trebuie suporte o parte din ele şi acesta este un motiv determinant pentru ca fiecare înţeleagă semnificaţia şi dimensiunea catastrofei.  In schimb,  marea mal priveşte mult mai puţin această ruină din punct de vedere politic, cultural şi di punctul de vedere al obiceiurilor şi al moralei. In această privinţă, simţirea’ raţiunea le lipsesc cu desăvîrşire multor oameni.

Să admitem că ai* fi aşa pentru marea masă în ce priveşte cauze prăbuşirii, dai* faptul că cercurile mai instruite consideră dezastrul german c fiind, în primul rînd, o „catastrofă economică” şi, ca urmare, aşteaptă salvare de la o soluţie economică mi se pare a fi una din cauzele pentru care pînă prezent n-a fost cu putinţă să obţinem vindecarea.

Numai dacă reuşim să înţelegem că punctul de vedere economic se af doar pe planul al doilea sau al treilea şi că rolul principal îl deţin factor politici şi morali şi factorul „sînge” va fi posibil să pricepem cauza nenorocirile actuale şi, ca urmare, să găsim mijlocul şi calea vindecării.

De aceea cercetarea cauzelor prăbuşirii germane este de o importan hotărîtoare; ea se află la baza unei mişcări politice al cărei scop trebuie să f tocmai victoria asupra înfrîngerii.

Dai-,  chiar  în cursul  cercetării trecutului,  trebuie  să  ne ferim confundăm efectele care sar mai mult în ochi cu cauzele mai puţin vizibile.

Explicaţia nenorocirilor noastre actuale care ne vine cel mai uşor minte şi care este, prin urmare, cea mai răspîndită, este următoarea: am avi de suportat urmările războiului pe care l-am pierdut, deci cauza situaţiei noasti nefericite este războiul pierdut.

c 11 — Mein Kampf

te că există mulţi oameni care cred sincer în prostia asta; dar, şi mai nt cei în gura cărora ea nu reprezintă decît minciună şi ipocrizie i- aşa stau lucrurile cu toţi cei care sînt aproape de sursa de pi*ofituri

itală.

b protagoniştii revoluţiei nu i-au reproşat întotdeauna amarnic Ldiferenţa sa totală faţă de rezultatul acestui război? In schimb, n-au barte serios că numai marele capitalist putea avea un avantaj la ;orios al uriaşei lupte a popoarelor şi nicidecum poporul german, german?! Da! aceşti propovăduitori ai reconcilierii mondiale n-au e că numai militarismul era distrus, dar că poporul german ai* putea t mai frumoasă dintre învieri? Nu au fost apreciate atunci în acele iacerile Antantei şi n-a fost aruncată asupra Germaniei vina pentru iptă sîngeroasă? Dai* s-ar fi putut face acest luciu fără a declara că frîngerea militară nu putea avea urmări deosebite pentru naţiune? oluţie n-a fost oare făcută în numele acestei formule? Ea le-a adus Dastre victoria, dai*, cu toate acestea, poporul german poate merge ea externă şi internă numai prin ea! lucrurile nu stăteau cam aşa, camarazi nefericiţi şi înşelaţi?

0  adevărată neruşinare din partea evreilor să atribuie de atunci
a catastrofei înfrîngerii militare, în timp ce Vorwărts din Berlin,
ral al tuturor trădătorilor, scria că, de data aceasta, poporul german
Ireptul să se întoarcă cu steagurile victorioase!

iun aceasta trece drept cauza dezastrului nostru?

nţeles că ar fi complet lipsit de intei*es să încercăm să-i combatem

cinoşi – şi nici nu mi-aş irosi vorbele ca s-o fac – dacă, din nefericire,

1        n-ar fi colportate de o mulţime de oameni complet nesăbuiţi, dai*
e intenţie rea sau de orice falsitate.

e discuţii vor oferi, printre altele, argumente celor care luptă noastră; ele sînt foarte utile într-un moment în care vorbele sînt le îndată ce au fost rostite.

eci ce se poate spune despre afirmaţia că prăbuşirea Germaniei este frîngerii noastre în ultimul război.

ce caz, pierderea războiului a fost de o însemnătate tragică pentru ei noastre, dai* această pierdere nu era o cauză; ea însăşi nu era i altor cauze. Faptul că un sfîrşit nefericit al acestei lupte pe viaţă a trebuit apoi să atragă după sine urmări catastrofale era extrem i orice minte pătrunzătoare şi lipsită de rea-voinţă. efericire, există şi oameni cărora această inteligenţă pătrunzătoare îească la momentul potrivit, sau care, cunoscînd contrariul, întîi totuşi, apoi au negat acest adevăr. Şi cel mai adesea aceştia erau după îndeplinirea dorinţelor lor tainice, vedeau dintr-odată, însă mensiunea catastrofei la care contribuiseră. ‘■ răspunzători de prăbuşirea noastră şi nu înfrîngerea, cum le place

159

să inventeze şi să spună: într-adevăr, înfrîngerea n-a fost decît consecinţa uneltirilor lor şi nu fapta unui comandament „nepriceput”, cum pretind ei acum.^Nici inamicul nu era format din laşi, şi el ştia să moară; din prima zi, superior numeric armatei germane, a dispus prin dotarea sa tehnică de arsenalele lumii întregi. Este deci incontestabil că victoriile germane, repurtate timp de patru ani împotriva unei lumi întregi, nu se datorează decît superiori­tăţii comandamentului nostim. Organizarea şi conducerea armatei germane au fost tot ce s-a văzut mai măreţ pe pămînt.

Dacă au existat deficienţe, este pentru că omeneşte erau cu neputinţă de evitat.

Prăbuşirea acestei armate nu a fost cauza nenorocirii noastre actuale, ea însăşi n-a fost decît consecinţa altor crime, consecinţă care, trebuie s-o spunem, a constituit începutul unei alte prăbuşiri, de astă dată mai vizibile.

Aceasta rezultă din următoarele:

O înfrîngere militară trebuie oare să ducă la prăbuşirea totală a unei naţiuni sau a unui stat? De cînd duce la un asemenea rezultat un război nenorocit?

De altfel, oare popoarele mor din pricina unui război pierdut? La aceasta se poate răspunde pe scurt.

Aşa se întîmplă întotdeauna cînd, prin înfrîngerea lor militară, popoarele îşi primesc răsplata pentru starea lor de corupţie, pentru laşitatea lor, pentru lipsa lor de caracter, pe scurt pentru lipsa lor de demnitate.

Dacă nu este aşa, înfrîngerea militară acţionează mai degrabă ca un stimulent pentru o nouă ascensiune către un nivel mai înalt: ea nu este piatra funerară a existenţei naţionale.

Istoria confirmă această afirmaţie cu nenumărat exemple.

Din nefericire, înfrîngerea militară a poporului german n-a fost o catastrofă nemeritată, ci pedeapsa dreaptă a dreptăţii veşnice. Am făcut mai mult decît să merităm această înfrîngere. Ea nu este decît manifestarea exterioară a celei mai puternice descompuneri, dintr-o serie de fenomene interne, care, deşi vizibile, rămăseseră ascunse privirii majorităţii oamenilor şi pe care, conform metodei struţului, nimeni nu voia s-o vadă.

Observaţi aşadar fenomenele anexe ce caracterizează felul în care poporul german a acceptat această înfrîngere.

Oare în unele cercuri n-a fost exprimată în chipul cel mai neruşinat bucuria pentru nenorocirea patriei? Cine poate proceda astfel dacă nu merită într-adevăr el însuşi o asemenea pedeapsă? In realitate, oare nu s-a mers mai departe şi nu s-au lăudat că au provocat slăbirea frontului şi aceasta nu inamicul a făcut-o; nu, nu, pentru o asemenea ruşine răspunderea o poartă germanii. Se poate spune oare că nenorocirea i-a lovit într-o oarecare măsură pe nedrept? De cînd îşi atribuie oamenii lor înşişi răspunderea războiului? Şi aceasta în pofida oricărei raţiuni, în pofida cunoaşterii faptelor!

Nu şi încă o dată nu, în felul în care poporul german şi-a acceptat

ferea se distinge foarte clar că adevărata cauza a ruinei noastre trebuie ă altundeva decît în pierderea, pur militară, a unor poziţii sau în eşecul fensive; căci dacă frontul ai* fi cedat într-adevăr în calitate de front şi dacă irea lui ar fi antrenat-o pe aceea a patriei, poporul german ar fi suportat ii altfel înfrîngerea.

Am fi suportat atunci nenorocirile consecutive acestei înfrîngeri nd din dinţi; stăpîniţi de durere, am fi lăsat să ni se audă plînsetele. ţa sau mînia ne-ar fi umplut inimile faţă de inamicul devenit învingător perfidiei hazardului sau după voia destinului; atunci, naţiunea, asemeni Iui roman, ar fi ieşit în întîmpinarea diviziilor înfrînte mulţumindu-le, ele patriei, pentru sacrificiile de-acum acceptate şi îndemnîndu-le să nu-şi speranţa în Reich. însăşi capitularea n-ar fi fost semnată decît cu mintea, ) ce inima ar fi bătut deja pentru ridicarea viitoare. Astfel ar fi fost ;ă înfrîngerea dacă n-am fi datorat-o decît destinului. Atunci n-am fi rîs, mi fi dansat, nu ne-am fi lăudat cu laşitatea, n-am fi glorificat această îre, n-am fi insultat trupele la întoarcerea din luptă şi nici nu le-am fi drapelul şi cocarda în noroi; dai’ mai ales nu s-ar fi putut niciodată a acel fenomen hidos care 1-a determinat pe un ofiţer englez, colonelul ton, să spună cu dispreţ: „Din trei nemţi, unul e trădător!” Nu, această

n-ar fi putut niciodată urca precum un val sufocant şi care, de cinci ani , a înecat restul de consideraţie pe care celelalte ţări o mai aveau faţă de

Aici reiese cei mai bine minciuna afirmaţiei că pierderea războiului este răbuşirii germane.

Nu, această ruină, din punct de vedere militai”, nu era ea însăşi decît

a unei serii de fenomene morbide şi de aţîţări care le-au provocat şi care,

timp de pace, atinseseră naţiunea germană.   Aceasta a fost cea dintîi

iţă catastrofală, vizibilă pentru toţi, a otrăvirii tradiţiilor şi a moralei,

ii instinctului de conservare şi a simţămintelor legate de el, z’ele care,

mulţi ani, începeau să sape temeliile poporului şi ale imperiului.

Insă obligaţia de a imputa responsabilitatea acestei prăbuşiri tocmai

lui om care, dotat cu o putere   supranaturală de voinţă şi de acţiune,

să cruţe naţiunea de ceasul prăbuşirii totale şi al ruşinii le revenea

şi organizaţiei lor de luptă marxiste. In timp ce-1 stigmatizau pe

>rff acuzîndu-1 de pierderea războiului mondial, armele dreptului moral

luate din mîinile singurului acuzator periculos care s-ar fi putut ridica

a trădătorilor patriei. In această privinţă s-a pornit de la principiul

ist după care o parte din minciuna cea mai mare este întotdeauna

marea masă a poporului lasă într-adevăr mai uşor să-i fie corupte fibrele

adînci din inima sa, decît să se arunce, voluntar şi conştient, în rău; de

i simplitatea primitivă a simţămintelor sale, ea va fi mai uşor victima

îcium mari decît a uneia mici. In general, ea însăşi nu comite decît

ni mărunte, în schimb i-ar fi ruşine să comită altele, mari.

16.1

Ea nu va putea concepe o asemenea falsitate şi nu va putea crede, nici chiar la alţii, în posibilitatea falselor intepretări, de o neruşinare nemaiauzită; chiar dacă o lămureşti, ea se va îndoi, va ezita îndelung şi, cel puţin, va mai admite ca adevărată o explicaţie oarecare care i se va propune.

Că din cele mai neruşinate minciuni rămîne întotdeauna ceva, este un fapt pe care cei mai mari artişti în ale înşelăciunii şi asociaţiile de escroci îl cunosc foarte bine şi deci îl folosesc în mod josnic.

Cei ce cunosc cel mai bine acest adevăr despre posibilităţile de a folosi minciuna şi denunţul au fost din toate timpurile evreii. Chiar şi existenţa lor se întemeiază pe o singură şi mare minciună, aceea după care ei reprezintă o colectivitate religioasă, cînd de fapt este vorba de o rasă – şi despre ce rasă!

Unul din cele mai însemnate spirite ale omenirii i-a stigmatizat pentru totdeauna printr-o frază de o veracitate profundă şi care va rămîne veşnic întemeiată: el îi numeşte „marii maeştrii ai minciunii” l). Cine nu vrea să recunoască acest fapt, sau nu vrea să-1 creadă, nu va putea contribui niciodată la triumful adevărului.

Se poate considera aproape ca o mare fericire pentru poporul german faptul că boala sa, de multă vreme în incubaţie, a luat brusc aspectul unei catastrofe teribile: dacă nu s-ar fi întîmplat aşa, naţiunea ar fi sucombat, poate mai încet, însă cu atît mai sigur.

Boala ar fi luat o formă cronică; sub forma acută a unei prăbuşiri, cel puţin s-a manifestat limpede şi distinct în ochii unui număr destul de mare de oameni. Nu întîmplător omul a reuşit să stăpînească mai uşor ciuma decît tuberculoza.

Una vine în valuri aducătoare de moarte, îngrozitoare şi care zguduie omenirea; cealaltă înaintează încet. Una provoacă o spaimă oribilă, cealaltă nu duce decît la o indiferenţă crescîndă. Dai- rezultatul este că omul, care s-a opus ciumei cu toată energia şi fără să se dea în lături de la nici un efort, n-a făcut decît puţine încercări de a stăvili ftizia. Astfel el a dominat ciuma, iar pe el îl domină tuberculoza.

Este exact ceea ce se întîmplă cu bolile acelui organism care este un popor. Cînd boala nu are, de la început, mersul unei catrastrofe, omul începe încet să se obişnuiască cu ea… şi sfîrşeşte, fie şi după mai mult timp, prin a muri inevitabil.

Şi încă este o fericire – amară ce-i drept – dacă soarta se hotărăşte să intervină în acest proces de descompunere, făcînd ca boala să i se arate victimei: o asemenea catastrofă se întîmplă, de fapt, de multe ori. Este posibil, în aceste condiţii, ca ea să provoace vindecarea întreprinsă din acel moment cu maximum de hotărîre.

Dai-, chiar în astfel de cazuri, certitudinea dintîi este tot recunoaşterea

‘) Cuvintele îi aparţin lui Schopenhauer (N.T.)

162

cauzelor adînci care au provocat boala respectivă.

Dar şi aici punctul capital este distincţia între cauzele excitatoare şi tulburările provocate. Această deosebire va fi cu atît mai greu de făcut cu cît elementele morbide vor fi sălăşluit mai multă vreme în organismul naţional şi care vor fi reuşit să se contopească cu el, cum se poate întîmpla în mod normal. Intr-adevâr, se poate foarte uşor întîmpla ca, după un anumit timp, toxinele evident nocive să fie considerate ca un element constitutiv al poporului sau cel mult ca el să le suporte ca pe un rău necesar, nemaiconsiderînd indispensabilă căutarea excitatorului străin.

Aşa s-a întîmplat că, în timpul anilor îndelungaţi de pace care au precedat războiul, au apărut fără îndoială maladii recunoscute ca atare; şi totuşi, cu cîteva excepţii, nimeni nu se sinchisea de cercetarea cauzelor lor eficiente.

Aceste excepţii au fost, şi în cazul acesta, în primul rînd fenomene ale vieţii economice, de care fiecare ia mai puternic cunoştinţă decît de accidentele care se produc într-o serie de alte domenii.

S-au constatat într-adevăr simptome ale descompunerii care ai* fi trebuit să prilejuiască cele mai serioase reflecţii.

Iată ce se cuvine să spunem din punct de vedere economic.

Extraordinara creştere a populaţiei germane înainte de război a pus problema producerii pîinii zilnice în prim planul tuturor preocupărilor şi al fiecărei acţiuni politice şi economice, şi aceasta sub o formă din ce în ce mai acută. Din nenorocire, nu a fost cu putinţă să se ia hotărîrea singurei soluţii bune: s-a crezut că scopul poate fi atins prin mijloace mai puţin oneroase. Renunţarea la cucerirea de noi teritorii şi, drept despăgubire, visul unei cuceriri economice mondiale trebuiau să conducă, în ultimă analiză, la o industrializare pe cît de exagerată pe atît de dăunătoare.

Prima consecinţă – şi de cea mai mare importanţă – a acestei concepţii a fost şubrezirea situaţiei ţăranilor. Proporţional cu acest recul, sporea din zi în zi proletariatul din marile oraşe pînă cînd echilibrul a fost definitiv distrus.

Imediat a apărut şi despărţirea brutală în bogaţi şi săraci. Prisosul şi mizeria au trăit atît de aproape unul de cealaltă încît urmările acestei situaţii nu puteau şi nu trebuiau să fie decît extrem de grele. Sărăcia şi şomajul au început să-şi bată joc de oameni, nelăsînd ca amintiri decît nemulţumirea şi amărăciunea; rezultatul a fost, pare-se, ruptura politică dintre clase.

In ciuda înfloririi economice, descurajarea a devenit mai puternică şi mai adîncă şi a atins un asemenea grad încît fiecare s-a convins că „asta nu mai poate să dureze multă vreme aşa”, fără ca oamenii să-şi fi închipuit în mod precis ce s-ar fi putut întîmpla, ce ar fi făcut sau ce ar fi putut să facă.

Erau semnele tipice ale unei nemulţumiri adînci care încerca astfel să se exprime.

Totuşi mai rele erau alte fenomene, rezultate din primele, şi care se năşteau din preponderenţa din punct de vedere economic în cadrul naţiunii.

In aceeaşi măsură în care economia a urcat la rangul de stăpînă şi

diriguitoare a statului, banul a devenit zeul pe care fiecare trebuia să-1 sluj şi în faţa căruia totul trebuia să se închine. Din ce în ce mai mult, zeii cereţ fost daţi la o parte ca şi cum, îmbătrîniţi, şi-ar fi trăit traiul şi, în locul lor, i Mammon trăgea pe nas fumul de tămîie.

Atunci s-a produs o degenerare într-adevăr dezastruoasă; era d tnioasă mai ales din pricină că se manifesta într-un moment în care naţi putea avea nevoie mai mult ca oricînd de o mentalitate sublimă pînă la erl în ceasul care părea ameninţător şi critic. Germania trebuia să fie preg într-o bună zi, să răspundă cu sabia pentru încercarea ei de a-şi asigura i cea de toate zilele pe calea „muncii paşnice şi a ordinii economice”.

Domnia banului a fost din păcate ratificată de autoritatea care trebuit să se ridice cel mai puternic împotriva ei: Maiestatea Sa împăra făcut un gest nefericit atrăgînd nobilimea, în special, în rîndurile fin; Desigur, trebuie să luăm în seamă faptul că nici chiar Bismarck nu recuno pericolul care ameninţa în această privinţă. Dar în felul acesta virtuţile i erau mai prejos decît valoarea banului, căci era limpede că, odată angajg acest drum, nobilimea de sînge va trebui să cedeze locul nobilimii finan Operaţiunile financiare izbutesc mai uşor decît bătăliile.

In aceste condiţii, pentru adevăratul erou sau pentru omul de st; era îmbietor să se vadă pus în legătură cu întîiul venit dintre evreii de t omul cu adevărat merituos nu putea acorda nici un interes faptului ci decemează decoraţii ieftine şi nu putea decît să le refuze, cu mulţumiri. D< punctul de vedere al sîngelui, această evoluţie era extrem de tristă: nobi şi-a pierdut din ce în ce mai mult raţiunea existenţei sale de a fi „rasistă’ fi meritat mai degrabă, pentru majoritatea membrilor săi, numele de nobilime”.

Un fenomen însemnat de descompunere economică a fost desprin lentă a dreptuiilor de proprietate personală şi evaziunea progresivă a econ generale către proprietatea societăţilor pe acţiuni.

înstrăinarea proprietăţii de salariat a atins proporţii nemăsurate. 1 a început să triumfe şi să ia, încet dai- sigur, viaţa naţiunii sub protec controlul său.

Internaţionalizarea averii germane fusese deja pornită prin subterf folosirii acţiunilor. La drept vorbind, o partea a industriei germane înc încerca, cu spirit decisiv, să se pună la adăpost de această soartă, dar ea a prin a sucomba, victimă a atacului combinat al acestui sistem de capit invadator care ducea această luptă cu sprijinul cu totul special al asociatul cel mai fidel, mişcarea marxistă.

Războiul neîncetat împotriva „industriei grele” a fost începutul e.\ al încercării marxismului de a internaţionaliza economia germană, cai putut fi distrasă complet decît prin victoria dobîndită de acest marxii timpul revoluţiei.

In vreme ce scriu acestea, atacul general împotriva reţelei de cale

mană a reuşit în sfîrşit: această reţea a trecut de-acum în mîinile finanţei irnaţionale. Astfel social-democraţia internaţională şi-a atins unul din activele cele mai importante.

In ce măsură a fost înfăptuită această fărîmiţare economică a poporului nan reiese deosebit de clar din următoarele: la sfîrşitul războiului, unul din iucătorii industriei şi în special al comerţului german a fost în stare să ină părerea că forţele economice, prin ele însele, erau singurele în măsură să ptuiască punerea pe picioare a Germaniei.

Tocmai în momentul în care Franţa, ca să preîntîmpine această greşeală, i mare grijă să pună din nou la baza programelor instituţiilor sale de ţămînt ştiinţele umaniste, a fost debitată şi nerozia că naţiunea şi statul îşi irau menţinerea cauzelor economice şi nu meritelor nepieritoare ale unui .1.

Această idee lansată odinioară de Stinnes a produs o confuzie incredibilă; i fost totuşi culeasă de îndată, spre a deveni, cu o repeziciune uimitoare, notivul tuturor şarlatanilor şi al tuturor guralivilor pe care, de la revoluţie ace, ursita ia dezlănţuit asupra Germaniei sub calificativul de „oameni de

*             *

Dar unul din cele mai grave fenomene de dezagregare din Germania inte de război a fost lipsa de energie care s-a întins de pretutindeni peste i şi peste toţi. Este încă o urmare a nesiguranţei resimţite de fiecare în toate nţele şi a laşităţii care rezultă ea însăşi din acest motiv şi din altele încă. istă boală a mai fost agravată şi de educaţie.

Educaţia germană dinainte de război era atinsă de un număr incredibil lăbiciuni. Ea era foarte strîns şi exclusiv limitată la formarea unei iţături” pure şi mult mai puţin aplicate noţiunii de „putere”.

încă şi mai puţină însemnătate era acordată formării caracterului idului – în măsura în care ea poate fi urmărită – , foarte puţină dezvoltării astei faţă de răspunderi şi nici un pic educării voinţei şi puterii de decizie, usele acestor metode au fost nişte erudiţi, cum eram socotiţi noi, germanii, Lte de război şi eram şi apreciaţi ca atare. Germanul era iubit, pentru că era e folositor, dai* era puţin apreciat, tocmai din pricina slăbiciunii sale de ter. Nu este de mirare dacă mai mult decît majoritatea celorlalte popoare, anii îşi pierd naţionalitatea şi patria.

Oare acest proverb frumos nu spune totul: „Cu pălăria în mînă poţi ia toată ţara” ?

Această supleţe conciliantă a devenit totuşi nefastă cînd a fost aplicată gurelor maniere admise la prezentarea în faţa suveranului: să nu contrazici Iată, ci să aprobi întotdeauna ceea ce binevoia să zică Maiestatea Sa. Ori,

16

tocmai aici ar fi fost cea mai folositoare libera manifestare a demnităţii umane monarhia a murit de altfel din aceste linguşiri, căci nu era nimic altceva decî linguşire.

Singurii care vedeau această atitudine faţă de capetele încoronate ci fiind singura admisibilă erau nişte linguşitori mizerabili şi nişte fiinţe lipicioase într-un cuvînt o ceată de decadenţi care se simţeau mai în largul lor alături d tronurile cele mai nobile din toate timpurile!

Aceste creaturi, mai mult supuşi decît subjugaţi, au arătat în orice caî pe de o parte, o supunere deplină faţă de suzeranul lor şi cel care le asigur subzistenţa, pe de altă parte, şi din toate timpurile, cea mai mare neruşinări faţă de restul omenirii, neruşinare pe care au dovedit-o mai ales atunci cînd s-ai complăcut cu obrăznicie să facă faţă de ceilalţi bieţi oameni pe singuri monarhişti.

O adevărată neruşinare, cum nu poate vădi decît un vierme, nobil sau bs Fiindcă în realitate aceşti oameni au fost şi groparii monarhiei şi în special a ideii de monarhie. Şi nu poate fi altfel: un om care este gata să acţioneze pentn o cauză nu va fi niciodată un prefăcut, nici un linguşitor fără caracter.

Cel care ţine să salveze şi să facă să prospere o instituţie se va ataşa d ea cu toate fibrele inimii şi nu se va îndepărta de ea, chiar dacă îi descoper cîteva cusururi. In orice caz, nu el va protesta rînd pe rînd şi public, aşa cum ai făcut, cu minciuna pe buze, democraticii „prieteni” ai monarhiei; dimpotrivă, va avertiza foarte serios pe Maiestatea Sa, care poartă coroana, şi va căuta s-< convingă. El nu va îngădui şi nu-şi va recunoaşte dreptul de a îngădui c Maiestatea Sa să rămînă liberă să mai acţioneze conform voinţei sale, chiar dac aceasta ar duce şi duce evident la vreo nenorocire; într-un asemenea caz, el vj trebui, dimpotrivă, să apere monarhia de monarh, oricare ar fi pericolul care a putea rezulta de aici.

Dacă valoarea acestei orînduiri s-ar întemeia pe persoana monarhulu de moment, această instituţie ar fi mai rea decît ne-am putea închipui.

Căci monarhii nu constituie decît foarte rai- o elită a înţelepciunii şi raţiunii, şi nici măcar a caracterului, cum am vrea să ne închipuim. Numa profesioniştii linguşelii şi ai prefăcătoriei ai* putea admite acest punct de vedere dar toţi oamenii drepţi, – şi aceştia sînt oamenii cei mai preţioşi într-un stat – s vor simţi dezgustaţi numai la gîndul că ai” trebui să dea la o parte cu piciorul asemenea prostie. Pentru ei, istoria e istorie, adevărul e adevăr, chiar şi atunc cînd e vorba de monarhi. Nu, fericirea de a avea un mare monarh, un mar bărbat, le este dată atît de rai* popoarelor, încît ele trebuie să fie deja mulţumiţi dacă maliţiozitatea soartei îi scuteşte cel puţin de cele mai funeste din atacuriL sale.

Valoarea şi însemnătatea ideii de monarhie nu se întemeiază aşadar p persoana monarhului însuşi; numai cerul poate hotărî să pună coroana p tîmplele unui erou genial precum Frederic cel Mare sau a unui înţelept ci Wilhelm I. Aceasta se întîmplă o dată la un veac, arareori mai des. Dai’ şi aic

omină persoana şi sensul acestei orînduiri nu trebuie să se întemeieze

; instituţia luată ca atare.

Din această cauză, monarhul decade la nivelul de servitor. Nici el nu

lecît o roată a maşinăriei şi are îndatoriri faţă de aceasta. Şi el trebuie,

să se supună unor exigenţe superioare şi „monarhist” nu mai este cel

Lasă în tăcere pe monarhul încoronat să comită o crimă faţă de coroana sa.

tiist este cel care îl va împiedica să o facă.

Dacă semnificaţia adîncă a instituţiei n-ar sta în idee, ci, neapărat, în aa consacrată, n-ar exista nici măcar dreptul de a face ca un prinţ care dă

de alienare mintală să renunţe la coroană.

Este necesar să actualizăm aceasta încă de pe acum; într-adevăr,în zilele 5, vedem manifestîndu-se din nou, din ce în ce mai mult, fenomenele ite, dar a căror existenţă lamentabilă a fost una din cauzele esenţiale ale irii monarhiei. Cu o anume naivitate insolentă, aceşti oameni vorbesc n nou despre regele lor, pe care totuşi îl părăsiseră în mod atît de ruşinos :îţiva ani, în ceasul greu, şi încep să-i înfăţişeze ca pe nişte germani răi pe :ia care nu vor să-şi unească vocile cu tiradele lor mincinoase. In realitate, eleaşi curci plouate care, în 1918, se împrăştiau şi alergau în toate părţile erea fiecărei brasarde roşii,care îşi lăsau regele să fie rege, îşi schimbau )ă halebarda cu un baston de plimbare, îşi legau cravate de culoare neutră

nişte „burghezi” paşnici, dispăreau fără urmă. Aceşti susţinători ai taţii au plecat brusc şi numai după ce vîntul furtunii revoluţionare s-a t îndeajuns, mulţumită acţiunii altora, ca să le îngăduie să cînte iar cu 2 în toate cele patru zări „Trăiască regele!”, aceşti „slujitori şi sfetnici” ai iei au început, prudent, să se arate din nou.

Acum sînt cu toţii aici şi-şi deschid din nou ochii plini de poftă şi încep sgrete poziţia pierdută; abia îşi pot stăpîni zelul faţă de rege şi setea de a a… pînă în ziua cînd apare iar prima brasardă roşie şi în care vraja vechii •hii se destramă… cum fug şoarecii în faţa pisicii.

Dacă monarhii n-ar fi vinovaţi ei înşişi de această stare de lucruri, am cel puţin să-i plîngem foarte cordial, în ciuda apărătorilor lor de astăzi: dai* i fi convinşi că împreună cu asemenea cavaleri pierzi tronuri, dai” nu ieşti nici o coroană.

Acest „devotament” a fost una din greşelile întregii noastre educaţii, ilă care a antrenat în această privinţă o răzbunare deosebit de crudă, ire acestui „devotament”, aceleaşi fenomene lamentabile s-au putut ce la toate curţile şi submina progresiv bazele monarhiei.

Cînd clădirea a început să se clatine… făuritorii acestei opere se lizaseră: bineînţeles, nişte fiinţe abjecte, nişte linguşitori nu se lasă ucişi u stăpînul lor.

Aceşti monarhi n-au ştiut niciodată acest lucru şi nu l-au învăţat inie; din toate timpurile aceasta le-a adus pierzania.

Un fenomen rezultînd din această educaţie absurdă a fost fiica de

167

răspundere şi slăbiciunea care i-a urmat pentru a trata nişte probleme chiar vitale.

Punctul de plecare al acestei epidemii a fost, desigur, în mare parte, pentru noi, instituţia parlamentară în care tocmai absenţa răspunderii este cultivată în mediu de cultură. Din nefericire, boala a cuprins cu încetul toate activităţile, dar a bîntuit mai cu seamă printre cele ale statului. Pretutindeni oamenii au început să se sustragă de la răspunderi şi să nu mai ia, în consecinţă, decît măsuri insuficiente sau jumătăţi de măsură. De îndată ce cineva trebuia să-şi asume o răspundere, măsura celei pe care consimţeau să şi-o ia era întotdeauna redusă la minimum.

Cercetaţi numai atitudinea tuturor guvernelor faţă de o serie de fenomene cu adevărat prejudiciabile ordinii vieţii noastre publice şi veţi recunoaşte cu uşurinţă însemnătatea redutabilă a acestei mediocrităţi şi a acestei laşităţi generale.

Nu vreau să extrag decît cîteva cazuri din întreaga masă a exemplelor care se prezintă.

In mediile gazetăreşti, oamenii obişnuiesc bucuros să denumească presa o mare putere în stat. De fapt, importanţa ei este într-adevăr uriaşă şi nu poate fi subestimată: gazetăria este, de fapt, cea care continuă educaţia adulţilor.

Din acest punct de vedere, cititorii pot fi, în mare, împărţiţi în tre tranşe:

  1. Cei care cred tot ce citesc.
  2. Cei care nu mai cred absolut nimic.
  3. Minţile care examinează cu simţ critic ceea ce au citit şi care apo
    raţionează.

Prima grupă este din punct de vedere numeric de departe cea mai mare Ea cuprinde marea masă a poporului şi reprezintă, prin urmare, partea cea ma simplă a naţiunii sub raport intelectual.

Această grupă nu cuprinde cutare sau cutare profesie, cel mult poate f împărţită în linii mari după gradul de inteligenţă. Dar ea cuprinde pe toţi aceia cărora nu le-a fost dat, fie din naştere, fie prin educaţie, să gîndească ei înşişi şi care, din incapacitate sau din neputinţă, cred tot ceea ce li se arată tipări negru pe alb. Această grupă cuprinde acea categorie de trîntori care ar putea foarte bine să gîndească ei înşişi, dai* care, dintr-o lene a spiritului, apucă recunoscători tot ceea ce a gîndit deja un altul, presupunînd din modestie ca acesta din urmă, fâcînd un efort, va fi gîndit corect.

Asupra tuturor acestor oameni, care repi*ezintă marea masă, influenţa presei va fi considerabilă.

Ei nu sînt nici capabili, nici dispuşi să examineze ei înşişi ceea ce li se prezintă, astfel încît abţinerea lor totală de la tratarea problemelor zilei este aproape în exclusivitate imputabilă influenţelor externe suferite. Aceasta poate constitui un avantaj cînd sînt lămuriţi de autori serioşi şi îndi’ăgostiţi de adevăr; dai* este un dezavantaj dacă aceia care au grijă să-i informeze sînt nişte canalii

L68

>au nişte mincinoşi.

A doua grupă este mai redusă numeric. Ea este alcătuită în parte din îlemente care au aparţinut mai întîi primei grupe, apoi, după îndelungate şi imamice deziluzii, au trecut la părerile opuse, şi care nu mai cred nimic… de ndată ce li se adresează cineva sub forma unui text tipărit. Ei urăsc toate :iarele; nu mai citesc nici unul sau, sistematic, le critică violent conţinutul care, lupă părerea lor, nu este decît o ţesătură de inexactităţi şi de minciuni. Aceşti lameni sînt foarte greu de manipulat, căci, chiar şi în faţa adevărului, ei rămîn ot neîncrezători. Ca urmare, ei sînt pierduţi pentru o acţiune pozitivă.

In sfîrşit, cea de-a treia grupă este de departe cea mai mică. Ea se ompune din minţi cu adevărat inteligente şi ascuţite pe care aptitudinile lor îaturale, ca şi educaţia lor, le-au învăţat să gîndească, care caută să facă ele nsele un raţionament asupra fiecărui subiect şi care supun tot cea ce au citit mei examinări şi unor cugetări foarte adînci şi repetate.

Ele nu vor privi un ziar fără a colabora îndelung, mintal, cu autorul a ărui misiune este grea în acest caz. Ziariştilor nu le plac aşadar aceşti oameni lecît cu o oarecare rezervă.

Pentru membrii celei de-a treia grupe, prostiile din textele unui ziar sînt iuţin periculoase, ori, măcar, puţin importante. In cursul vieţii, ei s-au obişnuit ă nu vadă, în fond, în orice ziarist, decît un hîtru care spune adevărul numai in cînd în cînd. Din păcate, importanţa acestor oameni eminenţi stă în nteligenţa şi nu în numărul lor, o treabă nenorocită într-o vreme cînd înţelepciu-ea nu înseamnă nimic şi în care majoritatea înseamnă totul.

Astăzi, cînd hotărăşte buletinul de vot al masei, cea mai mare greutate are grupa cea mai numeroasă: este mulţimea celor simpli şi creduli.

A-i împiedica pe aceşti oameni să cadă în mîinile unor educatori perverşi, jnoranţi sau chiar rău intenţionaţi este o datorie a statului şi o datorie socială e prim ordin. De aceea statul are datoria de a supraveghea educaţia lor şi de opri orice articol scandalos. De aceea el trebuie să supravegheze presa foarte ideaproape, deoarece influenţa ei asupra acestor oameni este deosebit de uternică şi de pătrunzătoare, căci ea nu acţionează trecător, ci constant. In niformitatea şi în repetarea ei constantă stă întreaga ei importanţă uriaşă. Ca în alte domenii, statul nu trebuie să uite nici în acest caz că toate mijloacele •ebuie să tindă spre acelaşi ţel. El nu trebuie să se lase indus în eroare şi nici îdus de pălăvrăgeli despre aşa-numita „libertate a presei”, care l-ar determina i nu-şi facă datoria şi să priveze naţiunea de această hrană de care ea are evoie şi care îi face bine, el trebuie, cu o hotărîre pe care n-o opreşte nimic, să-şi sigure acest mijloc de creaţie şi să-1 pună în slujba statului şi al naţiunii.

Ce hrană a furnizat presa de dinainte de război? Nu era cea mai igrozitoare otravă care se poate imagina?

N-a fost inoculat în sufletul poporului nostru pacifismul cel mai îunător, într-o vreme cînd restul lumii se pregătea deja să sugrume Germania, Lcet dai” sigur? Nu strecurase presa în spiritul poporului, încă pe timp de pace,

ie

îndoiala cu privire la dreptul statului însuşi, ca să împiedice dinainte statul i aleagă mijloacele potrivite ca să-1 apere? Nu presa germană a fost cea care ştiut să facă poporul să savureze nebunia „democraţiei din vest”, pînă cîni cucerit de toate tiradele sale entuziaste, a crezut că-şi poate încredinţa viitori unei Societăţi a naţiunilor?

Nu a contribuit ea la educarea poporului nostru în sensul un amoralităţi lamentabile? Nu a ridiculizat morala şi obiceiurile făcîndu-le să paj retrograde şi beoţiene pînă ce poporul nostru a devenit în sfîrşit „modem”?

Nu a subminat ea, prin constanţa atacurilor sale, temeliile autorităj statului pînă ce n-a mai fost nevoie decît de o singură lovitui’ă pentru ca edificii să se prăbuşească? Nu a combătut, prin toate mijloacele, toate manifestări] voinţei de a reda statului ceea ce este al lui? Nu a înjosit ea armata, prin critil neîncetate, n-a sabotat serviciul militai- general, nu a cerut refuzarea creditel militare etc, pînă cînd succesul ei a devenit inevitabil?

Activitatea presei zise liberale n-a fost pentru poporul şi imperi german decît o treabă de gropari. In această privinţă nu se poate spune nim despre ziarele marxiste: pentru ele, minciuna este o necesitate vitală, cum es pentru pisică vînătoarea de şoareci. Misiunea ei nu este oare aceea de a zdro coloana vertebrală a poporului, din punct de vedere social şi naţional, pentru face acest popor tocmai bun pentru jugul servil al capitalului internaţional al stăpînilor săi evrei?

Dai* oare ce a întreprins statul împotriva acestei otrăviri masive naţiunii? Nimic, absolut nimic: cîteva decrete ridicole, cîteva sancţiuni împotri infamiilor mult prea violente, şi asta e tot. Spera, cu preţul acesta, să-şi atra bunăvoinţa acestui flagel, prin linguşeli, prin recunoaşterea “valorii” presei, “importanţei” sale, a misiunii sale educative, şi alte nerozii; dai* evreii i ripostat cu zîmbete şi cu viclenie şi l-au răsplătit mulţumindu-i făţarnic.

Cu toate acestea, cauza acestei carenţe meschine a statului nu stăti atît în necunoaşterea acestui pericol, cît – şi în special – într-o laşitate de-ţi vi să urli şi în slăbiciunea care rezultă din ea, din toate hotărîrile şi din toa măsurile luate. Nimeni nu avea curajul să recurgă la mijloacele hotărîtoare radicale: s-a mărginit să facă doar lucruri de mîntuială, pe ici, pe colo, oriunc folosind numai jumătăţi de măsură şi, în loc să o lovească drept în inimă, a aţîţ nestăpînit vipera: rezultatul a fost următorul: nu numai că vechea stare lucruri nu s-a schimbat, ci, dimpotrivă, puterea instituţiilor care trebuii combătute a crescut an de an.

Lupta defensivă a guvernelor germane din vremea aceea împotri presei care contamina încet naţiunea, presă în special de origine evreiască, e fără directive, nehotărîtă şi mai ales lipsită de scop vizibil. Aici, prudenţa raţiunea au lipsit cu desăvîrşire, atît în evaluarea importanţei acestei lupte şi în alegerea mijloacelor şi stabilirea unui plan solid. Erau emise, de ici şi colo, păreri dogmatice; cîteodată – cînd se simţeau prea puternic muşcat: închideau cutare sau cutare ziarist răutăcios, asta pentru cîteva săptămîni ■

mm, aar îasau cuibul de vipere să supravieţuiască în aceeaşi stare.

Cu siguranţă, acesta era rezultatul, pe de o parte, al tacticii extrem de

al evreimii, pe de altă partre, al unei prostii sau al unei candori

>vâr extreme. Evreul era mult prea fin ca să lase să-i fie atacată toată

iu numai o parte, ca s-o apere pe cealaltă. In timp ce ziarele marxiste

i la război sub forma cea mai grosolană împotriva a tot ceea ce oamenii

socoti sfînt, în timp ce ele atacau în modul cel mai infam statul şi

J şi aţîţau diferitele fracţiuni ale poporului unele împotriva altora,

•vreieşti, burghezo-democrate, ştiau să se împodobească pe dinafară cu

ibiectivitate şi făceau eforturi să evite cuvintele tari. Ele ştiau bine că,

;apetele seci nu judecă decît după aparenţe şi nu sînt niciodată în stare

îdă în miezul lucrurilor, nu apreciază valoarea unui lucru decît după

a lui exterioară şi nu după conţinutul său; slăbiciune foarte umană,

iatoi-eazâ consideraţia de care se bucură.

esigur, pentru aceşti oameni, Gazeta de Frankfurt reprezenta culmea ‘ecent. Ea nu foloseşte niciodată expresii piperate şi recurge întotdeau-a cu armele spiritului, luptă preferată – ciudat luam – chiar de cei mai nte.

:easta rezultă din semieducaţia noastră care eliberează oamenii de lor natural, îi impregnează cu anumite cunoştinţe fără să-i poată ridica erea temeinică a lucrurilor; pentru a atinge acest nivel, zelul şi i nu folosesc la nimic; mai este nevoie şi de raţiune şi de o raţiune Cunoaşterea ultimă este întotdeauna cunoaşterea cauzelor adînci şi explic:

ui nu trebuie niciodată să cadă în greşeala de a crede că el a ajuns la demnitatea de suzeran şi stăpîn al naturii (eroare care poate irte uşor înfumurarea la care duce semidoctismul). Dimpotrivă, el iţeleagă necesitatea fundamentală a domniei naturii şi să priceapă “Ă existenţa sa rămîne supusă luptei veşnice şi efortului veşnic, tru a se ridica.

a simţi din acel moment că într-o lume în care planetele şi sorii ■ectorii circulare, în care aştrii se învîrtesc în jurul planetelor, unde te pretutindeni şi singură asupra slăbiciunii pe care o constrînge să iocil, sau pe care o zdrobeşte, omul nu poate să depindă de legi

ui se supune dominaţiei principiilor eterne ale acestei înţelepciuni ite încerca să le înţeleagă, dai’ nu se va putea niciodată elibera de

ai pentru lumea semidocţilor noştri intelectuali scrie evreul ziarele neşte presa intelectuală. Ei îi sînt destinate Frankfurterzeitung şi blatt. Tonul lor e acordat la diapazonul ei şi asupra ei îşi exercită tă presă. Evitînd formele care pe dinafară ar părea prea deşănţate, i în inima cititorului otrăvurile scoase din alte surse. Sub geizerul

171

sunetelor armonioase şi al formelor oratorice, ele îşi adorm cititorii cu credinţa că singure ştiinţa pură sau chiar morala sînt forjele motrice ale actelor lor, în timp ce în realitate nu este vorba decît de arta, pe cît de genială pe atît de vicleană, de a-i fura astfel adversarului arma de care ar avea nevoie împotriva presei.

într-adevăr, în timp ce unii năduşesc de bună-cuviinţă, toţi imbecilii îi cred cu atît mai bucuros cu cît, din partea celorlalţi este vorba exclusiv de mici excese care nu lezează niciodată libertatea presei, eufemism menit să denumească acest procedeu scandalos şi de altfel nepedepsit, folosit pentru a minţi poporul şi a-1 otrăvi. Astfel, oamenilor le e teamă să se opună acestui banditism, ca să nu-şi atragă imediat împotrivă în acest caz presa “bună” şi această teamă este foarte întemeiată. Căci, de îndată ce se încearcă atacarea unuia din aceste ziare infame, celelalte îi iau partea imediat: dar se feresc să aprobe modul lor de a lupta, Doamne fereşte!… Este vorba numai de propovăduirea principiului libertăţii presei şi a libertăţii de a-ţi exprima public părerile.

Dai”, în faţa acestor strigăte, pînă şi oamenii cei mai puternici se înmoaie, din moment ce ele nu sînt scoase decît de ziarele “bune”.

In aceste condiţii, această otravă a putut, fără nici o opoziţie, pătrunde în circulaţia sanguină a poporului nostru, fără ca statul să fi avut puterea să suporte boala.

Dezorganizarea imperiului, care ameninţa deja, reieşea din mediocrita­tea ridicolă a mijloacelor aplicate pentru a-1 feri de ea. O instituţie care nu mai este hotărîtă să se apere ea însăşi cu toate armele, se abandonează.

Orice slăbiciune este semnul vizibil al descompunerii interne: mai devreme sau mai tîrziu trebuie să urmeze şi va urma prăbuşirea externă.

Cred că generaţia de astăzi, bine condusă, va stăpîni mai uşor acest pericol. Ea a trăit întîmplări care au putut întări nervii celor care nu şi-au pierdut buna-cuviinţă. Fără îndoială, curînd evreul va mai scoate în aceste ziare un strigăt puternic de îndată ce o mînă îi va atinge vizuina preferată, de îndată ce va pune capăt scandalului presei, va pune acest mijloc suplimentai” de educaţie în slujba statului şi nu-1 va mai lăsa în stăpînirea oamenilor străini de popor şi a duşmanilor poporului.

Dai” cred că acest lucra ne va deranja mai puţin pe noi, tinerii, decît, odinioară, pe părinţii noştri: un obuz de treizeci de centimetri a şuierat întotdeauna mai puternic decît o mie de vipere de ziarişti evrei. Atunci, să le lăsăm să şuiere!

Exemplu] următor demonstrează şi incapacitatea şi slăbiciunea guvernului Germaniei de dinainte de război în privinţa chestiunilor vitale cele mai importante pentru naţiune.

Paralel cu contaminarea poporului, din punct de vedere politic, a obiceiurilor şi moralei, de mulţi ani era deja practicată o otrăvire la fel de periculoasă a poporului. Sifilisul a început să bîntuie tot mai mult în marile oraşe, în timp ce tuberculoza îşi culegea şi ea roadele funebre în aproape toată

n

ra.

Deşi, în ambele cazuri, urmările ar fi fost teribile pentru naţiune, n-au st în stare să se hotărască să ia nişte măsuri decisive împotriva acestor boli.

Faţă de sifilis în special, poporul, ca şi statul, aveau o atitudine ce poate calificată drept capitulare totală. Intr-o luptă concepută cu seriozitate, orturile ar fi trebuit împinse ceva mai departe decît s-a întîmplat în realitate, îscoperirea unui remediu, dubios, şi aplicarea lui practică nu mai pot acţiona upra acestei contaminări. Nici aici nu putea fi vorba decît de combaterea uzelor şi nu de a face să dispară fenomenele aparente. Ori cauza era în primul îd prostituţia: chiar dacă această prostituţie n-ar fi avut ca efect îngrozitoarea ntaminare, ai* fi fost oricum dăunătoare poporului, căci distrugerile de ordin arai aduse de această depravare sînt de ajuns pentna a pustii un popor încet complet.

Această iudaizare a vieţii noastre spirituale şi această transformare a acticii împerecherii într-o afacere bănească vor aduce mai devreme sau mai ziu prejudicii întregii noastre descendenţe: în loc de copii viguroşi, născuţi fitr-un sentiment firesc, nu vom mai vedea decît produsele vrednice de plîns 3 unei operaţiuni financiare de ordini practic. Aceasta va rămîne de fapt, tot ii mult, baza şi condiţia căsătoriilor noastre. Dacă iubirea face ravagii, asta întîmplă în altă parte.

Şi în această privinţă este, bineînţeles, cu putinţă să batjocoreşti o vreme tura, dai’ răzbunarea e inevitabilă, ea nu se arată decît mai tîrziu sau mai ie zis adesea omul nu o sesizează decît prea tîrziu.

Este uşor de recunoscut cit sînt de pustiitoare urmările necunoaşterii istante a condiţiilor primordiale normale ale căsătoriei privind nobilimea astră. Se constată aici rezultatele unei reproduceri bazate în parte pe o istrîngere mondenă, în parte pe raţiuni de ordin financiar. Una conduce la uarea, cealaltă la otrăvirea sîngelui, căci toate evreicele de magazin au mtaţia de a fi apte să asigure descendenţa Alteţei Sale – care, în acest caz, are ui dintr-o alteţă! – In ambele cazuri, urinarea este o degenerescentă totală, rghezia noastră se străduieşte astăzi să urmeze aceeaşi cale şi va atinge îlaşi scop.

Lumea încearcă, cu o grabă indiferentă, să treacă pe lîngă adevărurile plăcute, ca şi cum printr-o asemenea purtare ar putea face ca aceste lucruri stente să nu mai existe. Nu, nu se poate nega faptul că populaţia noastră din irile oraşe se prostituează tot mai mult în dragoste şi că, prin aceasta, este idă contaminării cu sifilis într-o măsură crescîndă: faptele se văd.

Rezultatele cele mai plauzibile ale acestei contaminări masive se pot unoaşte, pe de o parte, în ospicii, pe de alta, vai! în… copiii noştri. In special ;ştia constituie dovada tristă şi mizerabilă a acestei “spurcări” în continuu igres a vieţii noastre sexuale: în bolile copiilor se arată viciile părinţilor.

Există mai multe mijloace de a găsi o soluţie: anumiţi oameni nu văd nic, sau, mai bine zis, nu vor să vadă nimic; aceasta este, bineînţeles, cea mai iplă şi mai economicoasă “luare de poziţie”, Ceilalţi se învăluie în mantia

173

sfîntă a unei virtuţi pe cît de ridicole, pe atît de mincinoase, vorbind întreaga problemă ca şi cum ar fi vorba de un mare păcat şi-şi exprimă de toate profunda lor indignare faţă de orice păcătos care s-a lăsat prins as*Pra faptului; închid apoi ochii, cu pioasă aversiune în faţa acestei maladii ate’    ! roagă pe bunul Dumnezeu să dea o ploaie de pucioasă şi smoală • pe cît pi după moartea lor – asupra Sodomei şi Gomorei, spre a-i da acestei neruşinate un exemplu edificator.

In sfîrşit, cea de-a treia categorie vede foarte limpede înspăimîntătoare pe care într-o zi contaminarea trebuie să le atragă şi I va atrage, dai- dă din umeri, convinsă de altminteri că nu poate face fi110 împotriva pericolului, astfel că lucrurile ar trebui lăsate să meargă de la ^ne> cum se şi întîmplă de fapt.

La drept vorbind, acest lucru e comod şi simplu, dar nu trebuie uit’*1 ca naţiunea va fi victima unei neglijenţe atît de confortabile. Subterfugiul )uPa care treburile nu merg mai bine nici la alte popoare nu poate, bineînl^es> schimba cu nimic propria noastră decădere; tot ce se poate spune este că h că sentimentul că mulţi alţii suferă de acelaşi rău este deja suficient pen oameni ca să atenueze propria lor durere.

Dai* atunci se pune problema să ştim precis care este poporul care, ‘e *a sine, cel dintîi şi singur, va stăpîni acest flagel şi care naţiuni vor pieri011 pricina lui.

Aceasta este de asemenea o piatră de încercare a valorii rasei… ‘asa care nu rezistă încercării va muri şi va lăsa locul altor rase mai sănătoas’ on mai îndărătnice, ori mai apte să reziste.

Căci, din moment ce această problemă priveşte în primul rînd ea este de resortul celor despre care se spune cu o precizie înspăimîntătoaJ6 ca păcatele părinţilor lor se răzbună pe ei pînă la a zecea generaţie, adevăr caf1 nu se sprijină decît pe aceste atentate împotriva sîngelui şi împotriva rasei.

Păcatul împotriva sîngelui şi împotriva rasei este păcatul origini acestei lumi şi marchează sfîrşitul unei omeniri care îl comite.

Ce atitudine lamentabilă a avut Germania dinainte de război faf această problemă! Ce s-a întreprins spre a se pune frîu propagării acestui eidin marile oraşe? Ce s-a făcut pentni a-i veni de hac acestei contaminJ1 51 acestei mammonizări a vieţii noastre amoroase? Ce s-a făcut pentru a corn’ sifilizarea masei poporului, care a fost rezultatul?

Răspunsul este uşor de găsit precizînd ceea ce ai* fi trebuit să se întîrf

Mai întîi această problemă n-ar trebui tratată cu superficiali^6»
dimpotrivă, ar trebui să se înţeleagă că de soluţia găsită va depinde fericireasau
nefericirea unor generaţii întregi, ar trebui să se înţeleagă că ea ar putea sa* *
trebui să fie hotărîtoare pentru viitorul poporului nostru. Dai* o       1

noţiune ar pretinde măsuri şi intervenţii radicale. In prim planul tut*10* consideraţiilor ai* fi cazul să existe convingerea că, în primul şi în primul ^n_’ atenţia naţiunii întregi ar trebui concentrată asupra acestui pericol înspăim’1 a

cl2 — MeinKampf

fiecare să se poată convinge adînc de însemnătatea acestei lupte, ur că cel mai adesea nu se poate conferi o eficacitate deplină unor adevăr tranşante şi greu de suportat decît dacă, fiecare, după ce i onstrîngerea, este pe lîngă aceasta îndrumat să recunoască ăsurilor luate; dar pentru aceasta trebuie să fie temeinic instruit, î celelalte probleme ale zilei, susceptibile să abată atenţia, să fie

ite cazurile în care este vorba de îndeplinirea unor cerinţe sau 50* irealizabile, trebuie ca întreaga atenţie a unui popor să se i un loc şi să se contopească într-o singură problemă, ca şi cum viaţa depinde de fapt de soluţionarea acesteia. Numai cu preţul acesta e fi făcut capabil de bunăvoie de acţiuni măreţe şi de eforturi mari. principiu priveşte şi individul izolat, cînd trebuie să atingă te. Nici el nu va trebui să întreprindă această misiune decît în use; şi el va trebui întotdeauna să-şi adune întreaga strădanie e îndeplinirea unei sarcini parţiale net delimitate, şi aceasta pînă ndeplinită şi poate fi începută jalonarea tranşei următoare, iu procedează la această împărţire a drumului de parcurs şi de pe distincte şi nu depune un efort metodic pentru îndeplinirea Lecăreia, adunîndu-şi intens toate puterile, nu va ajunge niciodată final, ci va rămîne undeva în drum, şi poate chiar în afara

;ă muncă de înălţare spre ţintă este o artă, ea cere folosirea ;lor mai înalte energii pentru a învinge, pas cu pas, greutăţile

ntîi condiţie necesară pentru a trece la atacul unui domeniu atît eţii oamenilor este aceasta: comandamentul trebuie să reuşească asei poporului obiectivul parţial care trebuie atins, sau, mai bine fiind unicul, singurul demn de a reţine atenţia oamenilor şi a ! aduce după sine succesul tuturor celorlalte, cea mai mare parte a poporului nu poate niciodată cuprinde cu umul, fără să obosească sau să se îndoiască de misiunea lui. Intr-o ră, ea va avea mereu obiectivul în faţa ochilor, dar nu va putea iin faţa ei decît în segmente mici, asemeni călătorului care ştie călătoriei sale şi îl cunoaşte, dar care, spre a-şi isprăvi mai repede călătorie, o împarte în sectoare şi îl depăşeşte pe fiecare cu un pas um şi-ar marca el însuşi ţinta aşteptată a călătoriei. Trebuie să naintează fără să renunţe numai cu această condiţie, ii acesta, cu ajutorul tuturor mijloacelor propagandei, lupta Lsului ai- fi trebuit să fie prezentată ca fiind datoria naţiunii şi nu icest scop ai- fi trebuit să li se vîre în cap oamenilor, prin toate ibile şi cu toate detaliile necesare, că stricăciunile provocate de ie cea mai cumplită nenorocire şi toate acestea pînă ce naţiunea

175

întreagă ajunge la această convingere… că, adică, de soluţionarea acestei probleme depinde totul, viitorul sau pieirea.

Numai după o astfel de pregătire, de ani de zile, dacă trebuie, atenţia şi odată cu ea hotărîrea unui popor întreg poate fi trezită suficient pentru ca din acel moment să se poată recurge la măsuri foarte aspre, comportînd sacrificii mari, fără a trebui să ne expunem neînţelegerii sau delăsării neaşteptate a bunăvoinţei masei populare.

într-adevăr, pentru a-i veni de hac acestui flagel, este necesar să fie acceptate sacrificii extraordinare şi eforturi considerabile.

Lupta împotriva sifilisului impune lupta împotriva prostituţiei, împotriva prejudecăţilor, a obiceiurilor vechi, a teoriilor care au avut trecere pînă acum, a părerilor răspîndite, şi, acordîndu-i întreaga însemnătate, împotriva atitudinii afectate de falsă virtute.

Prima condiţie pentru a combate aceste fapte pe baza unui drept – fie şi numai un drept moral – este efortul pentru a face posibilă căsătoria timpurie a generaţiilor viitoare. Căsătoriile tîrzii sînt singura cauză a obligaţiei actuale de a menţine o organizaţie care – n-aveţi decît să strîmbaţi din nas – rămîne o ruşine pentru omenire, ce i se potriveşte cum nu se poate mai prost unei fiinţe care, cu modestia-i obişnuită, se complace să se considere după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Prostituţia este o jignire adusă omenirii: dar ea nu poate fi suprimată prin prelegeri morale, o bunăvoinţă pioasă etc; însă limitarea şi nimicirea ei definitivă impun în prealabil eliminarea unui anumit număr de condiţii prealabile.

Insă prima dintre ele rămîne crearea posibilităţii căsătoriei timpurii care să răspundă nevoilor naturii umane şi în special a bărbatului, căci femeia nu joacă în această privinţă decît un rol pasiv.

Cum pot oamenii divaga, cît de mulţi sînt fără minte e uşor de descoperit auzind adesea mamele din lumea “bună”, cum se zice, făcînd afirmaţia că v-ar fi recunoscătoare dacă le-aţi găsi pentru copila lor un bărbat care “îşi va fi aruncat deja sămînţa”.

Cum în general nu ducem lipsă de asemenea subiecte – mai puţin decît de cele din categoria opusă – biata fată se va bucura să găsească astfel un Siegfiried cu cornul ciobit, iar copiii vor constitui rezultatul vizibil al acestei căsătorii de convenienţă.

Cînd te gîndeşti că în afară de aceasta se produce o limitare pe cît posibil de riguroasă a procreării, avînd ca efect faptul că natura este oprită să facă vreo alegere, pentru că, pe deasupra, mai trebuie şi menţinute toate fiinţele, chiar şi cele mai nenorocite, se pune într-adevăr întrebarea de ce mai supravieţuieşte o asemenea organizare şi ce scop poate ea atinge.

Nu e exact acelaşi luciu ca pr-ostituţia? Oare generaţiile viitoare nu mai joacă nici un rol în această privinţă? Sau nu se ştie ce blestem al copiilor şi al copiilor copiilor noştri va cădea asupra noastră, pentru că am încălcat în mod atît

şi de nesocotit dreptul natural final şi datoria finală! degenerează popoarele civilizate… aşa dispar ele încetul cu încetul, căsătoria nu poate fi considerată un scop în sine: ea trebuie să duca ii înalt, înmulţirea şi conservarea speciei şi a rasei: aceasta este tnificaţie, aceasta este unica ei misiune.

tea fiind stabilite, oportunitatea căsătoriei timpurii nu poate fi ;ît după felul în care îşi îndeplineşte misiunea. Căsătoria timpurie orizată de faptul că ea dă tînărului menaj acea forţă care permite, naşterea unor urmaşi sănătoşi şi rezistenţi. La drept vorbind, purie nu poate fi realizată fără înfăptuirea prealabilă a unei serii dale fără de care nu trebuie să ne gîndim la ea. iceastă problemă neînsemnată nu poate fi rezolvată,, dacă nu se face ri hotârîtoare din punct de vedere social.

rtanţa acestor probleme trebuie să apară foarte clar în clipa în care i “socială”, incapabilă să rezolve problema locuinţelor, împiedică pur n această cauză, numeroase căsătorii, şi, ca urmare, împinge la

ditatea   distribuirii  salariilor  la  noi,   care  ia  prea  puţin în

iroblema familiei şi a alimentaţiei sale, este o altă cauză care se

des căsătoriei timpurii.

poate deci ajunge la lupta propriu-zisă împotriva prostituţiei decît

;oria va fi făcută posibilă la o vîrstă mai puţin înaintată decît în

sasta graţie unei schimbări profunde a condiţiilor sociale.

ta este chestiunea primordială care trebuie tranşată, pentru a

tă problemă.

loilea rînd, educaţia şi instruirea trebuie să osîndească o serie de

au se sinchiseşte aproape nimeni în prezent. Mai întîi trebuie ca,

işa cum se face ea în prezent, să se facă un compromis între

ntelectual şi dezvoltarea psihică. Ceea ce numim astăzi liceu este

delului său antic. In educaţia noastră, am uitat cu desăvîrşire că,

:Tnă, o minte sănătoasă nu se poate menţine decît într-un corp

îva excepţii, această formulă are într-adevăr semnificaţie mai ales larea masă a poporului.

tat o vreme cînd în Germania dinainte de război lumea nu se mai c de acest adevăr. Se mărginea să acuze trupul de toate păcatele ine o garanţie sigură pentru măreţia naţiunii cultivîndu-şi în mod itul. Greşeală ce a trebuit ispăşită mai devreme decît s-a crezut. 1 valul bolşevic n-a găsit nicăieri un cîmp de acţiune mai favorabil unei populaţii degenerate prin foame sau o lungă perioadă de : în centrul Germaniei, în Saxa şi în bazinul Ruhrului. In toate nu se mai întîlneşte aproape nici o rezistenţă serioasă din partea eamă inteligenţă, împotriva acestei maladii a evreilor şi aceasta

177

pentru singurul motiv că inteligenţa însăşi este materialiceşte complet depravată, mai puţin din cauza strîmtorării, cît din motive de educaţie. Anihilarea formării intelectuale a claselor noastre superioare le face incapabile -într-o vreme cînd nu spiritul, ci pumnul este cel care decide • să se menţină şi, mai puţin încă, să progreseze. Cea dintîi cauză a laşităţii personale stă adesea în infirmităţi trupeşti.

Dai* accentuarea exagerată a unei educaţii pur intelectuale şi abandona­rea educaţiei fizice produc la subiecţii prea tineri manifestări sexuale.

Tînărul pe care sportul şi gimnastica l-au făcut tare ca fierul suferă mai puţin de nevoia satisfacerii simţurilor decît individul sedentar, ghiftuit exclusiv cu hrană intelectuală. O educaţie rezonabilă trebuie să ţină.cont de acest fapt: ea nu trebuie să piardă din vedere că satisfacţiile pe care un tînăr sănătos le va aştepta de la femeie vor fi diferite de cele aşteptate de un debil prematur corupt. Astfel întreaga educaţie trebuie să tindă către folosirea tuturor momentelor libere de cate tînăr în vederea călirii utile a trupului său.

In anii tinereţii, el nu are dreptul să trîndăvească, să năpădească străzile şi cinematografele; după ziua de muncă, el trebuie să-şi fortifice corpul tînăr şi să-1 călească pentru ca viaţa, într-o bună zi, să nu-1 găsească prea moleşit. Misiunea educatorilor tineretului constă în pregătirea acestui lucru, în executarea lui, în conducerea şi îndrumarea lui; rolul lor nu constă numai în a le trezi inteligenţa. Educatorii trebuie să facă tabula rasa din ideea că îngrijirea propriului corp depinde de fiecare: nimeni nu este liber să păcătuiască în detrimentul urmaşilor săi şi, în consecinţă, al rasei.

Paralel cu educarea corpului, trebuie dusă lupta împotriva otrăvirii sufletului: întreaga noastră viaţă exterioară pare să se petreacă într-o seră în care înfloresc manifestările şi excitaţiile sexuale. Ia priviţi “meniul” cinematografelor noastre, al diverselor aşezăminte şi teatre: este incontestabil că nu acolo se găseşte hrana trebuincioasă mai ales tineretului. In vitrine şi în coloanele publicitare se lucrează cu mijloacele cele mai josnice pentru a atrage atenţia publicului: este lesne de înţeles, pentru oricine şi-a păstrat facultatea de a medita, că asemenea practici trebuie să ducă la cele mai grave prejudicii. Această atmosferă căldicică şi senzuală provoacă manifestări şi excitaţii într-un moment în care tînărul n-ar trebui încă să le înţeleagă. La tineretul de astăzi se poate urmări într-un mod puţin îmbucurător rezultatul acestui mod de educaţie.

Prea devreme copt, el îmbătrîneşte înainte de vreme.

Din tribunale ajung la urechile publicului nenumărate fapte cai’e ne îngăduie să avem privelişti îngrozitoare ale vieţii spirituale a copiilor noştri de paisprezece şi cincisprezece ani. Cine s-ar mira dacă sifilisul ar începe să-şi caute victimele încă de la aceste vîrste? Şi nu e o nenorocire să vezi cîţi tineri cu trupul slab şi spiritul corupt sînt iniţiaţi în căsnicie de prostituţia marelui oraş?

Nu, cine vrea să suprime prostituţia trebuie mai întîi să domine cauzele morale din cai’e decurge.

El va trebui să elimine murdăriile corupţiei morale a civilizaţiei marilor

aceasta fără să menajeze pe nimeni şi fără să ezite în faţa strigătelor şi – dezlănţuite care nu vor lipsi. Dacă noi nu ridicăm tineretul, scoţîndu-1 jtina în care lîncezeşte astăzi, el va fi înghiţit de ea. Cine nu vrea să astă stare de lucruri devine complicele prostituirii lente a viitorului u-e se întemeiază bineînţeles pe generaţia următoare. Această purificare iţiei noastre trebuie să cuprindă aproape toate domeniile. Teatrul, arta, a cinematograful, presa, afişele, vitrinele trebuie curăţate de exhibiţiile ii pe cale de descompunere, spre a fi puse în slujba unei idei morale, i de stat şi de civilizaţie.

fiaţa exterioară trebuie eliberată de parfumul înăbuşitor al exotismului Lodern, ca şi de orice atitudine afectînd falsa virtute şi puţin virilă. Sub >ste aspecte, Scopul şi Calea trebuie trasate cu grija de a menţine i fizică şi morală a poporului nostru. Dreptul la libertatea individuală prejos decît datoria de a salva rasa.

Turnai după aplicarea acestor măsuri poate fi dusă cu un oarecare succes rotriva epidemiei însăşi. Dai- nici aici nu poate fi vorba de jumătăţi de i aici trebuie să se ajungă la hotărîrile cele mai grave şi mai tranşante, continuare bolnavilor incurabili posibilitatea cronică de a-şi molipsi încă sănătoşi, este o slăbiciune. Aceasta corespunde unui sentiment de are ar lăsa să moară o sută de oameni ca să nu-i facă rău unui singur

le impune sifiliticilor imposibilitatea de a procrea urmaşi sifilitici

a da dovadă de o judecată foarte limpede: acesta este actul cel mai

, atunci cînd este aplicat metodic, ce poate fi îndeplinit faţă de omenire.

cest gest scuteşte milioane de nenorociţi de suferinţe nemeritate şi va

la vindecarea progresivă. Hotărîrea de a merge în această direcţie va

iz întinderii progresive a bolilor venerice.

ici aici se va ajunge dacă trebuie, la izolarea nemiloasă a bolnavilor ; măsură barbară pentru cine va avea nenorocul să fie lovit de boală, îcuvîntare pentru contemporani şi posteritate.

rferinţa -trecătoare de un veac poate şi trebuie să elibereze de rău rmătoare. îpta împotriva sifilisului şi intermediarul său, prostituţia, este una din

însemnate, însemnată pentru că aici nu este vorba de soluţionarea leme izolate, ci de eliminarea unei serii întregi de rele care dau i fenomen subsecvent, acestei boli molipsitoare. Căci această leziune

nu este decît urmarea îmbolnăvirii instinctelor morale, sociale şi de

ică nu se poartă această luptă, fie din nepăsare, fie din laşitate, se va e cinci sute de ani ce vor fi devenit popoarele. Nu vor mai exista decît ne după chipul şi asemănarea Domnului, fără să vrea să-1 batjocorească sus.

un  a încercat   vechea  Germanie  să  lupte  împotriva molipsirii?

179

Examinînd problema cu mintea odihnită, ajungem la un răspuns cu adevărat tulburător.

Cu siguranţă că, dacă uneori urmările ei nu puteau fi evaluate, cercurile guvernamentale au cunoscut prea bine pagubele îngrozitoare produse de această boală. Dar în lupta împotriva acestei boli rămîneau foarte slabe şi au recurs mai degrabă la nişte măsuri nenorocite decît la reforme profunde.

In legătură cu această boală, ici-colo erau emise idei dogmatice şi cauzele erau lăsate să rămînă cauze. Fiecare prostituată era supusă unui control medical, examinată cît mai bine cu putinţă şi vîrîtă, în cazul în care se constata boala, într-un spital oarecare, de unde era lăsată’ să plece şi lansată înspre restul omenirii după o vindecare superficială.

Trebuie să recunoaştem că fusese inclus şi un “paragraf de protecţie”, confonn căniia cel care nu era complet sănătos sau vindecat trebuia să evite orice raport sexual, sub ameninţarea cu pedeapsa. Fără îndoială, această măsură era bună în sine, dai- în practică nu avea aproape nici un rezultat.

Mai întîi că femeia – dacă ea este cea lovită de nenorocire – va refuza, în cele mai multe cazuri, să se lase tîrîtă, mai cu seamă în faţa unui tribunal, ca să depună mărturie împotriva celui care, în împrejurări deseori penibile, i-a furat sănătatea. Ei, îndeosebi, lucrul acesta abia dacă-i va mai fi de folos, căci cel mai adesea ea va fi cea care va avea cel mai mult de suferit de pe urma acestei proceduri şi va resimţi din partea anturajului său ostil un dispreţ încă şi mai mare decît bărbatul. Vă închipuiţi în sfîrşit situaţia în care însuşi soţul a transmis boala? Atunci ea trebuie să facă plîngere? Sau ce trebuie să facă în această situaţie?

Dai- în ceea ce priveşte bărbatul, se mai adaugă şi faptul că din nefericire el merge în întîmpinarea acestui flagel, adesea tocmai după ce a înghiţit o mare cantitate de alcool: de fapt, el nu e în stare să aprecieze calităţile iubitei mai cu seamă în aceste împrejurări. Lucru de altfel prea bine cunoscut de prostituatele bolnave care, din această cauză, sînt înclinate să pescuiască tocmai bărbaţi aflaţi în această stare ideală.

Rezultatul este că bărbatul e surprins, dar, puţin mai tîrziu, chiar gîndindu-se din răsputeri, nu-şi mai poate aminti de miloasa lui binefăcătoare, ceea ce nu este de mirare într-un oraş ca Berlinul sau chiar Miinchenul. Adăugaţi la acestea faptul că de multe ori e vorba de călători din provincie care sînt complet lipsiţi de experienţă în faţa frumuseţilor marelui oraş.

In sfîrşit, cine poate şti dacă e bolnav sau nu? Oare nu există numeroase cazuri în care un om care pare vindecat face o recădere şi-şi pregăteşte cea mai groaznică nenorocire fără s-o bănuiască?

Astfel, efectul practic al acestei protecţii, prin sancţionarea legală a unei contaminări vinovate, este aproape nul. Şi lucrurile stau absolut la fel în cazul frecventării prostituatelor şi, în sfîrşit, însăşi vindecarea este nesigură şi îndoielnică. Singura dată certă este următoarea: contaminarea e din ce în ce mai răspîndită în ciuda tuturor măsurilor; aceasta pune în evidenţă în modul cel mai

icacitatea acestui procedeu.

i tot ce s-a întreprins în rest în această privinţă era pe cît de pe atît de ridicol: prostituarea morală a poporului nu era combătută; nu se făcea nimic împotriva ei.

dar cel care e înclinat să trateze lucrurile acestea cu uşurinţă, să bună-credinţă datele statistice privind extinderea acestui flagel, să )rirea lui în ultima sută de ani, să se gîndească la această extindere; fie deştept ca un măgar ca să nu simtă un fior neplăcut pe spinare! iciunea şi insuficienţa cu care s-a luat poziţie încă în vechea iţă de un fenomen atît de îngrozitor pot fi apreciate ca un semn de re a poporului.

dacă lipseşte forţa pentru o luptă al cărei preţ este propria noastră această lume în care totul este o luptă, noi am pierdut dreptul de a

ea nu aparţine decît celor puternici care aplică soluţii radicale, ea celor slabi, cu jumătăţile lor de măsură.

l din fenomenele de descompunere cele mai vizibile ale vechiului scăderea lentă a nivelului cultural, şi cînd zic Kultur nu vorbesc de tă astăzi cu numele de civilizaţie. Aceasta pare să fie, dimpotrivă, un duşman al adevăratei superiorităţi spirituale şi de viaţă, ie la sfîrşitul secolului trecut, în arta noastră a început să pătrundă are pînă atunci putea fi considerat complet străin şi necunoscut. Au idoială, mai îrainte, extrem de multe manifestări ale lipsei de gust, enea cazuri tra vorba mai degrabă de devieri artistice cărora le-a putut recunoaşte o anume valoare istorică, nu de produsele ri nemaiavînd nici un caracter artistic şi provenind mai degrabă /are intelectuală, împinsă pînă la lipsa totală de spirit. Prin aceste început să se arate deja, din punct de vedere cultural, prăbuşirea dtă mai tîrziu vizibilă.

/ismul în artă este de altminteri singura formă culturală vie jevismului şi singura sa manifestare de ordin intelectual, inia acest fel de a vedea i se pare ciudat, n-are decît să cerceteze :are au avut fericirea de a fi bolşevizate şi va putea contempla cu î oficial recunoscută, ca artă de stat, extravaganţele unor nebuni pe care am învăţat să-i cunoaştem de la sfîrşitul secolului sub )ism şi dadaism.

fenomen apăruse chiar în scurtul răstimp al existenţei republicii areze. Acolo se putea vedea deja în ce măsură toate afişele oficiale, agandistice  din ziare etc. purtau în ele nu numai pecetea politice, ci şi a celei culturale.

ugere culturală, ca aceea ce a început să se manifeste începînd din •raţii futuriste şi cubiste ar fi fost, acum şaizeci de ani, la fel de la ca şi prăbuşirea politică a cărei gravitate o constatăm.

181

Acum şaizeci de ani, o expoziţie de mărturii numite dadaiste ar fi părut pur şi simplu imposibilă, iar organizatorii ar fi fost internaţi la casa de nebuni, în vreme ce astăzi ei prezidează societăţi artistice. Această epidemie n-ar fi putut vedea lumina zilei, căci opinia publică n-ar fi tolerat-o şi statul n-ar fi privit-o fără să intervină. Căci era treaba guvernului să împiedice împingerea poponilui în braţele nebuniei intelectuale. Dai* un astfel de mers al lucrurilor trebuia să ia sfirşit într-o zi; de fapt, în ziua în care această formă a artei ar corespunde într-adevăr concepţiei generale, în sînul omenirii s-ar fi produs o perturbaţie cu consecinţe din cele mai grave. Astfel, mintea omenească ai- fi început să se dezvolte alandala… dai- tremur gîndindu-mă cum s-ar fi putut termina.

De îndată ce lăsăm să defileze prin faţa ochilor evoluţia culturii noastre
în ultimii douăzeci de ani, din acest punct de vedere, vom vedea cu groază cît de
departe ne-am angajat deja în mişcarea retrogradă. Pretutindeni ne lovim de
germeni care dau naştere unor protuberante din pricina cărora mai devreme sau
mai tîrziu cultura noastră va pieri. Şi aici putem distinge fenomenele de
disoluţie într-o lume aflată într-o stare de descompunere lentă: vai de popoarele
care nu mai pot stăpîni această boală!                 /

Aceste fenomene morbide pot fi de altfel constatate în Germania în aproape toate domeniile: aici totul pare să fi depăşit punctul culminant şi să se grăbească spre prăpastie. Teatrul a decăzut vădit şi mai mult şi ai* fi dispărut deja fără milă ca factor de cultură dacă, cel puţin teatrele de curte, nu s-ar fi ridicat împotriva prostituării artei. Dacă se face abstracţie de aceste teatre şi de cîteva excepţii celebre, reprezentaţiile scenice erau de aşa natură încît ai* fi fost preferabil ca naţiunea să evite complet să le frecventeze.

Un semn dezolant al descompunerii interne era faptul că tineretul nu mai putea fi trimis în majoritatea acestor “centre de cultură”, cum erau numite, lucru mărturisit public fără ruşine, cu acest aviz demn să figureze într-un muzeu: “Intrarea tinerilor este interzisă!”

Gîndiţi-vă puţin că trebuiau să fie luate asemenea măsuri de prevedere în locuri care ai” fi trebuit să existe în primul rînd pentru ca să contribuie la instruirea tineretului şi care n-ar trebui să servească pentru distracţia generaţiilor în vîrstă şi a blazaţilor. Ce ai* fi crezut marii dramaturgi ai tuturor timpurilor despre o astfel de măsură şi ce-ar fi spus mai ales despre împrejură­rile care i-au dat naştere? Schiller s-ar fi îndepărtat iute, iar Goethe cu violenţă!

Dai* ce înseamnă de fapt Schiller, Goethe şi Shakespeare în faţa noii poezii germane? Nişte fenomene îmbătrînite, răsuflate, dintr-o altă epocă şi depăşite! Căci iată care este caracteristica acestei epoci:

Ea nu numai că a produs mai multe murdării, dai*, pe deasupra, murdărea tot ce este într-adevăr măreţ în trecut. De altfel acest fenomen poate fi observat întotdeauna în astfel de perioade. Cu cît produsele unei epoci şi oamenii săi sînt mai abjecte şi mizerabile, cu atît e mai puternică ura faţă de măreţia şi demnitatea trecută, dacă ele au fost superioare.

In astfel de perioade, oamenii preferă să şteargă amintirile trecutului

smenirii şi să facă în aşa fel încît să-şi prezinte în chip mincinos propria marfa ie duzină drept artă, suprimînd orice posibilitate de comparare. Astfel fiecare nstituţie nouă, cu cît va fi mai vrednică de plîns şi mai mizerabilă, cu atît va ncerca să şteargă ultimele vestigii ale trecutului; în timp ce o adevărată şi mare nnoire a omenirii se poate lega fără teamă de operele frumoase ale generaţiilor recute, şi adesea ea caută chiar să le pună în valoare. Ea n-are de ce se teme le trecut, ci aduce ea însăşi o contribuţie atît de preţioasă la tezaurul comun al ulturii umane, încît, de multe ori, ar dori să păstreze amintirea operelor vechi pre a le acorda preţuirea pe care o merită, aceasta pentru a asigura ca urmare Loilor sale producţii deplina înţelegere a prezentului.

Cel ce nu poate oferi el însuşi lumii nici un lucru de preţ, dar care îcearcă să procedeze de parcă ar vrea să-i ofere Dumnezeu ştie ce, acela va urî >t ce a fost dăruit cu adevărat şi se va complace mai ales să-1 nege sau să-1 istrugă.

Şi aceasta nu se referă numai la fenomenele noi în materie de cultură înerală, ci priveşte şi fenomenele politice. Cu cît valoarea unei mişcări ivoluţionare este mai scăzută piin ea însăşi, cu atît ea va urî mai puternic rmele vechi.

Şi aici se poate observa în ce măsură grija ca propria operă să pară •ednică de apreciere poate duce la ura oarbă faţă de tot cea ce trecutul a lăsat in şi cu adevărat superior.

De pildă, atît timp cît amintirea istorică a lui Frederic cel Mare nu s-a ins, Frederic Ebert nu poate produce admiraţie decît sub rezervă. Eroul de la ins-Souci este, faţă de bătrînul chefliu de la Brema, ca soarele faţă de lună: na poate străluci numai după ce razele soarelui s-au stins. Iată de asemenea stivui uşor de înţeles al urii aştrilor noi faţă de stelele fixe: cînd, în cadrul îţii politice, soarta aruncă, pentru o vreme, puterea în mîinile unor astfel de lităţi, acestea se străduiesc nu numai să mînjească şi să murdărească trecutul, şi să se sustragă criticii prin mijloace superficiale. Un exemplu nimerit în îastă privinţă este cel al legislaţiei menite să apere Republica noului Reich rman.

De aceea, cînd o idee nouă, o învăţătură nouă, o nouă concepţie despre ne, şi cînd o mişcare politică sau economică încearcă să nege tot trecutul, sâ-1 szinte ca rău sau fără valoare, acest singur motiv trebuie să ne facă extrem de idenţi şi de neîncrezători. In cele mai multe cazuri, cauza acestei uri este fie oarea mai redusă a celui ce o manifestă, fie o intenţie rea în sine. O reînnoire adevărat binefăcătoare a omenirii va trebui întotdeauna şi veşnic să struiască acolo unde se opreşte ultima temelie solida.

Ea nu va trebui să roşească folosind adevăruri deja stabilite: căci •eaga cultură umană, ca şi omul însuşi, nu sînt decît rezultatul unei evoluţii elungate, edificiu la a cărui construire fiecare genex’aţie a adus şi a pus o tră.

Sensul şi scopul revoluţiilor nu constă aşadar în a dărîma acest edificiu,

ci în a suprima ceea ce este prost sau prost adaptat şi a construi în plus şi lîngă ceea ce există pe locul sănătos care a fost din nou eliberat.

Numai cu preţul acesta vom putea şi vom avea dreptul să vorbim des] un progres al omenirii. Altminteri lumea nu ar fi niciodată scăpată de haos, c atunci fiecare generaţie şi-ar atribui dreptul de a renega trecutul, şi asl fiecare şi-ar aroga, înainte de a se pune el însuşi pe treabă, dreptul de a distru opera trecutului.

Cel mai trist în starea generală a culturii noastre dinainte de răz fost nu numai absenţa totală a puterii artistice creatoare şi, în ansamb culturale, ci şi ura cu care era mînjită şi ştearsă amintirea unui trecut mai mâ decît prezentul. In aproape toate domeniile artei, în special în teatru literatură, la începutul secolului, au început să fie produse mai puţine op< importante noi – dimpotrivă, era la modă mai degrabă înjosirea celor mai bu opere – dacă erau vechi şi descrierea lor ca mediocre şi depăşite: ca şi ci incapacitatea degradantă a acestei epoci ai* fi putut da dovadă de vi superioritate oarecare. Ori, tocmai din efortul de a sustrage trecutul de s privirile prezentului reiese clar şi distinct intenţia acestor apostoli ai vremuri, viitoare. După asta s-ar fi putut recunoaşte că nu era vorba de concej culturale noi, chiar greşite, ci de un proces de distingere a bazelor civilizat înseşi, de efortul de a cufunda sentimentul artistic pînă atunci sănătos cît n adînc posibil în nebunie şi de a pregăti, din punct de vedere spiritual, bolşev mul politic. Dacă secolul lui Pericle pare întruchipat în Partenon, epo bolşevică actuală este întrupată în vreo schimonoseală cubistă.

In această ordine de idei trebuie de asemenea să atragem atenţia asup laşităţii vizibile a unei părţi a poporului nostru care prin educaţia şi situaţia ar fi avut datoria de a se împotrivi acestei insulte grave aduse culturii. E pură teamă de strigătele apostolilor artei bolşevice, care, după ce au atacat o violenţă extremă pe toţi cei care nu voiau să recunoască în ei elita creaţiei, i-ţintuit la stîlpul infamiei ca pe nişte frîne mizerabile, ea a renunţat la or rezistenţă serioasă spre a se arunca în ceea ce atunci era socotit inevitabil.

Lumea se temea cu adevărat de acuzaţiile acestor oameni pe jumăts smintiţi şi ale acestor escroci demenţi! Ca şi cum ai* fi fost ruşinos să nu înţel producţiile acestor intelectuali degeneraţi sau ale acestor escroci.

Aceşti discipoli ai Kultur aveau, la drept vorbind, un mijloc foai simplu de a-şi prezenta nebunia ca pe o operă plină de forţă, Dumnezeu ştie cu] Ei prezentau lumii uimite fiecare operă de neînţeles şi vădit nesăbuită drept fapt trăit” în ei înşişi, luînd astfel dinainte din gura majorităţii oamenilor oii vorbă care i-ar contrazice.

Desigur, existenţa unei experienţe intime era neîndoielnică, îndoielni era însă oportunitatea de a prezenta lumii tefere halucinaţiile unor oame atinşi de tulburări mintale sau ale unor criminali.

Operele unor Maurice von Schwind sau ale unui Bocklin erau şi i opere trăite lăuntric, dar de autori dăruiţi cu harul divin şi nu de nişte arlechi

Dar, în felul acesta, putea fi evaluată laşitatea lamentabilă a ceea ce îumim mediile noastre intelectuale, ce rămîneau încremenite în faţa oricărei itenţe serioase împotriva otrăvirii instinctului sănătos al poporului nostru >au poporului însuşi grija de a ieşi din impasul acestor nebunii neruşinate.

Ca să nu facă impresia că nu se pricepe la artă, lumea cumpăra toate ; sfidări la adresa artei, pînă cînd în final şi-a pierdut întreaga siguranţă în itinge binele de rău.

Să expunem şi următoarea observaţie demnă de reflecţie.

In secolul XIX, oraşele noastre au început să-şi piardă din ce in ce mai ; caracterul de centre de civilizaţie, pentru a coborî la nivelul de simple re de imigraţie. Ataşamentul slab simţit de proletariatul modem al marilor i pentru localitatea în care locuiesc rezultă din faptul că aici nu mai este a într-adevăr decît de punctul de staţionare ocazional al fiecăruia, şi de c altceva. Aceasta ţine în parte de schimbările frecvente de reşedinţă sitate de condiţiile sociale, care nu-i lasă omului timp să se lege strîns de ii său, dar rezultă şi din lipsa de caracter din punct de vedere cultural ral şi din răceala oraşelor noastre de astăzi.

încă din perioada războaielor de eliberare, oraşele germane erau nu ai puţin numeroase, dar şi de dimensiuni modeste. Puţinele oraşe adevăr mari erau, în general, capitale şi, în această calitate, aveau aproape ;auna o valoare culturală bine definită, ca şi o pecete artistică proprie. In jaraţie cu oraşele de aceeaşi importanţă de astăzi, cele cîteva oraşe cu peste zeci de mii de locuitori erau bogate în comori ştiinţifice şi artistice. Cînd chenul nu avea decît şaizeci de mii de suflete, era deja pe cale să devină din primele centre artistice germane. Acum, aproape toate localităţile striale au atins această cifră a populaţiei, sau, de multe ori au depăşit-o 5, fără a-şi putea totuşi atribui ceva care să constituie o valoare reală.

Ele sînt doar nişte îngrămădiri de cazărmi în care oamenii poposesc, care .chiriază şi asta-i tot. Faptul că cineva se poate lega de astfel de localităţi be în aşa măsură de caracter este un mister. Nimeni nu se poate ataşa de raş care n-are de oferit mai mult decît un altul, care n-are nici o tuşă mala şi care pare să se fi străduit să evite tot ceea ce ai* putea avea cît de înfăţişare artistică.

Dai’ asta nu e tot: oraşele mari devin, şi ele, tot mai sărace în adevărate 3 de artă pe măsură ce populaţia lor creşte.

Ele au un aer tot mai necivilizat şi prezintă toate aceeaşi înfăţişare, deşi scară mai mare decît micile localităţi industriale. Tributul cultural adus de a modernă marilor noastre oraşe este absolut nesatisfăcător.

Toate oraşele noastre trăiesc din gloria şi comorile trecutului. Să i se ia chenului de astăzi tot ceea ce a fost creat sub Ludovic I şi vom vedea cu ză cît este de redusă, începînd din vremea aceea, creşterea numărului de ii artistice însemnate. Acelaşi lucru s-ar putea spune despre Berlin şi re cea mai mare parte a celorlalte oraşe mari.

185

Dai’ esenţialul este totuşi acesta: marile oraşe de astăzi nu au nici un monument contrastant cu aspectul general al oraşului şi care ar putea li desemnat simbolul unei epoci întregi. Totuşi aşa stăteau lucrurile în oraşe în evul mediu, cînd aproape fiecare avea un monument al faimei sale. Monumen­tul caracteristic al oraşului antic nu se afla printre locuinţele personale, ci printre monumentele colectivităţii care păreau sortite nu unui destin trecător, ci eternităţii, pentru că nu se punea problema ca ele să fie folosite spre a oglindi bogăţia unui proprietar particular, ci măreţia şi însemnătatea colectivităţii. Aşa au apărut monumente indicate întru totul ca să lege fiecare locuitor de oraşul său într-un fel care şi astăzi ni se pare de multe ori aproape de neînţeles. De fapt, locuitorul avea în faţa ochilor casele cu o înfăţişare oarecare ale cetăţenilor, pe cînd construcţiile impunătoare aparţineau întregii comunităţi. Faţă de ele, locuinţele decădeau la nivelul unor accesorii.

De îndată ce comparăm proporţiile edificiilor antice de stat cu locuinţele din aceeaşi epocă, înţelegem greutatea şi forţa afirmaţiei principiului după care operele de interes public trebuie să fie plasate în prim plan.

Ceea ce noi admirăm astăzi, în cele cîteva coloane ce se mai ivesc încă din mormanele de dărîmături şi în spaţiile acoperite de ruinele lumii antice, nu sînt palatele afacerilor din vremurile acelea, ci temple şi edificii ale statului; sînt aşadar opere al căror proprietar era colectivitatea însăşi. Nici chiar în pompa Romei decadente nu vilele sau palatele cetăţenilor deţineau locul întîi: ci templele şi termele, stadioanele, circurile, apeductele, bazilicile etc. ale statului, deci ale întregului popor.

Chiar şi evul mediu german a păstrat acelaşi principiu călăuzitor, deşi concepţiile artistice au fost complet diferite. Ceea ce în antichitate îşi găsea expresia în Acropole sau în Panteon, lua acum formele domului gotic. Asemeni unor uriaşi, aceste construcţii monumentale se plecau deasupra forfotei înăbuşite a oraşului medieval cu construcţiile sale de cloazonaj din lemn şi ţiglă: ele mai sînt şi astăzi caracteristice, cu toate că în jurul lor se caţără tot mai sus cazărmile cu apartamente; ele conferă fiecărei localităţi caracteristica ei şi fac parte din înfăţişarea ei: catedralele, primăriile, halele pentru cereale şi turnurile de observaţie sînt semnul evident al unei concepţii care, în principiu, nu făcea decît să-i răspundă celei antice.

Ce lamentabilă a devenit proporţia dintre edificiile de stat şi construc­ţiile particulare! Dacă destinul Romei ai* lovi Berlinul, posteritatea ai* putea admira într-o zi, ca fiind opera cea mai însemnată a vremurilor noastre, magazinele cîtorva evrei şi clădiiile cîtorva societăţi care ai* exprima trăsătura caracteristică a civilizaţiei zilelor noaste. Comparaţi uriaşa disproporţie dintre clădiiile Reichului şi cele ale finanţei şi comerţului.

Deja creditul alocat edificiilor de stat este îndeobşte realmente ridicol şi insuficient, de aceea nu se construiesc clădiri pentru eternitate, ci de obicei pentru o necesitate de moment. Nici o idee mai înaltă nu prevalează în această împrejurare.  Castelul din Berlin avea, în momentul construirii  sale,  altă

anuitate decît are în zilele noastre biblioteca cea nouă, în vreme ce o navă ăzboi însemna circa 60 de milioane, pentru primul şi cel mai frumos ument al Reichului şi care trebuia să rămînă veşnic abia a fost alocată itate din această sumă. Da, cînd a trebuit să se ia o hotărîre asupra •iorului ei, Camera Superioară s-a opus folosirii pietrei şi a recomandat erirea pereţilor cu stuc; totuşi, de data asta parlamentarii au procedat adevăr bine; capetele de ipsos n-au ce căuta între zidurile de piatră.

Oraşelor noastre de astăzi le lipseşte aşadar caracteristica dominantă a inităţii populare şi nu trebuie să ne mirăm dacă în propriile-i oraşe mitatea nu vede nimic care să o simbolizeze.

Trebuie că se ajunge la o adevărată dezolare care se manifestă prin erenţa totală a locuitorului marelui oraş faţă de oraşul său.

Acesta este de asemenea un indiciu al decăderii civilizaţiei noastre şi al

îşirii noastre generale. Epoca noastră se înăbuşă prin meschinăria scopurilor

iu mai bine zis prin starea de dependenţă faţă de ban; de aceea nu trebuie

mai mirăm dacă, sub domnia unei asemenea divinităţi, simţul eroismului

ire. Prezentul nu face decît să culeagă ceea ce a semănat trecutul apropiat.

Toate fenomenele de descompunere nu sînt, în ultimă analiză, decît icinţele lipsei unei concepţii de ansamblu limpezi, deopotrivă acceptată de ji ale nesiguranţei generale ce rezultă din ea, nesiguranţă în aprecierea i şi în poziţia luată în fiecare din problemele importante ale epocii. De t totul este mediocru şi şovăielnic, începînd cu învăţămîntul; fiecăruia îi e ă de răspundere şi sfîrşeşte prin a. tolera cu laşitate chiar şi greşelile Loscute, Reveria umanitară e la modă şi, cedînd moale aberaţiilor şi Ldu-i pe indivizi, este sacrificat viitorul mai multor milioane de fiinţe.

Examinarea situaţiei religiei înainte de război demonstrează în ce ră s-a extins această sfîşiere generală.

Şi în această privinţă naţiunea îşi pierduse de multă vreme şi în mare convingerea,  una eficientă, privind concepţiile  sale în legătură cu rsul. Aici adepţii oficiali ai diferitelor biserici jucau un rol mai neînsemnat cei indiferenţi.

9 Pe cînd cele două confesiuni din Asia şi Africa menţin misiuni pentru ige noi adepţi ai învăţăturii lor – activitate care, faţă de progresele credinţei medane nu a putut înregistra decît nişte succese modeste – chiar în Europa >rd milioane şi milioane de adepţi, chiar în interiorul ţării, care rămîn i de viaţa religioasă sau care îşi urmează calea.

Trebuie remarcată violenţa cu care continuă lupta împotriva bazelor atice ale tuturor religiilor, în care totuşi, în această lume omenească, nu fi concepută supravieţuirea efectivă a, unui scop religios. Marea masă a

187

poporului nu este alcătuită din filozofi; ori, pentru masă, credinţa este adesea singura bază a unei concepţii morale despre lume. Diferitele mijloace de înlocuire nu s-au dovedit atît de mulţumitoare încît să se poată vedea în ele înlocuitorii confesiunilor religioase curente. Dar dacă învăţămîntul şi credinţa religioasă se sprijină în mod eficace pe păturile cele mai întinse, atunci autoritatea incontestabilă a conţinutului acestei credinţe trebuie să fie temelia oricărei acţiuni eficace.

Dogmele sînt pentru religii ceea ce sînt legile constituţionale pentru stat: fără ele, alături de cîteva sute de mii de oameni sus-puşi care ai- putea trăi înţelept şi inteligent, alte milioane n-ar putea s-o facă.

Numai prin dogme ideea pur spirituală şovăielnică şi infinit de elastică este precizată clar şi transmisă sub o formă fără de care ea nu s-ar putea preschimba în credinţă. Altfel ideea nu s-ar putea transforma niciodată într-o concepţie metafizică; într-un cuvînt, într-o concepţie filozofică.

Lupta împotriva dogmelor în sine se aseamănă mult, în aceste condiţii, cu lupta împotriva bazelor legale generale ale statului; şi după cum această luptă s-ar termina printr-o anarhie completă, şi lupta religioasă ar sfîrşi într-un nihilism religios lipsit de valoare.

Pentru politician, aprecierea valorii unei religii trebuie să fie determina­tă mai puţin prin cele cîteva deficienţe pe care le poate prezenta, cît prin binefacerile compensaţiilor evident mai binefăcătoare. Dar atîta vreme cît o asemenea compensaţie nu este găsită, a distruge ceea ce există ai* fi un act nebunesc sau criminal.

Desigur, nu trebuie să atribuim nici cea mai mică responsabilitate pentru situaţia religioasă puţin îmbucurătoare celor care au încărcat mult prea mult ideea religioasă cu accesorii pui* vremelnice, creînd astfel un conflict complet inutil cu ştiinţele zise exacte. Aici, după o luptă scurtă, trebuie să mărturisim că victoria va fi aproape întotdeauna cîştigată de ştiinţă, în timp ce religia va suferi prejudicii mari în ochii celor care nu reuşesc să se ridice deasupra unei cunoaşteri pui’ superficiale.

Dar răul cel mai mare îl constituie stricăciunile provocate de proasta folosinţă a convingerii religioase în scopuri politice. Nu putem protesta îndeajuns de sever împotriva conducătorilor mizerabili care vor să vadă în religie un mijloc susceptibil de a servi interesele lor politice şi afacerile lor. Şi aceşti mincinoşi neruşinaţi îşi răcnesc către lumea întreagă profesiunea de credinţă cu voce de stentor, pentru ca toţi ceilalţi bieţi oameni să-i poată auzi, nu spre a putea muri pentru ea, ci spre a putea trăi mai bine de pe urma ei. Pentru o simplă mînă de ajutor politic de valoare corespunzătoare, ei şi-ar vinde întreaga credinţă. Pentru zece mandate de parlamentari, ei s-ar alia cu marxiştii, duşmanii de moarte ai oricărei religii; iar pentru un fotoliu ministerial ai’ merge pînă la o alianţă cu diavolul, cu condiţia ca acesta din urmă să nu fi păstrat nici urmă de decenţă.

Dacă în Germania dinainte de război viaţa religioasă avea un gust amar,

ita ţine de folosirea proastă a creştinismului de către partidul care se îla creştin şi de neruşinarea cu care se străduia să identifice credinţa ică cu un partid politic.

Această substituţie a fost fatală; ea a procurat într-adevăr mandate mentare unei serii de non-valori, dar i-a adus un prejudiciu bisericii.

Urmările acestei situaţii apăsau pe umerii întregii naţiuni, căci slăbirea religioase pe care le aduceau cu sine s-a produs exact într-o epocă în care, tfel toate începeau să se moleşească şi să se clatine şi în care, în aceste ţii, bazele tradiţiilor şi ale moralei ameninţau să se prăbuşească.

Dai’ toate aceste leziuni şi zdruncinături ale organismului social ar fi rămîne inofensive cîtă vreme n-ar fi intervenit nici un eveniment grav; le au devenit nefaste de îndată ce fapte noi şi însemnate au conferit o tanţă hotărîtoare problemei trăiniciei interne a naţiunii.

De asemenea, în domeniul politic, o privire atentă ai* fi putut descoperi inconveniente care puteau fi considerate simptomele unei prăbuşiri Late ale imperiului, dacă nu se proceda în scurt timp la îmbunătăţirea sau barea situaţiei. Absenţa unui scop în politica externă şi internă germană izibilă pentru oricine nu voia să rămînă orb. Politica economică de omis părea să răspundă foarte bine concepţiei lui Bismarck după care a este “arta posibilului”. Dar între Bismarck şi cancelarii care i-au urmat

0  mică diferenţă care îi permitea celui dintîi să aplice această formulă la
esenţă politicii sale, în timp ce în gura celorlalţi ea avea să aibă cu totul
mnificaţie.

De fapt, prin această frază, Bismarck voia doar să afirme că, pentru rea unui obiectiv politic definit, trebuie folosite toate posibilităţile şi cel îă se facă apel la ele. In schimb, urmaşii lui nu au văzut în această frază roclamarea solemnă a dreptului de a se elibera de necesitatea de a avea litice, şi chiar dbiective politice.

Astfel că într-adevăr nu mai existau obiective politice: deoarece pentru

1        lipsea baza indispensabilă a unei concepţii precise despre lume şi a unei
clare asupra legilor evoluţiei interne a politicii sale.

Mulţi oameni, pesimişti în această privinţă, condamnă lipsa unui plan călăuzitoare al politicii imperiului; prin urmare recunosc foarte bine cît şubredă şi de găunoasă; dar ei nu jucau decît un rol secundar în politică, alităţile oficiale din guvern nu se sinchiseau de aprecierile unui Houston-t Chamberlain, la care rămîneau la fel de indiferenţi cum sînt şi astăzi, oameni sînt prea stupizi ca să gîndească ei înşişi, prea instruiţi ca să cele necesare de la alţii. Acest adevăr este veşnic; pe el s-a bazat iern cînd a exclamat: “Lumea nu este guvernată decît de o fracţiune de :iune”; din această fracţiune, trebuie s-o spunem, fiecare cabinet irial nu cuprinde decît un atom. De cînd Germania este republică, acest u mai este adevărat şi de aceea el a fost interzis prin legi care protejează ca de un asemenea gînd sau de exprimarea unei asemenea păreri. Dai”

189

pentru Oxenstiern a fost o fericire că a trăit în vremurile acelea şi nu în republica noastră chibzuită de astăzi.

încă înainte de război mulţi oameni recunoşteau ca punct de minimă rezistenţă instituţia care trebuia să întruchipeze forţa imperiului: Parlamentul, Reichstagul. Acolo laşitatea şi frica de răspunderi se îmbinau perfect.

Una din ideile găunoase pe care trebuie să 1^ auzim este aceea că, în Germania, parlamentarismul a lipsit de la revoluţie încoace. Astfel se dă prea uşor impresia că, într-o oarecare măsură, înainte de evoluţie era altfel. In realitate, acest organism nu poate acţiona altfel decît prin distrugere şi el se comporta astfel încă din vremea cînd majoritatea oamenilor care purtau ochelari de cal nu vedeau nimic sau nu voiau să vadă nimic. Sigur că reducerea forţelor Germaniei nu se datorează în cea mai mică măsură acestui organism; dai- faptul că dezastrul nu s-a produs mai devreme nu poate fi considerat un merit al Reichstagului, ci trebuie atribuit rezistenţei opuse, pe timp de pace, activităţii acestui gropar al naţiunii germane şi al imperiului german.

Din suma uriaşă a relelor distrugătoare care se datorează direct sau indirect acestei instituţii, nu vreau să reliefez decît unul singur, care corespunde cel mai bine esenţei acestei instituţii, cea mai iresponsabilă din toate: incapacitatea înspăimîntătoare şi slăbiciunea conducerii politice a imperiului înăuntru şi în afară care, imputabilă în primul rînd activităţii Reichstagului, a devenit una din principalele cauze ale prăbuşirii imperiului.

Nesatisfăcător era tot ce se afla, indiferent sub ce formă, şi din orice direcţie am vrea să privim lucrurile, sub influenţa parlamentului.

Nesatisfăcătoare şi slabă politica de alianţe externe ale imperiului; vrînd să menţină pacea, era inevitabil obligat să orienteze guvernarea în sensul războiului.

Nesatisfăcătoare politica faţă de Polonia. O aţîţa fără să atace vreodată problema serios. Rezultatul nu a fost nici victoria germanizării, nici împăcarea cu Polonia: ci o stare de ostilitate faţă de Rusia.

Nesatisfăcătoare soluţionarea problemei Alsaciei şi a Lorenei. In loc să zdrobească odată pentru totdeauna, cu o mînă brutală, hidra franceză, şi să-i acorde Alsaciei drepturi egale cu celelalte state ale Reichului, nu s-a făcut nici una, nici alta. Şi de altfel era total imposibil, căci în rîndurile celor mai mari partide existau cei mai mari trădători ai patriei, de exemplu domnul Wetterle, de la centru!

Dai- toate acestea ar mai fi fost suportabile, dacă acestei carenţe generale nu i-ar fi căzut victimă forţa a cărei existenţă condiţiona, în ultimă analiză, menţinerea imperiului: armata.

Greşeala comisă în această privinţă de ceea ce se numeşte Reichstag^ german este suficientă, de una singură, ca naţiunea germană să poarte pentru totdeauna acest blestem.

Pentru motivele cele mai lamentabile, aceste zdrenţe de partide parlamentare au furat, au smuls din mîinile naţiunii arma propriei conservări,

c 13 — Mcin Kampl

protecţie a libertăţii şi independenţei poporului nostim. Dacă mormintele cîmpiile Flandrei s-ar deschide astăzi, din ele s-ar ridica. însîngeraţi, orii: sutele de mii de tineri germani care, din lipsa de conştiinţă a acestor ri criminali ai Parlamentului, au fost împinşi, prost instruiţi sau pe ite instruiţi, în braţele morţii.

Pe ei şi miile de mutilaţi şi de morţi patria î-a pierdut numai pentru a ii cîtorva sute de înşelători ai poporului să-şi continuie manevrele politice iţiile sau să şi insinueze mişeleşte teoriile doctrinare.

In timp ce, prin presa lui marxistă şi democrată, iudaismul urla în întreagă minciuna despre “militarismul” german şi încerca astfel, prin nijloacele, să împovăreze Germania, partidele marxiste şi democratice îi u forţei populare germane orice instruire completă.

In plus, crima extraordinară comisă astfel trebuia să le apară de îndată ituror celor care credeau pui* şi simplu că, în eventualitatea unui război, ga naţiune va fi, desigur, obligată să pună mîna pe arme şi că, în inţă, mişelia acestor frumoşi membri ai “reprezentării populare” (cum este ă) va împinge în faţa duşmanului milioane de germani prost sau pe ite instruiţi.

Dai* să facem complet abstracţie de urmările lipsei brutale şi grosolane ştiinţă a acestor susţinători parlamentari: această lipsă de soldaţi instruiţi, sputul războiului, n-a făcut decît să contribuie foarte puţin la înfrîngerea ;ă în primele jperaţiuni; ceea ce ulterior a fost de asemenea confirmat a o groaznică măsură în timpul războiului mondial.

înfrîngerea în lupta pentru libertatea şi independenţa naţiunii germane izultatul jumătăţilor de măsură şi al slăbiciunii dovedite pe timp de pace narea tuturor forţelor poporului pentru apărarea patriei.

Dacă pe uscat au fost instruiţi mult prea puţini recruţi, o insuficienţă î eforturilor în privinţa chestiunilor marinei a avut ca efect diminuarea .are sau mai mică a valorii acestei arme a conservării naţionale.

Insă, din nefericire, înaltul comandament al marinei a fost şi el molipsit •itul mediocrităţii.

Tendinţa de a construi nave mereu mai mici decît bastimentele engleze •au construite chiar în acelaşi timp era puţin prudentă şi încă şi mai puţin ă.

O flotă care nu poate fi, încă de la început, ridicată, în ceea ce priveşte numărul navelor, la un nivel egal cu al adversarului ei eventual trebuie Tce să-şi compenseze inferioritatea numerică prin superioritatea puterii tă a fiecăreia dintre nave.

Este vorba de o superioritate a puterii de luptă şi nu de superioritatea iară a “calităţii”.

De fapt, tehnica modernă a făcut asemenea progrese şi sa ajuns, în toate i civilizate, la aşa o similitudine în această privinţă, că trebuie să eram imposibil să le conferim navelor puternice o valoare combativă

191

considerabil mai mare decît cea a navelor de acelaşi tonaj ale unui alt stat- Şi mai puţin trebuie să ne gîndim la o superioritate a bastimentelor cu deplasa­ment inferior faţă de bastimentele cu deplasament superior.

In realitate, tonajul mai redus al vaselor germane nu poate fi ol>ţinut decît în detrimentul vitezei şi armamentului. Formulele prin care se încerca justificarea acestui fapt demonstrau de altfel încă pe timp de pace o gravă greşeală de logică a autorităţilor competente în materie.

Se explica îndeosebi că materialul german de artilerie era atît de net superior materialului britanic, încît tunul german de 28 cm nu era cu nimic mai prejos din punctul de vedere al forţei de foc tunului englez de 30,5 cfl1

Tocmai de aceea trebuia să trecem şi noi atunci la tunul de 30,5 cm, deoarece scopul nu era atingerea unei puteri de luptă egale, ci superioare-

Altfel dotarea armatei cu mortierul de 42 cm ai* fi fost de prisos, din moment ce mortierul german de 21 cm în sine era deja cu mult superior tuturor tunurilor cu traiectorie curbă de care dispunea Franţa şi fortăreţele ar fi căzut tot aşa de bine sub loviturile mortierului de 30,5 cm.

Insă comandamentul armatei de uscat vedea just, cel al marinei ^ai

Dacă se renunţa la eficacitatea preponderentă a artileriei şi la o viteză superioară, acest lucru se baza pe principiul completamente fals al teoriei “riscului”.

Comandamentul marinei renunţa deja la ofensivă prin forma pe care o adopta pentru constniirea navelor şi prin urmare el se lăsa a priori în seama defensivei. Din această cauză a renunţat şi la succesul hotărîtor care nu se bazează şi nu se poate baza decît pe atac.

Un vas cu o viteză mai mică şi mai puţin înarmat va fi bombardat şi scufundat de un adversar mai rapid şi mai puternic, şi aceasta de cele mai multe ori la distanţe de tragere favorabile acestuia din urmă. Multe din crucişătoare noastre au fost nevoite să verifice această lege cu deosebită amărăciune. Războiul a demonstrat inexactitatea profundă a punctului de vedere al comandamentului nostru maritim pe timp de pace, obligîndu-ne ori de c‘te ori era posibil să schimbăm armamentul de pe bastimentele vechi şi ^e înarmăm,- din nou, mai bine.

Dacă, în bătălia navală de la Skager-Rack, navele germane ai* fi avut tonajul, armamentul şi viteza bastimentelor engleze, flota britanică s-ar fi scufundat în mormîntul ud sub vijelia obuzelor germane de 38 cm, mai precise şi mai eficace.

Japonia a dus odinioară o altă politică navală. Ea se preocupa din principiu să doteze fiecare vas nou o putere de luptă superioai’ă eventualului adversar. Dai’, acestei măsuri îi corespundea ca urmare posibilitatea rezultată, de a folosi flota în mod ofensiv.

In timp ce comandamentul armatei de uscat nu urma o ordine de i^ei atît de fundamental greşită, marina, care, vai! era mai bine repre£entata “parlamentar”, era deja atinsă de spiritul din parlament.

Ea era organizată conform unor puncte de vedere înguste şi a fost apoi blosită după aceleaşi principii.

Gloria nemuritoare pe care armata a ştiut mai tîrziu să o cîştige trebuie recutâ la creditul lucrului bine făcut nemţeşte de generalii săi, al capacităţii şi roismului incomparabil al tuturor ofiţerilor şi oamenilor săi. Dacă înainte de ăzboi comandamentul suprem al marinei ar fi avut un geniu identic, victimele i-ar fi căzut în zadar.

Astfel, abilitatea parlamentară desăvîrşitâ a guvernului a fost, în timp e pace, dăunătoare marinei prin aceea că, din păcate, punctul de vedere arlamentar începea să joace un rol preponderent în probleme de construcţie, în >c să se supună din punct de vedere militai”. Mediocritatea, slăbiciunea, îsuficienţa logicii în gîndire – caracteristici ale instituţiei parlamentare – au irîurit comandamentul flotei.

Armata de uscat, cum am mai spus-o deja, nu s-a lăsat încă antrenată i un curent de idei de o falsitate atît de desăvîrşită. In special Ludendorff, pe ;unci colonel la marele stat-major, ducea o luptă disperată împotriva jumătăţilor i măsură şi a slăbiciunii cu care Reichstagul trata problemele vitale ale iţiunii şi pe care în cea mai mare parte a timpului le nega. Dacă lupta dusă i vremea aceea de acest ofiţer a rămas fără succes, greşeala îi revine pe mătate Parlamentului, pe jumătate atitudinii încă şi mai mizerabile şi ibiciunii cancelarului Bethman Holweg.

Totuşi, aceasta nu-i împiedică astăzi deloc pe responsabili să vrea să Lpute tocmai această greşeală celui ce s-a ridicat împotriva acestei neglijenţe ă de interesele naţionale.

Pentru aceşti conducători înnăscuţi nu contează o minciună în plus sau minus.

Oricine se gîndeşte la toate sacrificiile impuse de neseriozitatea vinovată icestor ultrairesponsabili ai naţiunii, oricine îşi imaginează morţii şi mutilaţii :rificaţi în zadar, ca şi jignirea şi ruşinea imensă pe care le suportăm, sfîrşita mizerie în care sîntem cufundaţi şi care ştie că toate acestea nu sau împlat decît pentru a le deschide cîtorva arivişti şi vînători de situaţii calea ‘e portofoliile ministeriale, va înţelege desigur că aceste creaturi nu pot fi mite altfel decît canalii, pungaşi şi criminali, altminteri sensul şi scopul antelor din limbajul uzual ai’ fi într-adevăr de neînţeles.

Toate aceste greşeli ale vechii Germanii nu s-au arătat, cu o limpezime tă din comun, decît în momentul în care, din pricina lor, politica internă a iunii a trebuit să fie compromisă.

Da, în astfel de împrejurări, adevărurile neplăcute au fost strigate cu tă puterea tocmai în rîndurile marilor mase populare, în timp ce, în alte părţi Jăstra tăcerea în legătură cu fapte mai degrabă ruşinoase şi care, în parte, u pui” şi simplu negate.

Aşa stăteau lucrurile atunci cînd examinarea sinceră şi deschisă a unei bleme ai- fi putut aduce poate o îmbunătăţire. Dai* personalităţile conducătoa-

1

re din guvern nu înţelegeau, ca să zic aşa, nimic din valoarea şi esenţă însăşi propagandei.

Cine va fi în stare, prin folosirea abilă şi constantă a propagandei, si zugrăvească popoinilui cerul ca pe un infern şi invers, infernul ca pe cer? Num evreul va şti s-o facă şi va proceda în consecinţă; germanul, sau mai bine 2 guvernul său, habar n-avea de aşa ceva.

Dai* acest lucru a trebuit să fie plătit foarte scump în timpul războiulu

Insă faţă de nenumăratele neajunsuri pe care le-am semnalat şi caj umbreau existenţa germanilor înainte de război, existau în schimb numeroas avantaje.

Consacrîndu-ne unei examinări imparţiale, trebuie chiar să recunoaşte] că celelalte ţări şi celelalte popoare împărţeau cea mai mare parte a infirmităţile noastre, ba chiar ne depăşeau mult în acest sens, în schimb le lipseau în mai măsură avantajele noastre reale.

Se poate spune că principala noastră superioritate era faptul că popor german, dintre aproape toate celelalte popoare europene, încerca întotdeaun să păstreze la maximum caracterul naţional al sistemului său economic şi, î] ciuda unor simptome proaste şi supărătoare, se supunea şi mai puţin decît altei controlului finanţei internaţionale.

Acesta era, în orice caz, un privilegiu periculos care, mai tîrziu, avea s constituie una din principalele cauze determinante ale războiului mondial.

Fireşte, monarhia era străină de multe lucruri şi, înainte de toate, d< masele largi. Aceasta rezulta din faptul că monarhii nu erau întotdeauna înconjuraţi de minţile cele mai… să zicem luminate şi mai ales de inimile cel« mai curate. Din păcate, lor le plăceau prea mult linguşitorii, chiar mai mul decît firile cinstite, şi sfaturile le primeau de la linguşitori.

Acest luciu era foarte regretabil într-o vreme în care lumea suferise < mare schimbare, din multe puncte de vedere, schimbare veche de-acum, care bineînţeles, nu se oprea nici la judecarea numeroaselor şi vechilor tradiţii de Ic curte.

Astfel, la cotitura veacului trecut, omul obişnuit nu mai putea simt admiraţie faţă de prinţesa care trecea călare, în uniformă, prin faţa frontului. Nu se putea face o idee justă despre efectul pe care-1 avea în ochii poporului o astfel de trecere în revistă, altfel nu s-ar fi recurs niciodată la practici atît de nelalocul lor. De asemenea umanitarismul, nu întotdeauna foarte sincer, al acestei înalte societăţi, acţiona de multe ori mai degrabă negativ decît pozitiv. Cînd, de pildă, prinţesa X… binevoia să înceapă să guste… cu rezultatul cunoscut felurile de mîncare populare, faptul putea, odinioară, să pară foarte nimerit… dai’ la începutul secolului nostru efectul obţinut era absolut contrai*.

Căci se poate fără îndoială admite că Alteţa Sa într-adevăr nu bănuia că în ziua în care ea se consacra acestei experienţe, hrana era ceva mai deosebită de obicei; numai că lucrul acesta era întru totul totul suficient, deoarece îl ştia toată lumea.

Astfel, intenţiile cele mai bune deveneau ridicole, atunci cînd nu erau dreptul enervante.

Descrierile despre cumpătarea mereu legendară a monarhului, obiceiul ie a se scula prea devreme, faptul că muncea efectiv pînă la o oră tîrzie din 3te, apoi pericolul mereu constant al subalimentării lui prilejuiau totuşi ie scabroase. Oamenii n-aveau nevoie să ştie ce şi cît consumase monarhul; atribuia o masă “suficientă” şi nu i se refuza somnul necesar; erau ţumiţi dacă, în calitate de om şi din punct de vedere al caracterului, îşi onora . şi ţara şi dacă-şi îndeplinea îndatoririle de suveran.

Dai” toate acestea erau doar fleacuri. Ceea ce era mai rău era că în jfri din nefericire tot mai întinse ale naţiunii se răspîndea tot mai mult dngerea că fiind guvernaţi de sus, nimeni nu trebuia să se mai ocupe de ic. Cîtă vreme guvernarea era bună sau cel puţin animată de intenţiile cele bune, mai mergea. Dai- era jale dacă buna şi vechea guvernare bine nţionată ceda locul alteia mai puţin “cumsecade”. Docilitate, lipsă de voinţă, lulitate copilărească erau atunci cele mai mari rele ce se puteau închipui.

Dai- faţă de aceste slăbiciuni, şi de altele, se ridicau forţe incontestabile.

Printre aceste forţe să semnalăm mai întîi stabilitatea întregii conduceri tatului, stabilitate provenită din forma monarhică, apoi îndepărtarea ticienilor hrăpăreţi din toate funcţiile de stat, din confuzia cu speculaţiile.

In plus, onorabilitatea instituţiei în sine, ca şi autoritatea rezultată deja aici; de asemenea superioritatea corpului funcţionarilor şi în special a latei, deasupra nivelului obligaţiilor politice de partid.

Să mai adăugăm la acestea avantajul încarnării guvernării supreme a ;ului în persoana monarhului; şi de aici faptul că monarhul constituia bolul unei responsabilităţi, că monarhul datora mai mult decît masa formată i hazardul unei majorităţi parlamentare. Corectitudinea legendară a ainistraţiei germane se datora, în primul rînd, acestei situaţii. In fine, pentru orul german, valoarea culturală a monarhiei era foarte ridicată şi putea îpensa foarte bine alte neajunsuri

Reşedinţele suveranilor germani erau şi ele întotdeauna un sanctuar al ritului artistic, care, devenind în zilele noastre mult prea materialist, eninţa oricum să dispară. Ceea ce au făcut prinţii germani pentru artă şi nţă tocmai în secolul al XVIII-lea a fost simbolic. In orice caz, epoca temporanâ nu poate oferi nimic asemănător.

In acea epocă în care începe descompunerea lentă şi progresivă a anismului nostru social, trebuie totuşi să menţionăm ca factor al puterii nata.

Era şcoala cea mai puternică a naţiunii germane şi nu întîmplător ura uror duşmanilor s-a îndreptat tocmai împotriva acestei protectoare a LServării naţiunii şi a libertăţii ei. Acestei instituţii, şi numai ei, nu i se poate lica un monument mai strălucit decît afirmarea adevărului că ea a fost

195

calomniată, urîtă, combătută, dai* şi temută de toţi oamenii inferiori. Faptul că, la Versailles, furia jefuitorilor internaţionali ai popoarelor sa îndreptat în primul rînd împotriva vechii armate germane o indică în mod sigur ca fiind refugiul libertăţii poporului nostru, opus puterii banului.

Fără această forţă ce veghează asupra noastră, tratatul de la Versailles, în întregul său spirit, ar fi fost demult dus la îndeplinire în ce priveşte poporul nostru. Ceea ce datorează poporul german armatei poate fi rezumat într-un singur cuvînt: totul.

Armata insufla simţul răspunderii firi rezerve, într-o epocă în care această virtute devenise deja foarte rară, şi în care siluirea ei era tot mai mult la ordinea zilei, şi mai ales din partea parlamentului, model al lipsei totale de responsabilitate; armata crea curajul individual, într-o epocă în care laşitatea oamenilor ameninţa să devină o boală contagioasă şi în care spiritul de sacrificiu pentru binele comun începea deja să fie văzut ca o prostie, în care părea inteligent numai cel ce ştia cel mai bine să-şi cruţe şi să facă să prospere propriul “eu”.

Era şcoala la care fiecare german învăţa să nu caute salvarea naţiunii în fraze înşelătoare, aţîţînd la o fraternizare internaţională între negri, germani, chinezi, francezi, englezi etc, ci în forţa şi spiritul de decizie al poporului însuşi.

Armata educa în direcţia puterii de decizie, în vreme ce, în viaţa curentă, lipsa de hotărîre şi îndoiala începeau deja să determine actele oamenilor. Intr-o vreme în care şmecherii dădeau tonul, afirmarea principiului după care un ordin este întotdeauna mai bun decît. nici un ordin era o lovitură de maestru.

Exista, numai în acest principiu, o mărturie a sănătăţii încă intacte şi viguroase cum n-ar mai exista de mult în viaţa noastră cotidiană, dacă armata şi educaţia pe care o dădea n-ar fi avut grijă întotdeauna şi în mod constant să reînnoiască această forţă de bază.

Este suficient să vezi înspăimîntătoarea lipsă de hotărîre a guvernului lostru actual din Reich, care nu şi poate aduna puterile nici pentru un singur act, în afară de cazul în care este vorba de semnarea prin constrîngere a unui nou Diktat de spoliere; în acest, caz el îşi declină orice răspundere şi semnează sa iuţeala unui stenogaf al camerei tot ce e considerat bun să-i fie prezentat. In acest caz, într-adevăr, îi este uşor să ia o hotărîre: ea îi este dictată.

Armata educase în sensul idealismului şi devotamentului faţă de patrie şi de măreţia sa, în vreme ce, în viaţa curentă se răspîndeau lăcomia şi materialismul. Ea forma un popor unit împotriva separării în clase şi nu prezenta poate în această privinţă decît un singur punct slab: acela al instituirii angajărilor pe un an. Eroare, pentru că. din această cauză, principiul egalităţii absolute era încălcat şi omul mai instruit se pomenea din nou aşezat în afara cadnilui restului anturajului său, cînd de fapt ai” fi fost preferabil contrariul.

In faţa ignoranţei generale atît de profunde a claselor superioare şi a separării lor tot mai accentuate de poporul nostru, armata ai’ fi putut acţiona foarte salutai- dacă, măcar în rîndurile ei, ai” fi evitat orice separare a celor

;aţi drept “inteligenţi…

Faptul că nu proceda astfel era o greşeală, dar ce instituţie, în ce lume, infailibilă? In orice caz, în armată, binele a învins întotdeauna în aşa Ci răul, încît puţinele infirmităţi de care a fost atinsă sînt mult inferioare ;i imperfecţiunilor omeneşti.

Dai- meritul cel mai însemnat care trebuie atribuit armatei vechiului •iu este că într-o vreme cînd toţi se supuneau majorităţii, contrar principiu-reiesc al adorării orbeşti a numărului, ea a păstrat principiul încrederii în nalitate. Ea forma, de fapt, elementul de care lumea contemporană avea nai mare nevoie: bărbaţii. In mlaştina moleşirii şi efeminăm care se lea, se iveau în fiecare an, ieşind din rîndurile armatei, 350.000 de tineri, dînd de forţă, care în cei doi ani de instrucţie îşi pierduseră moliciunea din >ţe şi îşi făuriseră nişte trupuri tari ca fierul. Tînărul care în acest timp ;a supunerea putea atunci, însă numai atunci, să înveţe să comande. După jcunoşteai deja soldatul instruit.

Aceasta era şcoala cea mai înaltă a naţiunii germane şi nu degeaba se ntra împotriva ei ura furibundă a celor care, din invidie şi lăcomie, au şi doreau neputinţa imperiului şi lipsa de apărare a cetăţenilor.

Lumea întreagă recunoştea ceea ce mulţi germani nu voiau să recunoas-orbirea sau in reaua lor credinţă: armata germană era armata cea mai nică pusă în slujba libertăţii naţiunii germane şi a hrănirii copiilor săi 1).

Formei statului şi armatei i se alătura un al treilea element: corpul îparabil al funcţionalilor vechiului imperiu.

Germania era ţara cea mai bine organizată şi mai bine administrată din Era uşor să vorbeşti de rău rutina birocratică a funcţionarului german; ti celelalte state lucrurile nu mergeau mai bine, poate chiar dimpotrivă.

Dai- ceea ce le lipsea celorlalte state era admirabila trăinicie a acestui ism şi mentalitatea onorabilă şi incoruptibilă a celor ce-1 alcătuiau. Mai puţină rutină – dublată de lealitate şi de fidelitate – decît absenţa princi-şi un modernism lipsit de caracter şi, cum deseori se întîlneşte azi, ant şi incapabil. Căci dacă acum lumea se complace să pretindă că listraţia germană de dinainte de război, poate puţin birocratică, fusese abilă din punct de vedere comercial, este suficient să-i răspundem astfel:

Ce ţară din lume avea o exploatare a căilor ferate mai bine condusă şi )ine organizată din punct de vedere comercial decît Germania? Numai iţiei i-a fost dat să distrugă acest organism model, pînă ce el a părut bun it din mîinile naţiunii şi socializat conform spiritului fondatorilor acestei ilici, adică să slujească capitalul internaţional de speculă ca mandant al iţiei germane.

Ori, am văzut mai sus că pentru siguranţa naţiunii trebuiau extinse riile. De unde armata de cucerire. (N.T.)

197

Dar ceea ce deosebea în mod special corpul funcţionăresc şi aparatul administrativ era independenţa sa faţă de diferitele guverne, a căror mentalitate politică nu putea exercita nici o influenţă asupra situaţiei funcţionarului german. Dai”, de la revoluţie încoace, acest lucru s-a schimbat complet. In loc de aptitudini şi capacitate, intervenea poziţia în cutare partid politic şi un caracter original şi independent nu favoriza funcţionarul, ci mai degrabă îi punea piedici.

Pe forma statului, a armatei şi a corpului funcţionăresc se întemeia forţa şi puterea magnifică a vechiului imperiu. Acestea erau, în primul rînd, cauzele unei calităţi care-i lipseşte complet statului de astăzi: autoritatea de stat. Căci aceasta nu se întemeiază nici pe flecărelile din parlamente sau dinLandtaguri, nici pe legile protecţioniste ale statului, nici pe hotărîrile tribunalelor, destinate să-i terorizeze pe cei care neagă cu obrăznicie această autoritate; ea se întemeiază pe încrederea generală care trebuie şi poate fi acordată celor care conduc şi administrează o colectivitate. Dai-, încă o dată, această încredere nu este decît rezultatul convingerii intime şi neclintite că aceia care guvernează şi administrează ţara sînt dezinteresaţi şi cinstiţi; ea provine în sfîrşit din înţelegerea deplină a sensului legii şi sentimentul înţelegerii principiilor morale respectate de toţi.

Căci, în cele din urmă, sistemele de guvernare nu se sprijină pe constrîngere şi violenţă, ci pe credinţa în meritul lor, pe sinceritatea reprezentă­rii intereselor unui popor şi ajutorul acordat dezvoltării sale.

Indiferent de măsura în care unele din neajunsurile perioadei de dinainte de război au putut ameninţa să ştirbească şi să submineze forţa internă a ţării, nu avem dreptul să uităm că alte state au suferit şi mai mult decît Germania din cauza acestor neajunsuri şi că, totuşi, în ceasul critic al pericolului, n-au renunţat la eforturi şi nu s-au prăbuşit. Dai’ dacă ne gîndim că, faţă de slăbiciunile ei dinaintea războiului şi Germania avea, în schimb, forţe susceptibile să compenseze aceste slăbiciuni, trebuie să admitem că mai există o ultimă cauză a prăbuşirii şi aceasta din alt domeniu,

într-adevăr, aşa stau lucrurile.

Cauza ultimă, cea mai profundă, a căderii bătrînului imperiu este necunoaşterea problemei rasei şi a importanţei sale în dezvoltarea istorică a popoarelor

Căci, în viaţa popoarelor, nu toate evenimentele sînt manifestări ale hazardului, ci urmările fireşti ale efortului de conservare şi de înmulţire a speciei şi a rasei, chiar şi atunci cînd oamenii nu-şi pot da seama, de raţiunea profundă a activităţii lor.

CAPITOLUL XI POPORUL ŞI RASA

Anumite adevăruri sînt atît de răspîndites încît, tocmai din pricina asta, mul de rînd nu le vede sau cel puţin nu le recunoaşte. Cel mai adesea trece 3 lîngă ele fără să le vadă, după cum rămîne orb şi în faţa adevărurilor care sar i ochi şi este extrem de surprins cînd cineva se întîmplă să descopere pe ^aşteptate ceea ce toată lumea ai” trebui totuşi să ştie. Există în junii nostru; i sutele de mii, probleme la fel de simple de rezolvat ca oul lui Cristofor jlumb, însă tocmai oamenii de felul lui Columb se întîlnesc destul de rai-.

Astfel că toţi oamenii, fără excepţie, se plimbă prin grădina naturii, îşi îaginează că cunosc şi ştiu tot şi, cu puţine excepţii, se comportă ca nişte orbi ţă de unul din principiile cele mai izbitoare ale acţiunii sale: acela al istenţei caracterelor organice care deosebesc speciile în care se împart toate nţele de pe acest pămînt.

Observarea cea mai superficială este suficientă pentru a demonstra cum număratele forme pe care le îmbracă voinţa de a trăi a naturii sînt supuse iei legi fundamentale şi cvasi-inviolabile impuse de procesul strict limitat al aroducerii şi al înmulţirii. Orice animal se împerechează numai cu un igener din aceeaşi specie: piţigoiul cu piţigoiul, cintezoiul cu cintezoiul, barza barza, şoarecele-de-cîmp cu şoarecele-de-cîmp, şoarecele cu şoarecele, lupul cu joaica etc.

Numai nişte împrejurări excepţionale pot determina abateri de la acest ncipiu; în primul rînd constrîngerea impusă de captivitate sau vreun obstacol ■e se opune împerecherii indivizilor aparţinînd aceleiaşi specii. Dai” atunci ;ura îşi foloseşte toate mijloacele pentru a lupta împotriva acestor abateri şi itestuî ei se manifestă în modul cel mai clar fie refuzînd speciilor degenerate lacitatea de a se reproduce la rîndul lor, fie limitînd strict fecunditatea cendenţilor; în cele mai multe cazuri, ea le privează de capacitatea de a ista la boli sau la atacurile duşmanilor Aceasta este cît se poate de firesc.

Produsele oricărei încrucişări a două fiinţe de valoare inegală sînt o îie a valorii celor doi părinţi. Cu alte cuvinte, pe scara vieţuitoarelor, itarul se situează mai sus decît părintele care aparţine unei rase inferioare, rămîne inferior celui care face parte dintr-o rasă superioară, Ca urmare, mai reme sau mai tîrziu el va pieri în lupta pe care’ va trebui s-o dea împotriva stei rase superioare. O asemenea împerechere contravine voinţei naturii care

1

tinde să ridice nivelul vieţuitoarelor. Acest scop nu poate fi atins prin unir indivizilor de valoare diferită, ci numai prin victoria totală şi definitivă a ce! ce reprezintă valoarea cea mai înaltă. Rolul celui mai puternic este acela d( domina şi nu de a se uni cu cel mai slabs sacrificîndu-şi astfel propria superio tate. Numai cel slab din născare poate socoti această lege drept nemiloasă; c asta pentru că el nu este decît un om slab şi mărginit; căci, dacă această le n-ar trebui să învingă, evoluţia tuturor fiinţelor organizate ai” fi de aeconcep’

Consecinţa acestor tendinţe generale a naturii de a căuta şi de a păs1 puritatea rasei este nu numai deosebirea netă stabilită între diferitele rase pi trăsăturile lor exterioare, ci şi similitudinea caracterelor specifice fiecări dintre ele. Vulpea este întotdeauna vulpe, gîsca ■ gîscă, tigrul – tigru etc. diferenţele care pot fi notate între indivizii aparţinînd unei aceleiaşi rase proi exclusiv din suma energiei, foitei, inteligenţei, îndemînării, capacităţii rezistenţă cu care sînt dotaţi inegal- Dar nu se va găsi niciodată vreo vulpe care o înclinaţie firească ar determina-o să se comporte filantropic faţă de gh, după cum nu există pisică avînd o atracţie cordială faţă de şoareci.

Ca urmare, lupta care asmute rasele unele împotriva altoia are di* cauză nu atît o antipatie solidă, ci mai degrabă foamea şi dragostea. In amb cazuri, natura e un martor impasibil, ba chiar satisfăcut. Lupta pentru hra zilnică atrage după sine înfrîngerea oricărei fiinţe slabe sau bolnăvicioase & dotate cu mai puţin curaj, în timp ce lupta pe care o dă masculul pentru a cuc femela nu-i dă dreptul de a zămisli decît individului celui mai sănătos, ori puţin îi dă posibilitatea să o facă« Dai’ lupta este întotdeauna un mijloc consolidare a sănătăţii şi a puterii de rezistenţă a speciei şi, prin umure, cond prealabilă a progresului.

Dacă procesul ai* fi altul, progresul ulterior s-ar opri şi ar exista r degrabă un regres. într-adevăr, cum cei mai puţin buni îi înving intotdeai numeric pe cei mai buni, dacă toţi indivizii ai* avea aceeaşi posibilitate di supravieţui şi a se reproduce, cei mai puţin buni s-ar reproduce atît de rep încît cei mai buni ai* fi în final împinşi în arierplan. Trebuie deci ca în favoa celor mai buni să intervină o măsură corectivă. Natura îşi asumă această gi supunîndu-i pe cei slabi la condiţii de viaţă aspre care limitează numărul lor nu îngăduie decît supravieţuitorilor aleşi să se reproducă; ea operează atun nouă şi riguroasă selecţie după criteriul forţei şi al sănătăţii.

Dacă ea nu doreşte ca indivizii slabi să se împerecheze cu cei puterr. încă şi mai puţin vrea ca o rasă superioară să se amestece cu una inferioară c în acest caz, munca pe care a depus-o de mii de secole pentru ca omenire; progreseze va deveni dintr-odată zadarnică.

Cunoştinţele noastre de istorie ne aduc nenumărate dovezi ale ace legi. Istoria demonstrează cu o evidenţă înspăimîntătoare că atunci cînd aria şi-a amestecat sîngele cu acela al unor rase inferioare, rezultatul ace încrucişări de rase a însemnat pieirea poporului civilizator. America de Ni a cărei populaţie se compune, în uriaşa ei majoritate, din elemente germai

;-au amestecat foarte puţin cu rasele de culoare, prezintă astfel de oameni vilizaţie total diferită faţă de America Centală şi de Sud în care imigranţii, joritate de origine latină, s-au amestecat uneori foarte mult cu băştinaşii,

unic exemplu permite deja recunoaşterea clară a efectului produs de ecul de rase. Vechiul german, rămas de rasă pură şi neîncrucişat, a devenit ui continentului american şi va rămîne astfel atîta timp cît nu se va

ca şi nu se va lăsa şi el pradă unei coruperi incestuoase. In rezumat, rezultatul oricărei încrucişări între rase este întotdeauna

orul:

a)  Scăderea nivelului rasei superioare.

b)     Regresia fizică şi intelectuală şi, ca urmare, apariţia unui soi de
re ale cărei progrese sînt lente dai* inevitabile.

A provoca un astfel de proces nu înseamnă decît a păcătui împotriva lui Dumnezeu, Creatorul nostru.

Incercînd să se revolte împotriva logicii inflexibile a naturii, omul intră Elict cu principiile cărora le datorează existenţa sa ca om. Astfel că, rid împotriva dorinţei naturii, el îşi pregăteşte propria pieire. Este adevărat că aici intervine obiecţia specific iudaică, pe cît de comică de neghioabă, a pacifistului modern: “Omul trebuie tocmai să învingă !”

Milioane ce oameni repetă într-una fără să gîndească această absurditate ine evreiască şi sfîrşesc prin a-şi imagina că ei întruchipează un fel de asupra naturii; dai* nu aduc ca argument decît o idee neîntemeiată şi, upra, atît de absurdă încît, la drept vorbind, nu se poate extrage din ea pţie despre lume.

In realitate, omul n-a învins încă natura în nici o privinţă; cel mult a t şi a încercat să ridice vreun colţ al giganticului văl cu care ea îşi misterele şi tainele eterne; el n-a inventat niciodată nimic, ci doar a rit tot ce ştia; el nu stăpîneşte natura, el a reuşit doar, mulţumită îrii unor legi şi mistere izolate ale naturii, să devină stăpînul vieţuitoa-•ora le lipsesc aceste cunoştinţe: facînd abstracţie de toate acestea, o idee 3 învinge condiţiile impuse existenţei şi viitorului omenirii, căci ideea 1 depinde decît de om. Fără oameni nu există idei omeneşti pe această adar ideea, ca atare, are întotdeauna drept condiţie prezenţa oamenilor mare, existenţa unor legi care constituie condiţia primordială a acestei

mult! Anumite idei sînt legate de existenţa anumitor oameni, este valabil mai ales pentru conceptele care îşi au rădăcina nu într-un iinţific şi concret, ci în lumea sentimentului, sau care, ca să folosesc o foarte clară şi foarte frumoasă uzitată actualmente, reflectă o aţă intimă”. Toate aceste, idei care n-au nimic de-a face cu logica rece rine, ci reprezintă pure manifestări ale sentimentului, ale concepţiilor sînt legate de existenţa oamenilor, a căror imaginaţie şi capacitate

201

creatoare le-a dat naştere. Dar atunci conservarea raselor şi a oamenilor care le-au conceput este condiţia necesară a permenenţei acestei idei De exemplu cel care doreşte sincer triumful ideii pacifiste pe pămînt ar treVui să facă totul pentru ca lumea să fie cucerită de germani; căci, în caz contrar, s-ar putea ca cel din urmă pacifist să moară odată cu ultimul german, din moment ce restul lumii s-a lăsat mai puţin prinsă în capcana acestei absurdităţi contraie firii şi raţiunii decît a făcut-o din nefericire poporul nostim. Ai* trebui aşadar, rrînd-nevrînd, să se hotărască ferm să se războiască pentru a ajunge la domnia pacifismului. Acesta era adevăratul plan al lui Wilson, salvatorul venit din \merica, sau cel puţin aşa credeau germanii noştri visători, şi astfel scopul a fost atins.

De fapt, ideea pacifistă şi umanitară poate fi excelentă din clipa în care omul superior va fi cucerit şi supus lumea pe o întindere suficient de mare ca să fie singurul stăpîn al acestui pămînt. Această idee nu va putea avea un efect dăunător decît în măsura în care punerea ei în practică va deveni dificilă şi, în final, imposibilă. Aşadar, mai întîi luptă, apoi, poate, pacifism. Altfel omenirea a depăşit apogeul evoluţiei sale şi scadenţa nu este domnia vreunei idei morale, ci barbaria şi apoi haosul. Ceea ce am spus poate provoca rîsul unor cititori, dar planeta noastră a parcurs deja eterul timp de milioane de ani, fără ca să fi existat oameni şi e posibil ca ea să-şi urmeze într-o zi calea în aceleaşi condiţii, dacă oamenii uită că vor ajunge la un nivel superior al existenţei nu ascultînd declaraţiile cîtorva ideologi atinşi de demenţă, ci învăţîad să cunoască şi respectînd riguros legile implacabile ale naturii.

Tot ceea ce noi admirăm astăzi pe acest pămînt – ştiinţă şi artă, tehnică şi invenţii – este produsul activităţii creatoare a popoarelor puţin numeroase şi la obîrşie, poate, de o singură rasă. De ele depinde permanenţa întregii civilizaţii. Dacă ele pier, ceea ce constituie frumuseţea acestei lumi va cobori cu ele în mormînt.

Orice influenţă ar avea, de pildă, solul asupra oamenilor, rezultatele acestei influenţe vor fi întotdeauna diferite în funcţie de rasa asupra căreia se exercită. Fertilitatea scăzută a pămîntului pe care trăieşte o rasă poate fi pentru ea un imbold puternic care s-o determine să realizeze lucruri măreţe; pentru alta, sterilitatea solului va fi cauza sărăciei şi în final a subalimentării cu toate consecinţele ei. întotdeauna predispoziţiile intime ale popoarelor sînt cele care determină felul în care influenţele din afară vor acţiona asupra lor. Ceea ce pe unii îi obligă să moară de foame, pe alţii îi căleşte într-o munca aspră.

Toate civilizaţiile mari din trecut au decăzut numai pentru că rasa creatoare la origine a pierit prin otrăvirea sîngelui.

Cauza profundă a acestor decăderi a fost întotdeauna uitarea principiu­lui după care orice civilizaţie depinde de oameni şi nu aceştia de ea; că, prin urmare, pentru a conserva o civilizaţie determinată, trebuie conservat omul care a creat-o. Dai- această conservare este legată de legea implacabilă a necesităţii şi a dreptului celui mai bun şi mai tare la victorie.

Aşadar, cine vrea să trăiască, să lupte! Cine refuză să lupte pe această

)2

Line în care lupta neîncetată este lege, nu merită să trăiască.

Aceasta poate părea dur, dar aşa este! Totuşi soarta omului care crede poate învinge natura şi, în realitate, o insultă este mult mai grea. Suferinţă Lmplită, nenorocire şi boli, iată în acest caz răspunsul naturii.

Omul care uită şi dispreţuieşte legile rasei se lipseşte de fapt de fericirea

care este sigur că va ajunge. El se opune mersului  victorios al rasei

iperioare şi, prin aceasta, condiţiei prealabile a oricărui progres uman. Copleşit

! povara sensibilităţii omeneşti, el decade la stadiul de animal incapabil să se

dice pe scara vieţuitoarelor.

Ai” fi zadarnic să începem o discuţie pentni a şti ce rasă sau ce rase au st iniţial depozitarele civilizaţiei umane şi, ca urmare, au întemeiat într-adevăr ea ce înţelegem noi prin omenire. Este mai simplu să ne punem întrebarea feritor la prezent şi, în această privinţă, răspunsul este simplu şi clar. Tot ceea avem astăzi în faţa noastră ca civilizaţie umană, ca producţii ale artei, ştiinţei tehnicii este aproape exclusiv rodul activităţii creatoare a arienilor. Acest fapt ;rmite să conchidem prin reciprocă, şi nu fără temei, că ei au fost singurii temeietori ai unei omeniri superioare şi, prin urmare, că ei reprezintă tipul imitiv a ceea ce înţelegem prin cuvîntul “om”. Arianul este Prometeul nenirii; scînteia divină a geniului a ţîşnit din toate timpurile din fruntea sa minoasă; el a reaprins mereu acel foc care, sub forma cunoaşterii, lumina tunericul ce învăluia misterele îndărătnic mute, arătîndu-i astfel omului calea xe trebuie suită cu greu pentni a deveni stăpînul celorlalte vieţuitoare de pe imînt. Dacă el ar dispărea, pe pămînt s-ar lăsa întunericul de nepătruns; în teva secole, civilizaţia omenească ai* dispărea şi lumea ar deveni un deşert.

Dacă s-ar împărţi omenirea în trei specii: cea care a creat civilizaţia, cea xe a depozitat-o şi cea care a distrus-o, numai arianul ar mai putea fi citat . reprezentant al celei dintîi. El a pus fundaţiile şi temeliile tuturor creaţiilor tieneşti şi numai înfăţişarea şi pigmentaţia au depins de caracterele specifice e diferitelor popoare. El a furnizat uriaşele blocuri de piatră şi planul tuturor lificiilor progresului uman şi numai execuţia corespunde spiritului propriu al ;cărei rase. De exemplu, în cîteva zeci de ani, tot estul Asiei va putea califica ept a sa o civilizaţie al cărei element fundamental va fi spiritul grec şi tehnica >rmană, ca şi la noi. Numai aspectul exterior va purta, cel puţin în parte, ăsăturile de inspiraţie asiatică. Japonia nu adaugă la civilizaţia sa, cum cred iii, numai tehnica europeană; dimpotrivă, ştiinţa şi tehnica europeană sînt rîns unite cu ceea ce constituie trăsăturile specifice ale civilizaţiei japoneze, lementul fundamental al vieţii nu mai este civilizaţia japoneză originară, cu ate că ea conferă acestei vieţi coloratura ei particulară acel aspect izbitor în hii europenilor ca urmare a deosebirilor esenţiale – ci uriaşa operă ştiinţifică

şi tehnică a Europei şi Americii, adică a popoarelor ariene. Bazîi$use P( rezultatele obţinute prin această muncă, Orientul a putut urma la liedul săi mersul progresului general al omenirii. Lupta pentni hrana zilnică adfel‘it bazi acestei munci, a creat armele şi instrumentele necesare; numai formeli exterioare se vor adapta încetul cu încetul caracterului japonez.

Dacă, începînd de astăzi, influenţa ariană ai” înceta să se exerciP asupri Japoniei, presupunînd că Europa şi America se prăbuşesc, progresele p care L face Japonia în ştiinţă şi tehnică ai* mai putea continua o vreme; dar, cM3** cîţivi ani, izvorul ai- seca, trăsăturile specific japoneze ai* recîştiga teren şi civilizaţii actuală ai” împietri, ai* recădea în somnul din care a trezit-o, cu şaptezî” de an în iu”mă, valul civilizaţiei ariene. De aici se poate trage concluzia că, duP-* cur dezvoltarea actuală a Japoniei se datorează influenţei ariene, tot aşa, î: vremurile străvechi, o influenţă străină şi un spirit străin au stimulat civilizaţi japoneză a acelei epoci îndepărtate. Cea mai bună dovadă în sprijinii aceste păreri este faptul că ea s-a anchilozat cu timpul, a încremenit compl2^- Aces fenomen nu se poate produce la un popor decît atunci cînd a dispâi11^ celui creatoare originară sau cînd influenţa externă care dăduse avînt şi furnizas materialele necesare dezvoltării dintîi a civilizaţiei a sfîrşit prin a liPs^- Dâc faptul că un popor a primit de la rasele străine elementele esertiale al civilizaţiei sale., le-a asimilat şi le-a folosit, dai* mai pe urmă, cînd influent exterioară a încetat să se exercite asupra lui, a amorţit este dovedit, se Poat spune că această rasă a fost depozitara civilizaţiei, dai* nu că ea a creat <}viliza(it

Dacă examinăm diferitele popoare din acest punct de vedere, constatăi că, de fapt, aproape pretutindeni avem de-a face nu cu popoare care )mţiaa întemeiat civilizaţia, ci aproape întotdeauna cu popoare care au primit depozitu

Imaginea pe care ne-o putem face despre civilizaţia lor este urA^t

Nişte popoare ariene al căror efectiv este ridicol de neînsemnjt” supu popoare străine şi, solicitate de condiţiile de viaţă pe care le oferă H0lu îmi (fertilitatea, natura climatului etc.) sau, profitînd de asemenea de akud mîinii de lucra furnizate de oamenii de rasă inferioară, îşi dezvolta in cazi acesta capacităţile intelectuale şi organizatorice care dormitau în ele, ^n citev milenii, sau chiar în cîteva secole, ele întemeiază civilizaţii care aveau ‘a origm trăsături întru totul corespunzătoare felului lor de a fi şi adaptate î(isuşinl( specifice ale solului arătate mai sus şi spiritului oamenilor pe care i-*u SUPU Dai* la urmă cuceritorii devin infideli principiului, respectat la început, virtutea căruia îşi păstrau puritatea sîngelui; ei încep să se împreuneze c supuşii lor indigeni punînd astfel capăt propriei lor existenţe; căc1 Pacati original* comis în Paradis are întotdeauna drept consecinţă efPu^i vinovaţilor.

După o mie şi mai bine de ani, ultima urmă vizibilă a vechiV^ul de stăpînitori se regăseşte adesea în pielea mai deschisă pe care sîn^e^e sau transmis-o rasei supuse şi într-o civilizaţie împietrită pe care o întemeia odinioară. Căci aşa cum sîngele cuceritorului s-a pierdut în sîngele poPoaie

te, tot astfel s-a pierdut şi combustibilul din care era făcută făclia care progresul civilizaţiei umane! Aşa cum sîngele foştilor stâpîni a lăsat pe descendenţilor o nuanţă deschisă care îi prelungeşte amintirea, şi icul care stinge viaţa culturală devine mai puţin adînc datorită razelor •ăspîndite de creaţiile încă viabile ale celor ce au adus odinioară lumina. i lor străluceşte în mijlocul barbariei revenite şi prea adesea îl face pe torul superficial să creadă că are în faţa lui imaginea poporului actual, fapt el priveşte doar în oglinda trecutului.

Se poate întîmpla ca un asemenea popor să intre în contact, de-a lungul sale, pentru a doua oară, sau chiar mai des, cu rasa celor care odinioară 2seră civilizaţia, fără ca în memoria lui să mai fie prezentă amintirea lor precedente. Ceea ce rămîne în acest popor din sîngele foştilor )ri se va întoarce inconştient către această nouă înflorire culturală şi ceea ;eput nu fusese posibil decît prin constrîngere, se poate face acum de e. O nouă eră a civilizaţiei apare şi dăinuie pînă cînd pionierii săi ează prin sîngele popoarelor străine.

Va fi sarcina viitoarei istorii universale a civilizaţiei să-şi orienteze

ile în acest sens şi să nu se piardă în enumerarea faptelor vizibile, cum

te prea adesea se întîmpla în actuala noastră ştiinţă istorică.

Această schiţă a evoluţiei la care au fost supuse popoarele depozitare ale

iei zugrăveşte deja tabloul dezvoltării, activităţii şi dispariţiei celor care

leiat într-adevăr civilizaţia pe pămînt, adică a arienilor.

După cum în data cotidiană ceea ce se numeşte geniu are nevoie de o

îosebit de favorabilă şi adesea chiar de un veritabil stimulent pentru a

lumină, la fel se întîmpla şi cu rasa dotată cu geniu. In monotonia vieţii

;, oamenii, fie şi de primă valoare, pot să pară neînsemnaţi şi abia ies

faţă în anturajul lor; dar imediat ce se găsesc într-o situaţie care îi

tează sau îi derutează pe ceilalţi, la acest om care părea oarecare se

3 aptitudini geniale, deseori spre marea mirare a celor care îl văzuseră

nci în cadrul meschin al vieţii civile, de aceea rareori un profet se

e autoritate în propria lui ţară. Niciodată nu există o ocazie mai bună

t observa acest fenomen decît în timpul războiului. In nişte tineri

lipsiţi de malioţiozitate se manifestă subit, în ceasurile grele, în clipa

ilţi îşi pierd curajul, eroi a căror energie sălbatică bravează moartea şi

să calculeze cu sînge rece. Dacă n-ar fi sunat ceasul acela al încercării,

.-ar fi putut bănui că în băiatul acela imberb se ascundea un tînăr erou.

i geniul să se manifeste, întotdeauna este nevoie de un şoc; lovitura de

i destinului, care pe unii îi doboară, pe ceilalţi îi oţeleşte pe neaşteptate

id găoacea vieţii cotidiene dă la iveală sub ochii lumii stupefiate rodul

conţinea. Atunci mulţimea se împotriveşte şi nu vrea să creadă că acela

‘S. asemeni ei a devenit brusc o altă fiinţă: proces care se repetă cu

ariţiei oricărui om de valoare.

‘eşi un inventator, de pildă, nu-şi creează reputaţia decît în ziua în care

205

invenţia lui este cunoscută, ar fi greşit să credem că geniul a sclipit în om numai în momentul acela; sub fruntea omului dotat într-adevăr cu capacitate creatoare, scînteia geniului există din ceasul naşterii lui. Adevăratul geniu este înnăscut, el nu este niciodată rodul educaţiei sau al învăţăturii.

Dacă acest lucru este adevărat, în cazul individului, cum am remarcat deja, la fel este şi în privinţa rasei. Popoarele care manifestă o activitate creatoare au, încă de la origine, darul de a crea, chiar şi atunci cînd acest dar scapă privirii observatorilor superficiali. Şi în acest caz reputaţia unui popor de geniu este consecinţa actelor înfăptuite de el, deoarece restul lumii este incapabilă să recunoască geniul în sine, ea nu sesizează decît manifestările perceptibile sub formă de invenţii, descoperiri, edificii, imagini etc; dai- şi aici, mai e nevoie de mult timp pentru ca lumea să ajungă să recunoască geniul. După cum la un individ de mare valoare aptitudinile geniale, sau cel puţin aptitudinile ieşite din comun, sub impulsul unor împrejurări deosebite, se străduiesc să se pună în practică, este posibil ca, în viaţa popoarelor, folosirea efectivă a forţelor şi capacităţilor creatoare potenţiale să nu aibă loc decît atunci cînd sînt chemate de nişte condiţii determinate.

Exemplul cel mai edificator al acestui fapt ne este dat de rasa depozitară a dezvoltării civilizaţiei umane, cu alte cuvinte arienii. De îndată ce destinul îi pune în prezenţa unor împrejurări deosebite, ei încep să-şi dezvolte într-un ritm din ce în ce mai rapid capacităţile existente în ei şi să le toarne în tipare care le dau forme perceptibile. Civilizaţiile pe care le întemeiază în asemenea canari sînt aproape întotdeauna net condiţionate de sol, de climă şi de oamenii pe care i-au subjugat. Acest ultim element este de altfel hotărîtor. Cu cît condi]iile tehnice de care depinde manifestarea unei civilizaţii sînt mai primitive, cu atît este mai necesară prezenţa unei mîini de lucru omeneşti, care, organizaţi şi folosită, trebuie să înlocuiască forţa maşinilor. Fără posibilitatea ce i-a fost oferită arianului de a folosi oameni de rasă inferioară, el n-ar fi putut face niciodată primii paşi pe dnimul care avea să-1 ducă la civilizaţie; după cum fără contribuţia unor animale adecvate, pe care a ştiut să le domesticească, n-ar fi devenit stăpînul unei tehnici care îi permite în prezent să se lipsească încetul cu încetul de aceste animale. Dictonul: “Maurul şi-a făcut datoria, maurul poate să plece” are, din păcate, o semnificaţie foarte adîncă. Timp de mii de ani calul a fost nevoit să slujească omul şi să-1 ajute în muncile sale, punînd astfel bazele unui progres care, producînd automobilul, face calul să devină inutil. In cîţiva ani, el va fi încetat orice activitate, dar, fără colaborarea lui din trecut, omului i-a- fi fost poate mult mai greu să ajungă acolo unde este astăzi.

Astfel că prezenţa oamenilor de rasă inferioară a fost condiţia primor­dială a formalii civilizaţiilor superioare; ei compensau penuria de resurse materiale fără de care posibilitatea progresului este de neconceput. Este cert că cea dintîi civilizaţie umană s-a bazat mai puţin pe animalul domesticit decîtpe folosirea omului de rasă inferioară.

Numai după supunerea raselor învinse la sclavie o soartă asemănătoare

c 14 — Mein Kampf

malele, şi nu invers, cum ai* putea unii să creadă. Căci în faţa plugului mai întîi învinsul; calul nu a venit decît după aceea. Trebuie să fii un bun ca să-ţi închipui că acest fapt este un semn aJ degradării umane; seama câ această evoluţie trebuia să aibă loc pentru a se ajunge la de civilizaţie de care profită aceşti apostoli ca saşi debiteze vorbele ? de şarlatani.

3gresele omenirii sînt o ascensiune pe o scară firii sfîrşit; nu te poţi

să fi trecut treptele inferioare. Arianul a parcurs aşadar drumul pe

arătat realitatea şi nu pe acela la care visează imaginaţia unui

modern. Drumul adevărat este greu şi anevoios, dai* în final conduce

care ar vrea pacifistul să vadă omenirea ajungînd; dar, în realitate.

mai mult îl îndepărtează decît îl apropie de ea.

întîmplător primele civilizaţii s-au născut acolo unde arianul a

>oare inferioare, le-a subjugat şi le-a supus voinţei lui.  Ele au

irimul instrument tehnic în slujba unei civilizaţii în devenire.

î urmare, drumul pe care trebuia să-1 urmeze arianul era trasat clar.

gl a supus oamenii de rasă inferioară şi le-a rînduit activitatea

comanda lui, după voinţa lui şi conform scopurilor lui. Impunîndu le

tate utilă, deşi anevoioasă, el n-a făcut doar să cruţe viaţa supuşilor

chiar le-a făurit o soartă mai bună decît cea care li se cuvenea, în

s se bucurau de ceea ce se numeşte vechea lor “libertate” Atîta timp

at riguros situaţia morală de stăpîn, a rămas nu numai stăpînul, ci

ii civilizaţiei pe care a continuat să o dezvolte. Căci aceasta se

clusiv pe capacităţile arianului şi pe faptul că acesta rămînea el

isură ce supuşii au început să se ridice şi, după cum e verosimil, sau

cuceritor din punct de vedere lingvistic, bariera dintre stăpîn şi

îrut. Arianul a renunţat la puritatea sîngelui său şi şi-a pierdut

J de a trăi în paradisul pe care-1 crease. Prin amestecul raselor el

şi-a pierdut din ce în ce mai mult facultăţile civilizatoare; în final

nu numai din punct de vedere intelectual, ci şi fizic, asemănător

şi băştinaşilors pierzînd astfel superioritatea pe care o avuseseră

•ămoşii săi. Cîtva timp a mai putut trăi din rezervele acumulate de

oi împietrirea şi-a împlinit lucrarea şi această civilizaţie a căzut, în

-au prăbuşit civilizaţii şi imperii, cedînd locul unor noi forme de

tecul sîngelui şi scăderea nivelului raselor, care este consecinţa lui iînt singurele cauze ale pieirii civilizaţiilor vechi; căci nu războaiele : cu ele pieirea popoarelor, ci dispariţia acelei forţe de rezistenţă •rietatea exclusivă a unui sînge pur.

ea ce, în această lume, nu e de rasă pură nu reprezintă decît fire ate de vînt.

>nce   eveniment   istoric   este   manifestarea   unui   instinct   de

207

conservare a rasei, atît în sensul bun cît şi în cel rău.

Dacă ne întrebăm care sînt cauzele profunde ale importanţei predomi­nante a arianismului, putem răspunde poate că această importanţă provine mai puţin din vigoarea cu care era dotat acest instinct la arian, cît din modul deosebit în care se manifesta. Voinţa de a trăi este, considerată din punct de vedere subiectiv, la fel de puternică la toţi oamenii; ea nu diferă decît prin modul în care se realizează în practică. In modul de viaţă cel mai primitiv, instinctul de conservare nu depăşeşte grija purtată de individ eului său. Egoismul, ca să folosim termenul cu care desemnăm această dispoziţie morbidă, este atît de absolut încît înglobează chiar şi durata, în aşa fel încît clipa de faţă pretinde să aibă totul şi nu acordă nimic ceasurilor ce vor să vină. Acesta este stadiul de animal care nu trăieşte decît pentru sine, îşi caută hrana cînd îi este foame şi nu se luptă decît pentru a-şi apăra propria viaţă. Atîta vreme cît instinctul de conservare nu se manifestă decît în felul acesta, nu există nici o bază pentru formarea unei comunităţi, fie ea şi sub forma cea mai primitivă a familiei. Deja viaţa în comun a masculilor şi femelelor, care depăşeşte simpla împerechere, pretinde extinderea instinctului de conservare, din moment ce grija individului faţă de eul său şi lupta pe care o ducea pentru a-1 apăra ţin cont acum de cel de-al doilea element al cuplului; cîteodată masculul caută şi el hrana pentru femela lui; de obicei amîndoi caută hrană pentru pui. Unul se străduieşte aproape întotdeauna să-1 apere pe celălalt, astfel că aici se află primele manifestări, deşi extrem de rudimentare, ale spiritului de sacrificiu. In măsura în care acest spirit se întinde dincolo de limitele restrînse ale familiei, se naşte condiţia primordială care va permite formarea unor întovărăşiri mai cuprinzătoare şi în final a unor adevărate state.

Această facultate este foarte puţin dezvoltată la rasele de oameni de cea mai joasă speţă, astfel că ele rămîn deseori la stadiul de familie. Cu cît oamenii sînt mai înclinaţi să-şi pună pe planul al doilea interesele personale, cu atît este mai mare capacitatea lor de a întemeia comunităţi mai cuprinzătoare.

Această înclinaţie pentru sacrificiu care-1 determină pe om să-şi pună în joc propria muncă şi, dacă este nevoie, propria viaţă în folosul semenilor săi este deosebit de dezvoltată la arieni. Ceea ce constituie măreţia arianului nu este bogăţia facultăţilor sale intelectuale, ci pornirea de a-şi pune toate capacităţile în slujba comunităţii. Instinctul de conservare a luat la el forma cea mai nobilă; el îşi subordonează voluntar eul vieţii comunităţii şi îl sacrifică atunci cînd împrejurările o cer.

Facultăţile civilizatoare şi constructive ale arianului nu-şi au izvorul în aptitudinile sale intelectuale. Dacă n-ar exista decît acestea, el n-ar putea acţiona decît ca distrugător, dai* niciodată ca organizator. Deoarece condiţia esenţială a oricărei organizări este ca individul să î’enunţe să-şi impună părerea personală şi interesele personale şi să le sacrifice în folosul comunităţii. Pe această cale ocolită, sacrificîndu-se pentru binele general, el îşi primeşte partea. De exemplu, el nu lucrează nemijlocit pentru el însuşi, ci acţionează în cadrul

nblului, nu pentru folosul său personal, ci pentru binele tuturor. Expresia vorită: “munca” lămureşte admirabil această înclinaţie a spiritului; prin ta el nu înţelege o activitate care serveşte numai la conservarea propriei deţi, ci una aflată în conexiune cu interesele comunităţii umane. In caz ir el dă activităţii umane egoiste, susţinînd doar instinctul de conservare rija restului lumii, numele de furt, camătă, tîlhărie, spoliere.

Această înclinaţie a spiritului, care aruncă pe plan secund interesul dului în folosul menţinerii comunităţii, este cea dintîi condiţie prealabilă ărei civilizaţii umane adevărate. Numai prin ea se pot naşte marile opere 2şti ale căror întemeietori sînt recompensaţi rareori, dai* care constituie a urmaşi izvorul unor bunuri abundente. Numai ea poate să explice cum oameni pot suporta, fără a înceta să fie cinstiţi, o viaţă mizeră, care îi mnă pe ei înşişi la sărăcie şi la mediocritate, însă asigură comunităţii bazele nţei. Orice muncitor, ţăran, inventator, funcţionai” etc, care produce fără :a ajunge el însuşi la fericire şi îndestulare, este un reprezentant al acestei tobile, chiar dacă nu este niciodată conştient de semnificaţia adîncă a [ui său de a acţiona.

Insă tot ceea ce este adevărat cînd se vorbeşte despre munca socotită ca nt fundamental al întreţinerii vieţii omeneşti şi a progresului uman este adevărat cînd este vorba despre protejarea omului şi a civilizaţiei sale. i viaţa pentru a apăra viaţa comunităţii reprezintă încununarea spiritului crificiu. Numai prin aceasta se poate împiedica dărîmarea de mîna iilor sau distrugerea de către natură a ceea ce a fost construit de mîna ii.

In limba noastră germană există o vorbă care defineşte în mod strălucit inspirate de acest spirit: a-ţi îndeplini datoria, cu alte cuvinte să nu-ţi ţie însuţi, ci să slujeşti colectivitatea.

înclinaţia spirituală fundamentală care este izvorul unui asemenea mod ivitate o numim idealism, ca s-o deosebim de egoism. înţelegem prin a numai capacitatea individului de a se sacrifica pentru comunitate, i semenii săi.

Convingerea că idealismul nu este o manifestare neglijabilă a sentimen-ci că, dimpotrivă, el este, în realitate, şi va fi întotdeauna condiţia bilă a ceea ce numim civilizaţie umană şi chiar că el a creat singur itul de „om” este de primă necesitate. Situaţia arianulului în lume şi iţa oamenilor pe lume se datorează acestei înclinaţii lăuntrice a spiritului; singură a extras din ideea pură forţa creatoare care, asociind într-o unire în felul ei forţa brutală a pumnului cu inteligenţa gemului, a creat nentele civilizaţiei umane.

Fără idealism, toate facultăţile spiritului, chiar şi cele mai surprinzătoare fi decît spirit în sine, cu alte cuvinte o aparenţă fără o valoare considera-ar niciodată o forţă creatoare. Insă, cum idealismul nu este altceva decît subordonarea intereselor şi

209

vieţii individului celor ale colectivităţii şi cum aceasta este, la rîndul ei, condiţia prealabilă a posibilităţii naşterii formaţiunilor organizate de toate felurile, idealismul răspunde, în ultimă analiză, scopurilor urmărite de natură. El singur determină omul să recunoască de bunăvoie privilegiile forţei şi ale energiei şi face din el unul din elementele infinitezimale ale ordinii care dă formă şi aspect întregului univers.

Idealismul cel mai pui” coincide, fără să aibă conştiinţa acestui fapt, cu cunoaşterea integrală.

Ne vom da seama imediat cît este de adevărată această axiomă şi cum trebuie să ne ferim să confundăm adevăratul idealism cu jocurile unei imaginaţii rătăcite dacă-i îngăduim unui tînă al cărui spirit încă nu este corupt, unui băiat sănătos, să facă o apreciere, nestingherît. Acelaşi tînăr care refuză să înţeleagă şi să admită tiradele unui pacifist „idealist” e gata să-şi sacrifice tînăra sa viaţă pentru idealul poporului său.

Inconştient, instinctul se supune în acest caz noţiunii de necesitate profundă de a conserva specia care ni se impune, fie şi în detrimentul individului, dacă este nevoie, şi protestează împotriva flecarilor pacifişti care, oricum s-ar deghiza, în realitate sînt nişte egoişti laşi revoltaţi împotriva legilor evoluţiei; deoarece aceasta este condiţionată de spiritul de sacrificiu voluntar al individului în favoarea majorităţii şi nu de concepţiile morbide ale unor laşi care pretind că ei cunosc mai bine natura.

Tocmai în epocile în care idealismul ameninţă să dispară putem ca urmare şi imediat constata slăbirea acelei forţe care formează comunitatea şi este condiţia prealabilă a civilizaţiei. De îndată ce egoismul pune stăpînire pe un popor, lanţul rînduielilor slăbeşte şi, urmărindu-şi propria lor fericire, oamenii sînt aruncaţi din cer în infern.

Posteritatea îi uită pe oamenii care au umblat numai după propriile lor interese şi îi lauuă pe cei care au renunţat la fericirea personală.

Evreul contrastează cel mai puternic cu arianul. Poate că nu există pe lume un popor al cărui instinct de conservare să fie mai dezvoltat decît la cel care este numit poporul ales. Cea mai bună dovadă este simplul fapt că această rasă a supravieţuit pînă în zilele noastre. Unde e poporul care, în ultimii două mii de ani, a suferit mai puţine schimbări în înclinaţiile sale lăuntrice, în caracterul său etc. decît poporul evreu? In sfîrşit, ce popor a fost amestecat în revoluţii mai mari decît evreii? Totuşi ei au rămas aceiaşi la ieşirea din uriaşele catastrofe care au pus omenirea la încercare. Cîtă voinţă de a trăi, de o tenacitate nesfîrşită, cîtă statornicie pentru a menţine specia dovedesc astfel de fapte!

Facultăţile intelectuale ale evreilor s-au dezvoltat timp de mii de ani. Evreul trece astăzi drept „deştept”, dai’ într-un anume sens totdeauna a fost aşa. Dai- inteligenţă lui nu este rezultatul unei evoluţii interioare, ea a profitat de lecţiile pe care i le-a dat străinul. Spiritul uman nu poate ajunge el însuşi la înflorirea completă fără a străbate nişte trepte succesive. La fiecare pas pe care

ace spre,a se înălţa, el trebuie să se sprijine pe baza pe care io furnizează cutul, înţelegînd prin aceasta întreaga valoare a expresiei, cu alte cuvinte pe :a pe care o oferă civilizaţia generală. Nici un raţionament nu provine decît i’-o foarte mică măsură din experienţa personală; el rezultă în general din >erienţele rezultate în vremurile trecute. Nivelul general al civilizaţiei estrează individul, cel mai adesea fără ca acesta să bage de seamă, cu o menea abundenţă de cunoştinţe preliminare, încît, astfel dotat, el poate face i uşor el însuşi alţi paşi înainte. De exemplu tînărul de astăzi creşte în jlocul unei asemenea cantităţi de cuceriri tehnice făcute în ultimele secole, ît ceea ce rămînea un mister, acum o sută de ani, pentru spiritele cele mai ninate, i se pare foarte firesc şi nu-i mai atrage atenţia, deşi este de cea mai ire importanţă pentru el, permiţîndu-i să urmărească şi să înţeleagă progresele care le-am făcut în această direcţie. Unui om de geniu, care a trăit în primii îăzeci de ani ai secolului trecut şi care sar întîmpla să-şi părăsească -rmîntul în zilele noastre, i-ar veni mai greu saşi acordeze spiritul după ipazonul timpului prezent decît unui copil de cincisprezece ani, dotat idiocru, din zilele noastre. I-ar lipsi incomensurabila educaţie pregătitoare pe •e o primeşte inconştient, ca să zicem aşa, unul din contemporanii noştri în iştere, prin intermediul manifestărilor civilizaţiei generale.

Cum evreul din motive care vor reieşi din cele ce urmează – n-a fost dodată în posesia unei civilizaţii pi’oprii, bazele muncii sale intelectuale î-au t întotdeauna furnizate de alţii. Intelectul său s-a dezvoltat întotdeauna la iala lumii civilizate care îl înconjura.

Cazul contrai” nu s-a ivit niciodată.

Căci, deşi la evreu instinctul de conservare nu este mai slab, ci mai ternic decît la celelalte popoare, deşi capacităţile lui intelectuale fac cu urinţă impresia că nu sînt cu nimic mai prejos decît facultăţile spirituale ale ;or rase, el nu îndeplineşte condiţia prealabilă esenţială pentru a fi un popor dlizator: el este lipsit de idealism.

Voinţa de sacrificiu la poporal evreu nu depăşeşte simplul instinct de nservare a individului. Sentimentul solidarităţii naţionale, care la el pare atît profund, nu este decît un instinct gregar foarte primitiv care se regăseşte la alte alte fiinţe din lume. Trebuie remarcat în această privinţă că instinctul egar nu-i îndeamnă pe membrii turmei să-şi dea reciproc ajutor atunci cînd un ricol comun face ca acest ajutor reciproc să pară folositor sau absolut necesar. :eeaşi haită de lupi care a atacat prada în comun se împrăştie din nou cînd divizii care o compun şi-au potolit foamea. Este şi cazul cailor care se unesc ntru a se apăra de un agresor, dai” care se răspîndesc de îndată ce pericolul a

3CUt.

Evreul nu procedează altfel. Spiritul său de sarifîciu este numai larent. El nu se manifestă decît în măsura în care existenţa fiecărui individ îl ce să devină absolut necesar. Dai* de îndată ce duşmanul comun este învins, Ticolul, care îi ameninţă pe toţi, trecut, prada pusă la loc sigur, buna înţelegere

211

aparentă dispare spre a face loc unor înclinaţii fireşti. Evreii nu sînt uniţi decît atunci cînd sînt constrînşi de un pericol comun sau de atracţia unei prazi comune. Dacă aceste două motive dispar, egoismul cel mai brutal reintră în. drepturi şi acest popor, atît de unit mai înainte, cît ai bate din palme nu mai este decît o liotă de şobolani ducînd lupte sîngeroase.

Dacă evreii ai” fi singuri pe această lume, s-ar acoperi de straturi de jeg şi de gunoaie sau ai- căuta să se exploateze şi să se extermine în lupte nemiloase, dacă nu cumva laşitatea, în care se manifestă lipsa totală a spiritului lor de sacrificiu, n-ar transforma lupta într-o simplă paradă.

Este deci complet greşit să conchidem din faptul că evreii se unesc pentru a lupta sau, mai precis, spre a-şi prăda semenii, că la ei există un. oarecare spirit idealist de sacrificiu.

Nici în acest caz evreul nu ascultă de nimic altceva decît de pund egoism.

De aceea statul evreu – care trebuie să fie organismul viu menit să conserve şi să înmulţească o rasă – din punct de vedere teritorial nu are nici cj graniţă. Fiindcă delimitarea teritoriului unui stat presupune întotdeauna <1 înclinaţie spirituală idealistă a rasei care îl constituie şi îndeosebi o concepţie exactă despre ceea ce înseamnă munca. In măsura în care această concept^ lipseşte, orice tentativă de a forma sau de a face să vieţuiască un stat delimitai în spaţiu trebuie mai mult sau mai puţin să eşueze. Ca urmare, acest stat est lipsit de temelia pe care se poate ridica o civilizaţie.

Aşadar, poporul evreu nu posedă, în ciuda tuturor facultăţilor intelec tuale cu care aparent este dotat, o adevărată civilizaţie, îndeosebi o civilizaţi proprie. Ceea ce posedă astăzi evreul ca civilizaţie aparentă nu este decît bunu altor popoare care în cea mai mare parte sa deteriorat în mîinile lui.

Pentru a aprecia care este poziţia poporului evreu faţă de civilizaţi umană, nu tebuie pierdut din vedere un fapt esenţial: na existat niciodată art evreiască şi, în consecinţă, nu există nici astăzi; mai ales cele două regine al artei: arhitectura şi muzica nu-i datorează evreului nimic original. Ceea c produce evreul în domeniul artei nu este decît un lucru de mîntuială sau fui intelectual. Dai’ evreul nu posedă facultăţile care deosebesc, rasele creatoare ! înzestrate, în consecinţă, cu privilegiul de a întemeia civilizaţii.

Ceea ce dovedeşte că evreul nu asimilează civilizaţiile străine decît ca u copist care de altminteri îşi deformează modelul este faptul că el culţi îndeosebi arta care necesită cel mai puţin invenţia proprie, adică arta dramatic Nici în acest domeniu el nu este decît un măscărici sau, mai bine zis, o mairfiu care imită; nici măcar aici el nu este un creator de geniu, ci un imitat» superficial, fără ca artificiile şi trucurile pe care le foloseşte să poată ascun* inexistenţa darurilor sale de creator. Aici presa evreiască îi vine în ajutor cu mai mare complezenţă proslăvind pe cel mai comun dintre cîrpaci, cu condiţ ca acesta să fie evreu, astfel că restul lumii sfîrşeşte prin a se crede în prezen unui artist, în timp ce în realitate nu este vorba decît de un histrion mizera**

evreul nu posedă nici cea mai redusă capacitate de a crea o n moment ce idealismul, fără de care orice evoluţie care înalţă omul »ilă, îi este şi i-a fost întotdeauna necunoscut. Inteligenţa sa nu-i va ită să construiască, ci să distrugă; în cazuri extrem de rare, ea va mult un imbold, dai- atunci va fi mereu tipul de „forţă care vrea răul şi creează întotdeauna binele”. Orice progres al omenirii se : prin el, ci în ciuda lui.

rece evreul n-a avut niciodată un regat avînd frontiere delimitate

n-a avut niciodată o civilizaţie proprie, lumea a crezut că are de

popor care trebuie clasat printre nomazi. Este o greşeală pe cît de

de periculoasă. Nomadul posedă desigur un teritoriu net delimitat

te; numai că nu îl cultivă ca un agricultur sedentar, ci se hrăneşte

turmelor sale cu care îşi parcurge domeniul. Motivul acestui mod

puţinătatea fertilităţii solului care nu permite o aşezare stabilă.

ilă este disproporţia existentă între civilizaţia tehnică a unei epoci

por şi sărăcia naturală a unei regiuni. Există ţări în care arianul

i tehnicii sale, pe care a perfecţionat-o vreme de mai bine de o mie

meieze aşezări stabile şi să devină stăpînul unor teritorii de unde

era necesar vieţii. In lipsa acestei tehnici, el ar fi trebuit să

=le ţinuturi,  ori să ducă acolo o viaţă mizerabilă de nomad

veşnic locul, presupunînd că educaţia primită de mii de ani şi

a duce o viaţă sedentară nu au făcut imposibilă o astfel de

mie să ne amintim că în momentul în care continentul american

i coloniştilor, numeroşi arieni şi-au cîştigat existenţa din greu

ine, vînînd etc, rătăcind adesea încete mari cu nevestele şi copiii,

[a lor semăna întru totul cu viaţa nomazilor. Dai’, de îndată ce au

mmeroşi şi resurse mai bogate le-au permis să desţelenească

ţină piept indigenilor, aşezările lor stabile din acea {ară s-au

oate aparenţele, arianul a fost la început un nomad care n-a

u* decît după cîteva epoci, dai* fiindcă nu era evreu! Nu, evreul nu

căci nomadul are deja despre „muncă” o concepţie din care poate

iţie ulterioară, dacă au fost îndeplinite condiţiile intelectuale

;tă la el un fond de idealism, deşi foarte redus; de aceea firea lui

îină popoarelor ariene, fără ca totuşi să le fie antipatică. Evreii

menea concepţie; de aceea ei n-au fost niciodată nomazi, ci nişte

>e corpul altoi* popoare. Dacă au părăsit uneori regiunile în care

unei, n-au făcut-o de bunăvoie, ci pentru că au fost izgoniţi în

i popoarele obosite de felul în care abuzau de ospitalitatea ce le

Obiceiul poporului evreu de a se întinde tot mai departe este

teristică a paraziţilor; el caută mereu pentru rasa lui un pămînt

înească.

asta nu are nimic de-a face cu nomadismul, căci evreul nu se

213

gîndeşte cîtuşi de puţin să părăsească ţinutul în care se află; el rămîne în locul unde s-a stabilit şi se cramponează de el în aşa măsură încît nu-1 poţi alunga de acolo decît foarte greu, chiar folosind violenţa. întinderea lui în ţinuturi noi nu se produce decît în momentul în care sînt îndeplinite condiţiile necesare existenţei sale fără ca pentru asta să-şi schimbe habitatul, ca nomazii. El este şi rămîne parazitul-tip, un linge-blide care, asemeni unui bacii dăunător, se întinde tot mai departe, de îndată ce-1 cheamă un teren favorabil care îl poate hrăni. Efectul produs de prezenţa lui este cel al plantelor parazite: acolo unde se stabileşte, poporul care îl primeşte se stinge după un timp mai mult sau mai puţin îndelungat.

Astfel că evreul a trăit, dintotdeauna, în statele altor popoare; el îşi forma propriul său stat care se ascundea sub masca unei „comunităţi religioase” cîtă vreme împrejurările nu-i permiteau să-şi arate în întregime adevărata sa natură. Dai- dacă i se întîmpla să se creadă destul de puternic ca să se poată lipsi de acest deghizament, lăsa vălul să-i cadă şi era dintr-odată ceea ce mulţi nu voiseră înainte nici să creadă, nici să vadă: evreu.

Viaţa pe care o duce evreul pe timpul altor naţiuni şi state comportă un caracter specific, care i-a inspirat lui Schopenhauer aprecierea citată deja, că evreul este „marele maestru în materie de minciuni”. Felul său de viaţă îl determină pe evreu să mintă şi să mintă mereu, după cum clima îl obligă pe locuitorul din nord să poarte haine călduroase.

Viaţa lui în sînul altor popoare nu poate dura decît atunci cînd el reuşeşte să le facă să creadă că nu trebuie să fie considerat un popor, ci o „comunitate religioasă”, ce-i drept de un fel deosebit.

Dai* aceasta este prima dintre marile lui minciuni.

Pentru a putea trăi ca parazit al popoarelor, el este obligat să nege ceea ce este specific şi fundamental speciei lui. Cu cît inteligenţa unui evreu este mai bogată, cu atît acest vicleşug va avea mai mult succes. Aceasta poate merge atît de departe încît o mare parte a poporului care le acordă ospitalitate va sfîrşi prin a crede serios că ei sînt francezi sau englezi, germani sau italieni, deşi aparţin unei confesiuni diferite. Clasele conducătoare, care trec totuşi drept clase care s-au inspirat din frînturi de filozofie a istoriei, sînt în mod special victimele acestei înşelătorii infame. A gîndi de unul singur trece în aceste cercuri drept un păcat comis împotriva sfîntului progres, astfel că nu ne putem mira văzînd, de exemplu, că un ministru de stat din Bavaria n-are nici astăzi nici cea mai vagă bănuială că evreii sînt resortisanţii unui popor şi nu ai unei confesiuni; şi totuşi, ar fi de ajuns să arunce o privire în lumea presei care este proprietatea evreilor, pentni ca acest fapt să i se impună chiar şi spiiitului celui mai comun. Este adevărat că Ecoul nu este încă o foaie oficială; de aceea n-are nici o importanţă în ochii unui potentat al statului.

Evreii au alcătuit întotdeauna un popor înzestrat cu trăsături proprii rasei lor; ei n-au fost niciodată pui’ şi simplu credincioşi unei religii deosebite; dai”, pentru a putea progresa, a trebuit să găsească un mijloc de a abate de la ei

e putea deveni jenantă. Mijlocul ce] mai practic şi in acelaşi timp ivit de a adormi bănuielile nu era oare invocarea conceptului, de comunitate religioasă? Căci şi aici totul este copiat, sau mai t; prin natura sa, evreul nu poate avea o organizaţie religioasă, din m cunoaşte nici o formă de idealism şi, prin urmare, credinţa în tă îi este complet necunoscută. Dai”, conform concepţiilor ariene, nu jjna 0 religie căreia săi lipsească, sub o formă oarecare, convinge riţa unui om continuă după moarte. De fapt, Talmudul nu este o ;oare pentru viaţa de apoi; el îi învaţă doar să ducă pe pămînt o viaţă portabilă.

ina religioasă a evreilor este, în primul rînd, o învăţătură care tinde

iritatea sîngelui evreiesc şi un cod care reglementează raporturile

ji îndeosebi pe acelea pe care trebuie să le aibă cu restul lumii, cu

cu neevreii. Dai* în acest din urmă caz, nu este deloc vorba de

norală, ci de cele care privesc problemele economice de o josnicie

tă. Asupra valorii morale a învăţămîntului religios evreiesc mai

i au existat în toate timpurile, studii destul de aprofundate (nu de

scă; tot ce au scris evreii despre această problemă era, fireşte,

opul lor); ceea ce spun ele despre acest gen de religie îl fac foarte

ii celor care judecă în conformitate cu ideile ariene. Dai* cea mai

: a sa este furnizată de produsul acestei educaţii religioase: de

Viaţa lui nu ţine decît de lumea aceasta şi spiritul său este tot atît

ăin de adevăratul creştinism pe cît îi era de străin caracterul său

tor al noii doctrine acum două mii de ani. Trebuie să recunoaştem

Scut niciodată un secret din părerea sa despre poporul evreu, că.

fost nevoie, el a folosit chiar şi biciul pentru a-1 alunga din

luIui pe acest adversar al omenirii care, atunci ca întotdeauna, nu

ie decît un mijloc de a face afaceri. Dai* pentru aceasta Christos

t, în timp ce astăzi vedem partidul politic creştin dezonorîndu se

le evreilor pentru alegeri şi căutînd apoi să urzească intrigi cu

ieşti atee, chiar împotriva propriilor săi conaţionali.

;ste primă  şi supremă  minciună că evreii nu  sînt o rasă, ci

i religii, sau clădit apoi în mod logic alte minciuni. De exemplu:

rivinţa limbii evreilor. Ea este pentru el un mijloc nu de a-şi

rile, ci de a le ascunde. Vorbind franţuzeşte, el gîndeşte evreieşte

■suri nemţeşti, el nu face decît să exprime caracterul rasei sale,

eme evreul nu a devenit stăpînul altor popoare, trebuie, vrînd-

“bească limba lor; dai” imediat ce acestea vor fi sclavii săi, toate

iveţe o limbă universală (de exemplu esperanto), pentru ca astfel

poată stăpîni mai uşor.

moalele înţelepţilor din Sion”, pe care evreii le neagă oficial atît de nonstrat în mod incomparabil în ce măsură întreaga existenţă a se întemeiază pe o minciună permanentă. “Sînt nişte falsuri”,

215

repetă văietîndu-se Gazeta de Frankfurt şi caută să convingă lumea; aceasta este cea mai bună dovadă că sînt autentice. Ele expun clar şi în cunoştinţă de cauză ce pot face mulţi evrei inconştient. Aceasta este important. Ne este indiferent să ştim ce minte evreiască a conceput aceste revelaţii; ceea ce este hotărîtor este că ele pun în lumină, cu o precizie care îţi dă fioris caracterul şi activitatea poporului evreu şi scopurile finale către care tinde, cu toate ramificaţiile lor. Mijlocul cel mai bun de a aprecia aceste revelaţii este confruntarea lor cu faptele. Dacă trecem în revistă faptele istorice din ultima sută de ani în lumina acestei cărţi, înţelegem imediat de ce presa evreiască scoate asemenea strigăte. Căci, în ziua în care ea va deveni cartea de căpătîi a unui popor, pericolul evreiesc va putea fi considerat ca şî înlăturat.

Pentru a-1 cunoaşte bine pe evreu, cel mai bun procedeu este să studiem drumul pe care la urmat, printre celelalte popoare, de-a lungul secolelor. Un exemplu va fi de ajuns ca să ne lămurim. Cum dezvoltarea sa a fost aceeaşi în toate epocile, şi cum popoarele pe seama cărora a trăit întotdeauna au fost aceleaşi, trebuie să împărţim acest studiu în capitole distincte pe care, pentru simplificare, le vom nota cu litere.

Primii evrei au sosit în Germania în momentul invaziei romane şi, ca întotdeauna, în calitate de negustori. In timpul tulburărilor provocate de marile migraţiuni, aparent au dispărut şi astfel epoca în care s-au organizat primele state germanice poate fi considerată drept începutul iudaizării noi şi definitive a Europei Centrale şi de Nord. Atunci a început o evoluţie care a fost întotdeau­na aceeaşi sau asemănătoare, ori de cîte ori evreii s-au întîlnit cu popoare ariene.

A – De îndată ce iau naştere primele aşezări stabile, evreul se află dintr-odată acolo, El soseşte ca neguţător şi. la început, nu prea se sinchiseşte să-şi ascundă naţionalitatea. El este încă un evreu, în parte pentru că semnele exterioare care accentuează diferenţa dintre rasa lui şi cea a poporului al cărui oaspete este sînt încă prea vizibile, pentru că el cunoaşte încă prea puţin limba ţării, deoarece caracterele naţionale ale celuilalt popor sînt prea izbitoare pentru ca evreul să poată îndrăzni să se dea drept altceva decît un neguţător străin. Cum el este plin de supleţe şi poporul care îl primeşte este lipsit de experienţă, păstrarea caracterului său de evreu nu-i aduce nici un prejudiciu, ba oferă chiar şi nişte avantaje; cu străinul eşti primitor.

B  – încetul   cu încetul  el  se  insinuează în viaţa  economică,  nu  ca

icător, ci ca intermediar. Abilitatea lui comercială, dezvoltată prin exerciţiu ungul a mii de ani, îi conferă o mare superioritate asupra arianului, încă puţin dezgheţat şi de o onestitate fără margini; astfel că în scurt timp •ţul ameninţă să devină monopolul său. El începe prin a împrumuta bani întotdeauna, cu dobînzi cămătăreşti. El este cel care introduce, de fapt, în mprunuitul cu dobîndă. La început pericolul pe care-1 reprezintă această ie nu este observat; este chiar primită cu plăcere, datorită avantajului de nt pe care îl prezintă.

C • Evreul a devenit complet sedentar, cu alte cuvinte el ocupă un • aparte în oraşe şi tîrguri şi formează tot mai mult un stat în stat. El ară comerţul şi afacerile băneşti ca pe un piivilegiu care îi aparţine şi pe exploatează fără cruţare.

D – Afacerile băneşti şi comerţul au devenit monopolul său exclusiv.

ile cămătăreşti pe care le pietinde sfîrşesc prin a provoca împotriviri,

iţa lui naturală care se agravează aţîţă indignarea; bogăţiile lui trezesc

Cînd pămînturile şi solul devin şi ele obiectele ale comerţului şi le

e făcînd din ele o marfa care se vinde şi se cumpără pe bani şi negociabilă,

■ecut măsura. Cum el însuşi nu cultivă niciodată pămîntul, dai* nu-1

ră decît o propritate de raport, pe care ţăranul poate foarte bine să

cu condiţia să suporte din partea noului său stăpîn hoţiile cele mai

ate, antipatia pe care o provoacă creşte pînă cînd devine ură făţişă.

şi rapacitatea lui devin atît de insuportabile încît victimele sale, stoarse

iînge, merg pînă la acte de violenţă împotriva lui. Străinul acesta începe

ivit mai îndeaproape şi se remarcă la el trăsături şi un fel de a fi tot mai

itoare, pînă cînd în sfîrşit o pi’ăpastie de netrecut se deschide între el şi

lui.

‘n perioadele de mare sărăcie, furia celor exploataţi a sfîrşit prin a mpotriva lui. Masele jefuite şi ruinate îşi fac dreptate singure pentru ra de acest flagel al lui Dumnezeu: ele au învăţat de-a lungul cîtorva 1 cunoască şi să considere simpla lui existenţă la fel de redutabilă ca şi

! – Dai1 atunci evreul începe să-şî dezvăluie adevăratul său caracter. El guvez-nul cu linguşiri greţoase, îşi pune banul la treabă şi, în felul ice să i se acorde scutirile de taxe care îi permit să-şi mai jefuiască . Dacă uneori furia populară se aprinde împotriva acestei lipitori a nu îl împiedică deloc să apară din nou peste cîţiva ani în locul pe care voit să-1 părăsească şi să-şi reia vechiul mod de viaţă. Nici un fel de iu îl poate face să-şi piardă obiceiul de a-i exploata pe ceilalţi oameni, iu reuşeşte să-1 gonească definitiv; după fiecare din ele, în scurt timp s neschimbat.

intru a împiedica măcar lucrul cel mai rău lumea a început să pună la adăpost de mîinile  sale  de cămătar,  interzicîndu-i  prin lege

217

F – Cu cît creşte puterea suveranului, cu atît evreul îl hărţuieşte mai mult. El cerşeşte “scutiri de taxe” şi “înlesniri” pe care seniorii, întotdeauna strîmtoraţi, i le acordă bucuroşi contra plată. Oricît l-ar fi costat aceste documente, în cîţiva ani el recuperează banii cîştigaţi cu dobînzi şi cu dobînzile dobînzilor. Este o adevărată lipitoare care se fixează pe corpul bietului popor şi pe care nu o poţi îndepărta pînă cînd suveranii înşişi au nevoie de bani şi cu augustele lor mîini îl fac să verse sîngele pe care-1 supsese.

Această scenă se repetă constant şi rolul pe care-1 joacă cei care sînt numiţi “prinţi germani” este la fel de jalnic ca şi cel al evreilor înşişi. Aceşti mari seniori erau într-adevăr o pedeapsă trimisă de Dumnezeu scumpelor lor popoare şi echivalentul lor nu poate fi găsit decît printre diferiţii miniştri ai vremurilor noastre.

Dacă naţiunea germană nu a reuşit să se elibereze definitiv de poporul evreu, greşeala aparţine prinţilor germani. Din nefericire lucrurile au rămas în continuare în aceeaşi stare, astfel că şi-au primit de la evrei răsplata de mii de ori meritată pentru păcatele de care s-au făcut vinovaţi faţă de popoarele lor. Ei s-au aliat cu diavolul şi şi-au terminat cariera în infern.

G – Lăsîndu-se prinşi în plasa evreului, prinţii şi-au pregătit propria ruină. Poziţia pe care o ocupau în mijlocul popoarelor lor este lent dar fatalmente minată, pe măsură ce încetează să apere interesele supuşilor lor şi devin exploatatorii lor. Evreul ştie foarte sigur că domnia lor se apropie de sfîrşit şi caută pe cît posibil să-1 grăbească. Chiar el îi aduce în starea de veşnică nevoie de bani, abătîndu-i de la misiunea lor adevărată, ameţindu-i cu linguşelile cele mai josnice şi mai dăunătoare, împingîndu-i la desfrîu şi devenind în felul acest tot mai indispensabili. Abilitatea sau mai bine zis lipsa lui de scrupule în treburile băneşti ştie întotdeauna să găsească resurse noi storcînd supuşii şi chiar jupuindu-i; astfel încît media lor de viaţă devine tot mai scurtă. Fiecare curte îşi are “evreul de la Curte”, acesta este numele dat monştrilor care torturează poporul cel bun şi îl împinge la disperare, în timp ce prinţilor le oferă mereu alte plăceri. Cum să te miri văzînd aceste podoabe ale rasei umane împodobite cu semnele exterioare ale distincţiei, văzîndu-le că se ridică pînă la nobilimea ereditară şi contribuind astfel nu numai la ridiculizarea acestei instituţii, dai- şi la contaminarea ei?

Atunci evreul poate profita într-adevăr de situaţia lui pentru a urca şi mai sus.

Nu-i mai rămîne decît să fie botezat pentru ca să intre el însuşi în posesia tuturor drepturilor şi posibilităţilor de care se bucură fiii ţării. El încheie afacerea, foarte des spre marea bucurie a bisericii, mîndră că a mai cîştigat un fiu, şi a lui Israel, fericit să vadă o şmecherie atît de reuşită.

H ■ In acest moment se produce o transformare în iudaism. Pînă acum erau doar nişte evrei, care nu încercau să pară altceva, ceea ce de altfel era foarte greu din cauza caracterelor distincte care deosebesc cele două rase puse faţă în faţă. Pe vremea lui Frederic cel Mare încă nu-i trecea nimănui prin cap

iă în evrei altceva decît un popor “străin” şi Goethe se revolta totuşi la 1 că s-ar putea ca pe viitor căsătoria între creştini şi evrei să nu mai fie ;isă prin lege, Goethe era totuşi într-adevăr o fiinţă divină; nu era nici un onai’s nici o persoană decăzută; ceea ce spunea cu gura lui nu era altceva vocea sîngelui şi a raţiunii. Astfel, poporul, în ciuda traficului ruşinos de ţi, vedea instinctiv în evreu elementul străin introdus în propriul său corp jurta ca atare faţă de el.

Dai* acestea aveau să se schimbe. Timp de mai bine de o mie de ani

[ a învăţat să stâpînească atît de bine limba poporului care ia oferit

litate, încît el crede că acum poate risca să pună mai puţin accent pe

ea sa evreiască şi să facă să-şi treacă pe primul plan „calitatea de german”.

de ridicolă şi de absurdă ar putea părea această pretenţie la prima vedere,

iermite să se transforme în „german”. Atunci ia naştere una din cele mai

3 înşelătorii din cîte se pot imagina. Cum el nu posedă nimic german, ci

ala de a stîlci limba – şi într-un mod înspăimîntător – dai* în rest nu sa

iit niciodată cu populaţia germană, tot ce are de la german este limba pe

vorbeşte. Ori, nu limba face rasa, ci sîngele, şi evreul o ştie mai bine ca

>, din moment ce acordă puţină importanţă păstrării limbii sale şi, în

j, acordă foarte mare importanţă menţinerii purităţii sîngelui său. Un om

schimba limba foarte uşor, adică se poate folosi de alta; numai că atunci

îxprima în noua sa limbă ideile sale vechi; natura lui intimă nu se va

)a. Aceasta dovedeşte că evreul, care poate vorbi o mie de limbi diferite,

e totuşi decît un evreu. Caracterul său etnic va rămîne mereu acelaşi.

Iacă acum două mii de ani a vorbit latineşte la Ostia făcînd negoţ cu grîne,

ică speculînd făina în zilele noastre vorbeşte germana evreiască. Este

acelaşi evreu. într-adevăr, faptul că acest lucru evident nu este înţeles de

siliu ministerial din specia actualmente curentă sau de un funcţionai- de

se înţelege de la sine, căci cu greu întîlneşti personaje mai lipsite de

t şi de minte decît aceşti slujitori ai autorităţilor atît de eminente care

actualmente ţara.

Motivul pentru care evreul se hotărăşte brusc să devină „german” este t. El simte că puterea prinţilor începe să se clatine şi caută repede o mă pe care să-şi pună picioarele. In plus, dominaţia financiară pe care o â asupra întregii economii politice a făcut atîtea progrese încît el nu mai usţine acest edificiu uriaş, încît în orice caz influenţa lui nu va mai putea Iacă nu are toate drepturile „civice”. Dai* el doreşte aceste două lucraii, cît se caţără mai sus, cu atît îl solicită mai mult acel obiectiv a căinai 3 i-a fost odinioară permisă şi care se desprinde acum din bezna lui; cu o rîvnă febrilă, cele mai valoroase minţi evreieşti văd apro se, pînă ajunge aproape la îndemîna lor, visul dominaţiei universale. De oate eforturile lor tind către cucerirea deplină şi totală a drepturilor

Acesta este motivul emancipării în afara ghettoului.

2L9

I Astfel, din evreul de la curte se iveşte încetul cu încetul evrful din popor

Bineînţeles, evreul stă ca şi înainte în anturajul potentaţilor acestei lumi, el caută chiar cu şi mai multă rîvnă să se strecoare în societatea In” d&x, în acelaşi timp, alţi reprezentanţi ai rasei sale fac pe samariteanul pe lîr»gă oamenii din popor. Dacă ne reamintim de cîte păcate faţă de masă s-â făcut vinovat evreul de-a lungul secolelor, cum mereu a exploatat-o şi a stors-o fiară cruţare, dacă în plus se ia în consideraţie cît de mult a învăţat poporul să 1 urască puţin cîte puţin din aceste motive şi a sfîrşit prin a vedea în prezenţa lui o pedeapsă aplicată de cer celorlalte popoare, vom înţelege cît de greu i-l veriit evreului să şi schimbe astfel atitudinea. Da, pentru ei a fost o treabă grea să se prezinte drept „prieteni ai oamenilor” victimelor pe care le jupuiseră.

Evreul începe mai întîi prin a camufla în ochii poporului neajulisurile grave pe care i le-a pricinuit. El se transformă mai întîi în „binefăcător” al omenirii. Deoarece bunătatea lui complet nouă este foarte interesată, el ni poate respecta vechiul precept al bibliei care spune că stingă nu trebuie să ştie ce faice dreapta; el este nevoit, vrînd-nevrînd, să se resemneze să facă cunoscut fit e de sensibil la suferinţele masei şi să facă publice toate sacrificiile pe caie şi le impune personal pentru a le alina. Cu modestia-i înnăscută, el îşi trîmbiţeaiză meritele în lumea întreagă cu atîta perseverenţă încît aceasta începe să-lcrea-dă cu adevărat. Cine rămîne neîncrezător trece drept foarte nedrept în privinţa hui-Curînd dă lucrurilor o asemenea întorsătură, încît se pare că el a fost cel căruia i-au fost întotdeauna pricinute neajunsuri, cînd de fapt adevărul este contrariul-Oamenii deosebit de proşti se încred în el şi nu se pot împiedica să n pe bietul „nefericit”.

De altfel trebuie să notăm că, deşi se sacrifică bucuros, evreul nu mai sărac din această cauză. El se pricepe să sacrifice o parte ca să nu piardă totul; uneori binefacerile lui sînt chiar ca bălegarul împrăştiat pe cîmp nu de dragul acestuia, ci cu intenţia de a trage un folos personal. Dai*, în orice c#z, toată lumea află, într-un timp relativ scurt, că evreul este un „binefăcătC şi i*111 filantrop”. Ce transformare stranie!

Ceea ce la alţii este mai mult sau mai puţin natural, provoacă o adîmcă uimire, şi la unii chiar o admiraţie vădită, pentru că o asemenea conduită 1^U este firească la evreu. Astfel el ajunge ca fiecare din actele sale de binefacere să devină un merit  mult mai mare decît dacă ai* fi vorba de alţi oameni-

Mai mult chiar: evreul devine pe neaşteptate liberal şi începe să. Şi manifeste entuziasmul faţă de progresele pe care trebuie să le facă specia UmarlH

Puţin cîte puţin, el devine, în vorbe, susţinătorul vremurilor noi

Este adevărat că el continuă să distingă tot mai radical bazele urnei economii politice cu adevărat folositoare poporului. Prin intermediul soci^tăţilloi pe acţiuni, el se infiltrează in circuitul producţiei naţionale, face din ea obiectul unui comerţ cu lucruri de ocazie pentna care totul se poate cumpăra şi vinde Pe bani, sau mai bine zis. totul este negociabil; el privează astfel   industi’iile  ăe

care s-ar putea construi o proprietate personală. Atunci între patron ţi se  naşte acea stare de spirit care îi face să se simtă străini şi care i duce la -împărţirea societăţii în clase. i sfirşit influenţa exercitată de evreu la bursă din punct de vedere

creşte îngrozitor. El posedă sau cel puţin controlează întreaga forţă de

naţiunii.

‘entra a-şi consolida situaţia în stat, el încearcă să doboare toate prin care la început rasa şi starea civilă i-au stînjenit progresul la Pentru aceasta el luptă cu toată tenacitatea care-1 caracterizează în toleranţei religioase şi are în francmasonerie, care a căzut în întregime î sale, un excelent instrument pentru a duce lupta care îi permite să-şi l dibăcie scopurile. Clasele conducătoare şi înaltele cercuri politice şi e ale burgheziei, prinse în reţeaua masonică, devin fără să bănuiască

L

)ar poporul adevărat, sau mai bine zis, clasa care începe să se trezească,

î pe cale  să-şi cucerească prin propriile sale puteri drepturile şi

2, scapă acestei influenţe în păturile sale întinse şi adînci.   Totuşi,

îa ei este mai importantă decît toate celelalte. Căci evreul simte că nu-şi

juca rolul de stăpînitor decît cu condiţia ca un „conducător” să meargă

lui. El crede că a găsit acest conducător în păturile cele mai întinse ale

ei. Dai* fabricanţii de mănuşi şi ţesătorii nu pot fi prinşi în plasa subţire

lasoneriei: aici trebuie folosite procedee mai grosolane, care nu vor fi

puţin eficace. Atunci francmasoneriei i se alătură presa ca o a doua

îlujba evreimii. Evreul îşi foloseşte întreaga tenacitate şi ambiţie pentru

ităpînire pe ea. Prin intermediul ei, prinde în ghearele şi mrejele ei

viaţă publică; o dirijează şi o împinge înainte; deoarece el este capabil

iă producă şi să conducă acea forţă care, sub numele de „opinia publică”,

bine cunoscută astăzi decît acum cîteva decenii…

n acelaşi timp are aerul că el personal este însetat de cunoştinţe, face

uturor progreselor, în special al celor care provoacă ruina altora; căci

idecă orice progres şi orice evoluţie decît din punctul de vedere al

ilor pe care  le  au pentru  poporul său,  altminteri este duşmanul

iat al  oricărei cunoştinţe, urăşte  orice  civilizaţie  adevărată.  Toate

ţele dobîndite la şcolile altora, le foloseşte numai în slujba rasei sale.

Dai’ el veghează la păstrarea naţionalităţii sale mai mult decît o făcuse

L Părînd că debordează de „cunoştinţe”, de „progres”, de „libertate”, de

, el are grijă să păstreze particularismul strict al rasei sale. I se

să-şi agate femeile de nişte creştini influenţi, dai’ principiul lui este

a mereu pură a urmaşilor săi de sex masculin. El otrăveşte sîngele

lai’ îl protejează pe al său de orice schimbare. Evreul nu se căsătoreşte

ă cu o creştină, în schimb creştinul ia în căsătorie o evreică. Dai* la

le acestei încrucişări de rase, elementul evreiesc iese biruitor. îndeosebi

a marii nobilimi este complet degenerată. Evreul o ştie foarte bine şi

practică sistematic această „dezarmare” a clasei conducătorilor spirituali ** adversarilor rasei sale. Pentru a-şi ascunde maşinaţiile şi a-şi adormi victimei’; el nu încetează să vorbească despre egalitate între toţi oamenii, fără considerat’1 de rasă ori de culoare. Imbecilii încep să se lase convinşi.

Dai- cum întreaga sa fiinţă nu se poate descotorosi de o duhoare caJe indică mult prea clar străinul pentru ca marea masă a poporului să-i poată căd£a uşor în laţ, el face în aşa fel ca presa să ofere despre el o imagine caie corespunde tot atît de puţin realităţii pe cît este de utilă, dimpotrivă, scopuril’1 pe care le urmăreşte. Mai ales ziarele umoristice se străduiesc să prezinte evrtf11 ca pe un popor cumsecade şi inofensiv, care are într-adevăr trăsături proprii -<a de altfel toate celelalte – dai- care, chiar şi prin moravurile sale ce pai* po3te puţin ciudate, dovedeşte că are un suflet care poate stîmi zîmbete, dai* care e^e de o onestitate solidă şi plin de bunătate. In general, încearcă să-1 prezirite întotdeauna ca fiind mai mult neînsemnat decît periculos.

Scopul său ultim, în acest stadiu al evoluţiei sale, este victoJta democraţiei, sau a ceea ce înţelege el prin aceasta: hegemonia parl£Mientarisrfa” lui. Ea răspunde cel mai bine nevoilor sale; ea suprimă personalităţile pentt”11 a le înlocui cu majoritatea imbecililor, a incapabililor şi în special a laşilor.

Rezultatul final va fi căderea monarhiei, care se produce inevitabil rt>ai mult sau mai puţin rapid.

J – Uriaşa evoluţie economică determină o schimbare a păturilor soci^le care constituie poporul. Cum micile meserii dispar puţin cîte puţin şi, ca uxm^ej lucrătorul are din ce în ce mai rar ocazia să ajungă la o existenţă independeiita> el devine rapid un proletar. Atunci apare „muncitorul din faDiică” a că’ui trăsătură principală este că reuşeşte foarte rai* să-şi făurească la rfîrşitul viep1 ° existenţă independentă. El este, în toată puterea cuvîntului, un non-propriet*1 > bătrîneţea este pentru el un infern şi abia dacă se mai poate spune că *ai trăieşte.

Evoluţia socială crease deja odinioară o situaţie asemănătoare impunea imperios o soluţie şi a găsit-o. Clasei agricultorilor şi meşteşugari’1 x s-a adăugat cea a funcţionalilor şi a slujbaşilor, îndeosebi ai statului. Şi ei ei^1în adevăratul sens al cuvîntului, non-proprietari. Statul a îndreptat a^e inconvenient luînd asupra sa întreţinera slujbaşilor care nu puteau pune ni1^1‘ de-o parte pentru bătrîneţile lor; el a creat pensia, salariul celor ieşiţi la per»31 • încetul cu încetul exploataţiile particulare, din zi în zi mai numeroase, au urJ11 acest exemplu, astfel că astăzi aproape toţi angajaţii regulaţi şi c#re îndepli*1 L funcţii administrative primesc o pensie, cu condiţia ca întreprinderea să fi atinf sau depăşit o anumită anvergură. Şi numai siguranţa dată astfel funcţionai’1 statului pentru bătrîneţile lui va dezvolta acea conştiinţă profesională şi ^ devotament  care,  înainte   de  război,  erau  principala   calitate   a  corp1” funcţionalilor germani.

Astfel, o clasă întreagă, care a rămas fără proprietate personală, a cu pricepere scoasă din mizeria socială şi a devenit unul din memfarii comun* a*

c 15 — Mein Kampf

iale.

Statului şi naţiunii i s-a pus din nou această problemă şi în proporţii

nai mari. Noi mase de oameni, ridicîndu-se la milioane de indivizi, au

L de la {ară în marile oraşe spre aşi cîştiga existenţă în calitate de

tori în fabrică în industriile recent întemeiate. Condiţiile de viaţă şi de

ale acestei clase noi erau mai mult decît mizerabile. Vechile metode de

ile meşteşugarului şi agricultorului nu se mai puteau adapta mai mult

ii puţin automat la o nouă formă de industrie. Activitatea unuia ca şi a

lt nu se putea compara cu eforturile impuse muncitorului din uzină. In

[le vechi, timpul nu putea juca decît un rol secundai-; în metodele actuale

-u el este primordial. Transferul vechiului timp de lucru în marea

ie a avut un efect dezastruos. Căci randamentul efectiv al muncii era

nnat odinioară, deoarece nu se foloseau metodele actuale de muncă

vă. Dacă odinioară o zi de muncă de paisprezece sau cincisprezece ore era

bilă, într-o vreme cînd fiecare minut este folosit pînă la extremă nu se

tea  rezista. Acest transfer absurd al vechii durate a lucrului în noua

ie  a fost fatal din două puncte de vedere: el a distrus  sănătatea

»rilor şi încrederea lor într-un drept superior. Acestor inconveniente li

igat, pe de o parte, insuficienţa vrednică de plîns a salariilor şi, pe de

uaţia mult mai bună a patronilor care era cu atît mai izbitoare.

La ţară problema socială nu putea exista, deoarece stăpînul şi sluga

ceeaşi muncă şi mai ales mîncau aceeaşi mîncare. Dai- şi aici s-a produs

Dare.

Separarea dintre patron şi angajat, pare astăzi împlinită în toate le. In ce măsură evreizarea poporului nostru a făcut progrese din acest vedere se remarcă în puţina stimă, dacă nu în dispreţul faţă de munca . Acest lucru nu este nemţesc. Este doar franţuzirea vieţii noastre :are a fost în realitate o evreizare ce a transformat stima pe care o linioară pentru meseriile manuale într-un oarecare dispreţ faţă de orice zică.

işa s-a născut o clasă nouă, foarte puţin apreciată şi într-o zi se va pune

itrebarea dacă naţiunea va avea energia necesară pentru a face din nou

tă clasă un membru al comunităţii sociale sau dacă diferenţa de condiţie

ava pînă ce va săpa o prăpastie între această clasă şi celelalte.

n luciu este sigur: acela că noua clasă nu avea în rîndurile sale

le cele mai rele, dimpotrivă, şi în orice caz cele mai energice. Rafinarea

i ceea ce se numeşte civilizaţie nu-şi exercitase încă asupra ei influenţa

>mpune şi distruge. Noua clasă nu se molipsise încă, în adîncurile ei,

laşităţii pacifiste; ea rămăsese viguroasă şi, la nevoie, brutală.

timp ce burghezia nu se sinchiseşte de această problemă atît de

ă şi, indiferentă, lasă evenimentele să-şi urmeze cursul, evreul îşi dă

perspectivele  nelimitate  care i se  deschid în această  privinţă;

l, pe de o parte, pînă la cele din urmă consecinţe, metodele capitaliste

223

de exploatare a rasei umane, el se apropie de victimele concepţiei sale şi ale actelor sale şi devine curînd conducătorul lor în lupta pe care o duc chiar împotriva lui. A spune „chiar împotriva lui” este, la drept vorbind, o exprimare metaforică; deoarece marele maestru al minciunilor ştie întotdeauna să treacă drept o fiinţă curată şi virtuoasă şi să pună pe seama altora propriile sale greşeli. Fiindcă are neruşinarea de a se aşeza în fruntea maselor, acestora nu le dă prin cap că sînt trase pe sfoară prin cea mai abjectă înşelătorie din toate timpurile.

Şi totuşi aşa s-au petrecut lucrurile.

Noua clasă nici n-a ieşit bine din transformarea economică generală şi evreul vedea limpede de pe-acum de ce conducător nou dispune spre a avansa el însuşi. Mai întîi a folosit burghezia ca berbec împotriva lumii feudale; acum se foloseşte de muncitor împotriva lumii burgheze. Aşa cum odinioară a ştiut să obţină prin intrigi drepturile civice adăpostindu-se în spatele burgheziei, acum speră că lupta dusă de muncitori pentru apărarea existenţei lor va deschide calea care îl va duce la stăpînirea lumii.

Din acest moment, sarcina muncitorului este să lupte pentru viitorul poporului evreu. Fără să ştie, el este în slujba puterii împotriva căreia crede că luptă. Aparent este aruncat în atacul împotriva capitalului şi în felul acesta este mai comod să-1 facă să lupte pentru el. In acelaşi timp protestează mereu împotriva capitalului internaţional, dar, în realitate, este cu gîndul la economia naţională. Aceasta trebuie distrusă, pentru ca bursa internaţională să poată triumfa peste cadavrul ei.

Iată cum procedează evreul:

Se apropie de muncitor, simulează ipocrit compasiunea pentru soarta acestuia sau chiar indignarea faţă de mizeria şi sărăcia de care are parte; evreul cîştigă astfel încrederea muncitorului. El se străduieşte să cerceteze toate încercările, reale sau imaginare, din viaţa muncitorului şi să trezească în el dorinţa violentă de a-şi schimba condiţiile de viaţă. Evreul aţîţă abil nevoia de dreptate socială care dormitează mereu în inima unui arian, pînă cînd aceasta se transformă în ură împotriva celor ce se bucură de o soartă mai fericită şi oferă luptei duse împotriva relelor sociale un punct de vedere filozofic precis. El pune bazele doctrinei marxiste.

Prezentînd-o ca fiind strîns legată de revendicările sociale legitime, el favorizează răspîndirea ei şi, invers, pune în mişcare opoziţia oamenilor de bine ce refuză să admită revendicări care, sub forma în care sînt prezentate şi cu consecinţele pe care le antrenează, li se pai’ cu desăvîrşire neîntemeiate şi nerealizabile.

Căci, sub masca ideilor pui1 sociale, se ascund intenţii cu adevărat diabolice; sînt exprimate chiar public, cu o limpezime cît se poate de neruşinată. Această doctrină este un amestec foarte confuz de raţiune şi de neghiobie omenească, însă dozat în aşa fel încît numai partea ei nebunească poate fi realizată, cea rezonabilă niciodată. Refuzînd personalităţii şi, ca urmare, naţiunii şi rasei pe care o reprezintă, orice drept la viaţă, ea distruge baza elementară a

tuie ansamblul civilizaţiei omeneşti, care depinde tocmai de aceşti jsenţa însăşi a filozofiei marxiste, în măsura în care se poate da ‘filozofie” acestui produs monstruos al unei minţi criminale. )ersonalităţii şi a rasei suprimă cel mai mare obstacol care se opune iei rase inferioare, adică a rasei evreieşti.

care dau semnificaţie acestei doctrine sînt tocmai teoriile sale

în domeniul economic şi politic. Căci spiritul care le însufleţeşte

oamenii cu adevărat inteligenţi să se pună în slujba sa, pe cînd cei

ăşnuiţi să-şi exerseze facultăţile intelectuale şi care sînt prost

omeniul ştiinţelor economice aderă la ea cu entuziasm. Inteligenţa

ucerii mişcării – căci pentru a supravieţui chiar şi această mişcare

condusă de inteligenţă -este evreul care, „sacrificîndu-se”, o ia din

din congenerii săi.

im se naşte o mişcare a lucrătorilor exclusiv manuali conduşi de ; drept scop aparent îmbunătăţirea condiţiei muncitorilor; în mea sa de a fi este să aducă la starea de sclavie şi, prin aceasta, toate popoarele neevreieşti.

inia începută de francmasonerie  în cercurile calificate drept

>entru a paraliza instinctul de conservare naţională cu ajutorul

cifiste este continuată de marea presă, care este întotdeauna în

ut, în rîndul masei şi mai ales al burgheziei. Acestor două arme

se adaugă o a treia şi mult mai de temut, organizarea violenţei,

ac şi de asalt, marxismul tebuie să isprăvească răsturnarea a ceea

it deja primele două arme pentru a-i pregăti treaba.

manevră admirabil combinată, aşa că nu trebuie să ne mire că

nd la luptă în faţa ei tocmai acele instituţii care s-au complăcut

rezinte drept organele celei mai mult sau mai puţin legendare

tului. Pe lîngă înalţii noştri funcţionali, şi chiar din cei mai sus-

vreul a găsit în toate timpurile (cu cîteva excepţii) ajutoarele cele

pentru opera lui de distrugere. Servilitate slugarnică faţă de

antă trufaşă faţă de subalterni, iată ce caracterizează acest corp,

tate revoltătoare pe care n-o întrece decît o infatuare adesea

estea sînt calităţi utile evreului, în raporturile cu autorităţile

îi sînt, în consecinţă, foarte simpatice.

:are începe acum se desfăşoară, ca s-o descriem în linii mari, în

n scopurilor ultime urmărite de lupta evreilor, care nu se Tea cucerirea economică a lumii, ci speră s-o subjuge şi politic, rte doctrina universală în două părţi, care, aparent, sînt reciproc însă formează un tot indivizibil: mişcarea politică şi mişcarea

a sindicală este cea care trebuie să aibă grijă de recrutare. Ea

225

oferă ajutor şi protecţie muncitorilor în lupta grea pentru existenţa pe care îi forţează s-o ducă lăcomia sau mărginirea multor patroni; ea le permite să dobîndească nişte condiţii de viaţă mai bune. Dacă muncitorul nu poate abandona arbitrarului orb al oamenilor, uneori puţin conştienţi de responsabili­tatea lor şi adesea nesimţitori, apărarea drepturilor pe care le are la viaţă ca om, într-o epocă în care statul nu se preocupă, ca să zicem aşa, de el, el însuşi trebuie să-şi ia răspunderea acestei apărări. Tocmai în măsura în care ceea ce numim burghezia naţională, orbită de interesele sale pecuniare, pune cele mai mari piedici acestei lupte pentru viaţă, nu se mulţumeşte să reziste încercărilor de a scurta timpul de lucru de o durată inumană, pentru a pune capăt muncii copiilor, pentru a proteja femeia, pentru a îmbunătăţi condiţiile de igienă în ateliere şi locuinţe, ci uneori le sabotează efectiv, evreul, mai şmecher, îşi ia răspunderea cauzei celor oprimaţi. El devine încetul cu încetul şeful mişcării muncitoreşti şi aceasta cu atît mai bucuros cu cît nu are intenţia sinceră de a îndrepta într-adevăr nedreptăţile sociale, ci vizează numai crearea progresivă a unui corp de combatanţi în lupta economică, care îi vor fi devotaţi orbeşte şi care vor distinge independenţa economiei naţionale. Căci în cazul în care conducerea unei politici sociale sănătoase trebuie să se orienteze pe de o parte spre menţinerea sănătăţii poporului, pe de alta spre apărarea unei economii naţionale independente, aceste două considerente nu numai că-1 vor lăsa complet indiferent pe evreu, dai” scopul vieţii lui este să-şi elibereze drumul de ele. El nu doreşte să menţină independenţa economiei naţionale, ci să o suprime. De aceea nu-şi face scrupule să ridice, ca şef al mişcării muncitoreşti, pretenţii care nu numai că depăşesc scopul, dai- care ai- fi imposibil de satisfăcut sau care ai* determina ruinarea economiei naţionale. El vrea să aibă în faţa lui o generaţie de oameni nu sănătoşi şi robuşti, ci o turmă degenerată şi gata să suporte jugul. Aceasta este intenţia lui cînd invocă revendicările cele mai absurde despre care ştie foarte bine că nu pot fi satisfăcute şi care nu vor schimba aşadar nimic din starea de lucruri, dai* vor avea ca efect cel mult trezirea unei iritări confuze şi violente a maselor. Căci asta urmăreşte el şi nu îmbunătăţirea reală şi cinstită a situaţiei lor sociale.

Evreul va rămîne deci şeful necontestat al mişcării muncitoreşti cîtă vreme nu se va fi întreprins € uriaşă muncă de lămurire a maselor, pentru a le informa mai exact asupra cauzelor veşnicei lor sărăcii, cîtă vreme statul nu se va fi debarasat de evreu şi de lucrătura lui ascunsă. Căci atîta vreme cît masele vor fi tot atît de puţin orientate pe cît sînt în prezent şi cît statul se va arăta atît de indiferent, ele îl vor urma întodeauna pe primul care le va face, din punct de vedere economic, promisiunile cele mai neruşinate. In această privinţă, evreul este foarte priceput, căci întreaga sa activitate nu este înfrînată de nici un fel de scrupule morale.

De aceea în acest domeniu el îşi învinge uşor, şi în scurt timp, toţi concurenţii. Conform brutalităţii şi instinctului său tîlhăresc, el dă mişcării muncitoreşti un caracter de o violenţă extrem de brutală. Rezistenţa celor al

nţ nu se lasă momit este zdrobită prin teroare. Consecinţele unei ivităţi sînt înspăimîntătoare.

ipt, evreul distruge temeliile economiei naţionale prin intermediul toare, care ai- putea face naţiunea prosperă, lei se dezvoltă organizaţia politică.

e potriveşte cu mişcarea muncitorească prin aceea că mişcarea ;ă pregăteşte masele pentru a face parte din organizaţia politică, le i intre chiar şi cu forţa şi parcă stimulîndu-le. Ea este izvorul ii subsidiilor cu ajutorul cărora organizaţia politică îşi întreţine it. Ea este organul de control al activităţii politice a indivizilor şi i hăitaş în toate marile demonstraţii politice. Ea sfirşeşte prin a nu întru cuceriri economice, ci îşi pune principalul mijloc de luptă, )rma unei greve în masă şi a grevei generale, la dispoziţia ideii

Ld o presă al cărei conţinut este adaptat orizontului cultural al Lor mai puţin cultivaţi, organizaţia sindicală şi politică tinde să un spirit de revoltă care determină clasele cele mai de jos ale îvină coapte pentru actele cele mai îndrăzneţe. Sarcina sa nu este amenii din mlaştina instinctelor lor josnice şi de a-i face să ajungă uperior, ci, dimpotrivă, să le măgulească poftele cele mai josnice.

0  speculaţie rare aduce profituri numai cînd te adresezi masei a
electuală nu e egalată decît de înfumurare.

stă presă este cea care mai întîi de toate denigrează, într-un spirit antastică, tot ceea ce poate fi considerat un reazem al independen-al unei culturi înalte şi al autonomiei economice a naţiunii, îmbiţează mai întîi de toate învinuiri împotriva tuturor oamenilor are nu vor să se închine în faţa pretenţiei evreilor de a domina

1         căror capacităţi şi genii evreului i se pai- periculoase. Căci, pentru
l, nu este nevoie săi combaţi; este suficient să te bănuiască fie că
ieşti să lupţi împotriva lui într-o zi, fie să uzezi de superioritatea
tale intelectuale pentru a dezvolta forţa şi măreţia unei naţiuni
u.

tctul lui, care este infailibil în această privinţă, simte în orice om le naturale şi cel care nu este spirit din spiritul lui este sigur că-1 nan. Cum evreul nu este cel atacat, ci tocmai agresorul, el îl man nu numai pe cel care îl atacă, dai* şi pe cel care îi rezistă. :are îl foloseşte pentru a încerca să zdrobească inimile atît de ir cinstite, nu este o luptă cinstită, ci minciuna şi calomnia. «t caz el nu dă îndărăt de la nimic şi josnicia lui este atît de imensă să ne mirăm dacă, în imaginaţia poporului nostru, personificarea mbol a tot ce este rău. ia înfăţişarea evreului, inţa masei în privinţa caracterului lăuntric al evreului, lipsa i inteligenţa mărginită a claselor noastre superioare fac ca poporal

227

să fie uşor victima acestei campanii de minciuni duse de evrei,

Atîta timp cît clasele superioare, cu laşitatea lor înnăscută, ocolesc un om pe care evreul îl atacă astfel prin minciună şi calomnie, maselej din prostie sau simplitate, cred de obicei tot răul care se spune despre el. Autorităţile fie se învăluie în tăcere, fie, ceea ce de obicei face să înceteze campania presei evreieşti, îl urmăresc pe cel care a fost atacat pe nedrept, măsură care, în ochii acestor măgari de funcţionari este potrivită să menţină autoritatea statului şi să asigure calmul şi ordinea.

încetul cu încetul, teama de arma marxistă, mînuită de evreime, se impune ca o viziune de coşmar minţii şi intelectului oamenilor cuviincioşi.

In faţa acestui inamic de temut începi să tremuri şi devii astfel, în cele din urmă, victima sa.

K – Dominaţia evreului pare acum atît de bine asigurată în stat încît el îndrăzneşte nu numai să înceapă să se recunoască făţiş evreu, dai1 şi să-şi mărturisească fără rezerve concepţiile etnice şi politice pînă la cele din urmă consecinţe. O parte a rasei sale recunoaşte făţiş că este un popor străin, nu fără a spune de altminteri o nouă minciună. Căci atunci cînd sionismul caută să facă restul lumii să creadă că la evrei conştiinţa naţională şi-ar găsi satisfacţia în crearea unui stat palestinian, evreii îi înşeală încă o dată pe goimii proşti în modul cel mai patentat. Ei nu au cîtuşi de puţin intenţia să instituie în Palestina un stat evreiesc pentru a se statornici acolo; ei urmăresc numai să stabilească acolo organizaţia centrală a întreprinderii lor şarlataneşti de internaţionalism universal; ea ai* fi astfel înzestrată cu drepturi de suveranitate şi sustrasă intervenţiei altor state; ar fi un azil pentru toţi ticăloşii demascaţi şi o şcoală superioară pentru viitorii măscărici.

Dai- faptul că în momentul în care o parte dintre evrei îl maimuţăreşte ipocrit pe neamţ, pe francez sau pe englezs cealaltă, cu o sinceritate neruşinată, se proclamă oficial rasă evreiască este un semn al siguranţei lor crescînde si de asemenea al sentimentului privind securitatea lor.

Inspăimîntătoarea lipsa de consideraţie cu care se poartă faţă de cetăţenii altor popoare demonstrează cît de apropiată li se pare ziua victoriei lor.

Tînărul evreu cu păr negru o pîndeşte, ore întregi, cu faţa luminată de o bucurie diabolică, pe tînăra fată inconştientă de pericol, pe care o mînjeşte cu sîngele său şi o răpeşte astfel poporului din care provine. El caută prin toate mijloacele să dărîme bazele pe care se întemeiază rasa poporului pe care vrea să-1 subjuge. După cum corupe sistematic femeile şi tinerele fete, nu se teme să dărîme în mare măsură barierele pe care le pune sîngele între celelalte popoare. Tot evreii au fost şi sînt aceia care au adus negrii pe Rin, meni cu acelaşi gînd ascuns şi scop evident: să distrugă, prin degenerarea rezultată din încrucişarea intre rase, această rasă albă pe care o urăsc, s-o facă să decadă de la înaltul nivel de civilizaţie şi de organizare politică la care s-a ridicat şi să devină stăpînii ei.

Căci un popor de rasă pură şi care este conştient de valoara sîngelui său nu va putea fi niciodată subjugat de evreu; acesta nu va putea fi în această

ăpînul veşnic al metişilor.

:ea el caută să scadă sistematic nivelul raselor, otrăvind constant

din punct de vedere politic, el începe să înlocuiască ideea de

i aceea de dictatură a proletariatului.

asa organizată a marxiştilor, el a găsit arma care îi permite să se

[emocraţie şi care îl face capabil să subjuge şi să guverneze popoare

x o mînă brutală.

[ionează sistematic ca să determine o dublă revoluţie: economică şi

njoară, datorită influenţelor internaţionale pe care le pune în joc, duşmani popoarele care opun o rezistenţă energică acestui atac ru; le împinge la război şi sfîrşeşte, cînd consideră necesar, prin a ii revoluţiei pe cîmpul de luptă.

uncină economic statele pînă cînd întreprinderile sociale, devenite sînt luate de la stat şi supuse controlului său financiar, anct de vedere politic, el refuză statului mijloacele de a supravie-:u încetul bazele oricărei rezistenţe şi apărări naţionale, spulberă porului în guvern, răspîndeşte oprobriul asupra istoriei şi asupra iruncă pe apa sîmbetei tot ceea ce este măreţ, a ce priveşte civilizaţia, el contaminează arta, literatura, înşeală fireşti, răstoarnă toate conceptele de frumuseţe şi de nobleţe, de le bine şi antrenează în schimb oamenii în domeniul naturii lui

a este ridiculizată; morala şi moravurile sînt prezentate ca nişte e şi desuete, pînă cînd cade şi ultimul reazem ce permite unui pentru existenţa sa pe această lume.

um începe marea şi cea din urmă revoluţie. In momentul în care te puterea politică, el aruncă ultimele văluri care-1 mai ascundeau, •at şi prieten al poporului dă naştere evreului sîngex’os şi tiran al l încearcă, după cîţiva ani, să-i extermine pe reprezentanţii i şi, răpind popoarelor pe cei care erau prin natura lor călăuzele le face numai bune pentru rolul de sclav pus pentru totdeauna mplu înspăimîntător al acestei sclavii este oferit, de Rusia, unde anatism într-adevăr sălbatic, a făcut să piară prin torturi crîncene aat la moarte prin înfometare aproape treizeci de milioane de i a asigura unei bande de scriitori evrei şi de bandiţi de la bursă )ra unui popor mare.

znodămîntul nu este numai moartea libertăţi popoarelor oprimate eirea acestor paraziţi ai popoarelor. Moartea victimei antrenează au mai tîrziu moartea vampirului.

recem în revistă cauzele prăbuşirii germane, cauza primă şi îecunoaşterea problemei rasei şi îndeosebi a pericolului evreiesc.

229

Infrîngerile suferite pe cîmpul de bătaie în august 1918 ar fi fost extrem de uşor de suportat. Ele nu reprezentau nimic faţă de victoriile obţinute de poporul nostru. Nu ele au provocat decăderea noastră; noi am fost doborîţi de acea putere care pregătise acele înfrîngeri, răpindu-i sistematic poporului nostru de zeci de ani forţele şi instinctele politice şi morale, singurele care fac popoarele capabile să existe şi legitimează astfel existenţa lor.

Neglijînd problema pe care o punea menţinerea temeliilor rasei de care aparţine poporul nostru, vechiul Reich dispreţuia singurul drept pe care îl are un popor, de a trăi în acesta lume. Popoarele care se încrucişează sau se lasă încrucişate păcătuiesc împotriva voinţei eternei Providenţe şi decăderea lor, provocată de ceva mai puternic decît ei, nu este nemeritată; nu li se face o nedreptate, dimpotrivă, aceasta este restabilirea dreptului. Cînd un popor nu mai pune preţ pe caracterele specifice ale fiinţei sale, care i-au fost date de natură şi îşi au rădăcinile în sîngele lui, el nu mai are dreptul să se plîngă de pierderea existenţei sale pămînteşti.

In lumea aceasta, totul poate deveni mai bun. Orice înfrîngere poate fi mama unei victorii viitoare; orice război pierdut poate fi cauza unei înălţări ulterioare; orice situaţie critică poate face energia umană rodnică şi orice opresiune poate declanşa forţele care produc o renaştere morală, cîtă vreme sîngele şi-a păstrat puritatea.

Dai* pierderea purităţii sîngelui distinge pentru totdeauna fericirea lăuntrică, înjoseşte omul pentru totdeauna şi consecinţele fizice şi morale nu se pot şterge.

Dacă se confruntă această chestiune unică cu toate celelalte probleme ale vieţii, observăm cît de neînsemnate sînt acestea din urmă, măsurate cu acelaşi etalon. Toate sînt limitate în timp; chestiunea menţinerii purităţii rasei va exista atîta vreme cît vor exista oameni.

Toate cazurile de decadenţă de o oarecare importanţă, anterioare războiului, se reduc în ultimă analiză la o problemă de rasă.

Fie că este vorba de chestiuni de ordin general sau de monstruozităţi ale vieţii economice, de fenomene de decadenţă ale unei civilizaţii sau de degeneres cenţă politică, de falimentul învăţămîntului şcolar sau de influenţa proastă exercitată de presă assupra adulţilor, răul provine întotdeauna şi pretutindeni, dacă mergem pînă în miezul lucrurilor, din faptul că nu s-a ţinut cont de rasa căreia îi aparţine poporul în chestiune sau n-a fost observat pericolul pe care-1 reprezintă pentru rasă un popor străin.

De aceea, toate tentativele de a reforma, toate operele de asistenţă socială, toate măsurile politice, toate progresele economice şi orice creştere aparentă a cunoştinţelor spiritului n-au avut nici o consecinţă importantă. Naţiunea şi organul care o fac capabilă să se nască şi să existe pe pămînt, cu alte cuvinte statul, nu au fost sănătoşi pe dinăuntru, dimpotrivă, se ofileau văzînd cu ochii. înflorirea aparentă a Reichului nu putea ascunde slăbiciunea sa şi fiecare tentativă de a-1 revigora cu adevărat eşua pentru că era lăsată de o parte

sstiunea cea mai importantă.

Ai- fi greşit sâ credem că partizanii diferitelor tendinţe politice, chiar şi

îi lor, ar fi în parte oameni esenţialmente răi sau rău intenţionaţi. Activitatea

era condamnată să rămînă infructuoasă pentru că, în cel mai bun caz, ei

istatau îndeosebi forma sub care se manifesta boala noastră generală, dai* nu

iu să deosebească agentul patogen. Cînd studiezi metodic linia urmată de

luţia politică a fostului Reich, nu poţi să nu observi, după un examen atent,

chiar şi după realizarea unităţii şi în momentul progreselor făcute de

iunea germană .şi care au fost urmarea ei, decăderea internă era deja în plină

Sşurare şi că, în ciuda creşterii bogăţiei economice, situaţia generală se

utăţea an de an. In alegerile pentru Reichstag, creşterea numărului de

u-i în favoarea marxiştilor indica apropierea continuă a prăbuşirii interne

trebuia să antreneze prăbuşirea externă. Toate victoriile a ceea ce se

Leau partide burgheze erau fără valoare, nu numai pentru că nu puteau

edica, în ciuda tuturor triumfurilor lor electorale, creşterea numerică a

îii marxiste, ci şi pentru că purtau în ele însele germenii descompunerii.

să bănuiască, lumea burgheză era deja contaminată interior de pnomaina

jpţiilor marxiste şi rezistenţa ei rezulta adesea mai degrabă din concurenţa

e şefii ambiţioşi decît dintr-o opoziţie de principiu a unor adversari decişi

Dte pînă la capăt. Unul singur a luptat în timpul acestor ani îndelungaţi cu

severenţă neclintită şi acesta a fost evreul. Steaua lui David a continuat să

tot mai sus pe firmament, pe măsură ce scădea voinţa de conservare a

ului nostru.

Astfel că acela care sa năpustit pe cîmpul de bătaie în august 1914 nu ; un popor hotărît să atace; era doar ultima tresărire a instinctului de •vare naţională împotriva progreselor paraliziei cu care doctrinele pacifiste ste ameninţau poporul nostru. Cum chiar în acele zile se hotăra soarta ■ă, oamenii n-au ştiut să vadă cine era duşmanul intern, orice rezistenţă 1 exterior era zadarnică şi Providenţa n-a răsplătit spada învingătoare; ea ms legii eterne care vrea ca orice greşeală să fie ispăşită.

Aceste consideraţiuni ai” trebui să inspire principiile călăuzitoare şi ţa noii mişcări; sîntem convinşi că numai ele sînt capabile nu numai să :ă decăderea poporului german,, ci şi să creeze temelia de granit pe care i se va putea înălţa un stat, un stat care să fie nu un mecanism străin de 1 nostru, în slujba nevoilor şi intereselor economice, ci. un organism din popor, un stat germanic de naţiune germana.

CAPITOLUL XII

PRIMA FAZA A DEZVOLTĂRII PARTIDULUI MUNCITORESC GERMAN NATIONAL SOCIALIS’f

Dacă descriu la sfîrşitul acestui volum prima fază a dezvoltării m>*Cani noastre şi dacă vorbesc sumai- despre o serie de chestiuni legate de ea, niJ ° ac cu intenţia de a face o dizertaţie asupra spiritului doctrinei noastre.

De fapt, programul nostru este de o asemenea anvergură încît ai- ti^ un volum întreg. II voi comenta aşadar temeinic doar în volumul doi al a^es . lucrări şi voi încerca să găsesc o imagine a statului, aşa cum ni-1 imaginări1 „Noi” înseamnă sutele de mii de oameni care, în fond: împărtăşesc id^a u. nostim, fără ca fiecare să găsească vorbele necesare pentru a descrie ceea ce 1 este neclar.

Toate reformele importante sînt, de fapt, remarcabile prin fapt11 ca adesea, la început, n-au decît un singur susţinător, apoi cîştigă milioaJf şl milioane de adepţi. Aceasta pentru că ele răspundeau deja dorinţei profui* a mii de oameni nerăbdători, cînd în sfîrşit unul dintre ei s-a ridicat pent* a proclama voinţa lor comună şi pentru a înălţa stindardul vechilor sperant6 * ‘ sub noua lor expresie, a le conduce la victorie.

Faptul că milioane de fiinţe doresc în adîncul sufletului o schin^ . completă a condiţiilor de viaţă actuale dovedeşte nemulţumirea lor adîitf” ‘

dureroasă. Această nemulţumire se manifestă în mii de feluri diferite, la ^ prin descurajare şi disperare, la altul prin dezgust, mînie şi indignare, la cu*-altul prin indiferenţă şi iarăşi, la cutare altul, printr-o dorinţă violentă <> interveni. Dintre nemulţumiţi, unii se abţin de la vot, alţii, mulţi la miJ^ ‘ votează cu fanaticii de extremă stîngă.

Spre aceştia trebuia să se întoarcă în primul rînd tînâra noastră mişc^ ‘. căci era firesc ca ea să nu tindă către o organizaţie a unor oameni mulţumii1‘, ghiftuiţi, ci să recruteze fiinţe chinuite de suferinţe, frămîntate, nefericiri nemulţumite; înainte de toate, ea nu trebuie să plutească h suprafaţa corpi1 ” social, ci să prindă rădăcini în adîncul masei populare.

Din punct de vedere politic, iată care era situaţia în 1918: un pof împărţit în două părţi.  Prima parte, de departe cea  mai puţin numeros1

tui’ile intelectuale ale naţiunii, excluzînd profesiunile manuale. Ea cial „naţională”, înţelegînd prin aceasta că reprezintă destul de vag alificate drept interese de stat, dai’ care pai* mai degrabă să se i interesele dinastice.

ncearcă să-şi împlinească idealul şi să-şi atingă obiectivele cu ajutorul pirituale al căror efect este pe cît de superficial pe atît de incomplet a prin ele însele,  au,  dată fiind brutalitatea  adversarului,  o marcată.

r-o lovitură violentă, dintr-una singură, această clasă care de curînd clasa conducătoare a fost pusă la pâmînt: tremurînd de laşitate, ea lilinţele pe care nemilosul ei învingător a vrut să i le impună, tei clase i se opune cea a marii mase a populaţiei de lucrători ^asta este grupată în mişcări cu tendinţe mai mult sau mai puţin jmiste şi este hotărîtă să zdrobească prin forţă întreaga rezistenţă lectual. Ea nu vrea să fie naţională; ea refuză conştient să favorizeze iţionale: din contră, ea favorizează toate pornirile dominatoare eric, ea reprezintă cea mai mare parte a poporului, dai” cuprinde nentele naţiunii fără de care o ridicare naţională nu poate fi nici ci realizată.

începînd din 1918, trebuia să se înţeleagă că orice nouă ascensiune erman duce la agravarea presiunilor străine asupra Germaniei, iu sînt totuşi ?amele materiale, cum obişnuiesc să repete într-una ;ri de stat” burghezi, ci puterea voinţei. Germanii aveau atunci ne decît era necesar; dacă n-au ştiut să-şi asigure libertatea, este psea energia dată de instinctul de conservare şi de voinţa de a trăi. i armă nu este decît o materie inertă şi fără valoare cîtă vreme al care este gata, înclinat şi hotărît, să o folosească. Germania a apărare nu pentru că i-au lipsit armele; nu i-a lipsit decît voinţa armele pentru aşi apăra poporul.

în special acum, politicienii noştri de stînga se străduiesc să a lor lipsită de scrupule, numai concesii şi trădări, lipsei de iu merită decît un singur răspuns: „Voi nu spuneţi adevărul! Prin i criminală de abandonare a intereselor naţionale, v-aţi abandonat încercaţi să prezentaţi lipsa de arme drept cauza hotărîtoare a •e vrednice de plîns: aici, ca în tot ceea ce faceţi, nu există decît >crizie.”

el, la fel le voi spune şi politicienilor de dreapta: căci, datorită

lentabile, pleav.a evreiască, ajunsă la putere în 1918, i-a putut

nnele. La fel ca alţii, nici aceşti evrei n-au dreptul sau motivul

rmarea actuală pivotul politicii lor clarvăzătoare şi prudente (să

‘grabă: laşe), dimpotrivă, situaţia poporului nostm fără apărare

laşităţii lor. Pentru a rezolva chestiunea restabilirii puterii

pune problema să ne întrebăm: „Cum vom fabrica arme?”, ci

233

„Cum vom crea spiritul care face ca un popor să fie capabil să p9arte arma?” Cînd un asemenea spirit însufleţeşte un popor, voinţa sa găseşte inii de căi din care fiecare conduce la o armă. Unui laş îi puteţi da zece pistoale, el nu va trage nici un cartuş în atac! Ele valorează mai puţin în mîinile sale decît o bîtă în mîinile unui om curajos.

Problema reconstituirii politice a poporului nostru este de-acum, din această cauză, o chestiune de asanare a instinctului nostru de conservare naţională: într-adevăr, orice politică externă pregătitoare şi orice revalorificare a statului însuşi este în funcţie mai puţin de disponibilităţile sale în armament, cît de capacitatea de rezistenţă, recunoscută sau presupusă, a unei naţiuni. Capacitatea de coeziune a unui popor este mult mai puţin determinată de acumularea masivă de arme neînsufleţite, cît de existenţa vizibilă a unei voinţe arzătoare de conservare naţională şi de un curaj eroic pînă la moarte. O asociaţie nu se consolidează cu arme, ci cu oameni. De aceea poporul englez a fost atît de multă vreme considerat cel mai preţios dintre aliaţii din lumea întreagă; pentru că se ştie că se poate conta pe îndărătnicia sălbatică a guvernului său şi a marii mase a naţiunii, ferm hotărîţi să se bată pînă la victorie; se ştie că ei nu îşi vor cumpăni nici timpul, nici sacrificiile şi că vor folosi toate mijloacele. De aceea armamentul militai* existent momentan n-are cîtuşi de puţin nevoie să fie proporţional cu al celorlalte state.

Dacă se înţelege faptul că restabilirea politică a naţiunii germane este o chestiune de restaurare a voinţei noastre de a trăi, este limpede şi faptul că, pentru a întrona această voinţă, nu mai este suficient să recurgem la acele elemente ale sale care de-acum sînt naţionale; ceea ce este necesar, este naţionalizarea masei, care este antinaţională după cum se vede.

In consecinţă, o mişcare tînără care îşi propune drept scop repunere statului german în propria sa suveranitate va trebui să înceapă o luptă nemiloasă pentru cucerirea maselor populare.

Dai* burghezia noastră zisă „naţională” este, în general, atît de vrednică de plîns, mentalitatea ei naţională se arată atît de insuficient de dezvoltată, încît se pare într-adevăr că dinspre partea aceasta nu trebuie să ne aşteptăm la o rezistenţă serioasă faţă de o politică externă şi internă energică. Chiar dacă, avînd în vedere miopia sa binecunoscută, burghezia germană avea, ca odinioară, pe vremea lui Bismarck, să stăruie, la ceasul eliberării apropiate, într-o atitudine de rezistenţă pasivă, cel puţin nu trebuia să ne temem de o rezistentă activă din partea ei, avînd în vedere laşitatea ei binecunoscută şi chiar proverbială.

Altfel stau lucrurile cu masa concetăţenilor noştri care a dat în internaţionalism. Nu numai caracterul lor grosolan şi oarecum primitiv îi îndeamnă mai mult la violenţă, dai” şi conducătorii lor evrei sînt mult mai brutali şi nemiloşi. Ei vor zdrobi orice încercare de ridicare a Germaniei, aşa cum altădată au frînt coloana vertebrală a alinatei germane. $ îndeosebi, datorită preponderenţei lor numerice, nu numai că vor împiedica acest stat parlamentai* să ducă o oarecare politică externă naţională, dai* pe de-asupra vor

ia imposibilă evaluarea valorii exacte a forţei germane şi, în recierea interesului pe care-1 poate prezenta alianţa cu ea. Căci >e care-1 constituie pentru noi existenţa a 15 milioane de marxişti, de pacifişti; de centrişti nu este cunoscut numai de nois el sare în ii care, atunci cînd evaluează valoarea unei alianţe posibile sau le greutatea acestei ghiulele stânjenitoare. Nu te aliezi cu un stat i activă a populaţiei se opune, cel puţin pasiv, oricărei politici

te.

1          adăugăm la acestea interesul frecvent al conducătorilor acestor
iare naţionale de a se opune, din simpla grijă pentru propria lor
icărei ridicări a statului, şi ei se vor opune.

2 de istorie nu ne îngăduie să concepem că poporul german îşi va
de odinioară fără să le vină de hac acelora care au provocat şi

;irea uimitoare a statului nostru.   Căci, în faţa tribunalului iembrie 1918 nu va fi privit ca o simplă trădare, ci ca o trădare

:te condiţii, restabilirea independenţei germane în exterior este J rînd de restabilirea spiritului de decizie şi de voinţă a poporului

zută fie şi numai din punct de vedere tehnic, ideea eliberării terior pare nesăbuită, cîtă vreme marea masă a poporului nu va pună în slujba acestei idei de libertate.

net de vedere pur militai”, este deosebit de limpede pentru orice boi nu se poate face cu un batalion de studenţi şi că, pe lîngă ipor, mai e nevoie şi de pumnii săi.

stă privinţă, trebuie să ne închipuim că dacă i se lasă clasei

vara apărării naţionale, naţiunea este prădată de un bun ce nu

ilocuit. Tinerii intelectuali germani care, în regimentele de

găsit moartea în Flandra în 1914 au lipsit mai tîrziu cumplit.

aţiunii, şi pierderea lor nu mai putea fi compensată în timpul

îpâ cum lupta nu poate fi întreţinută decît dacă batalioanele de

?ate de masa de lucrători, la fel de imposibil este s-o pregăteşti

întregul nostim corp social nu domneşte o unitate intens

voinţă fermă.

orul nostru, obligat să-şi ducă din greu existenţa, dezarmat sub ale semnatarilor tratatului de la Versailles, nu poate lua nici gâtire tehnică atîta vreme cît hoarda duşmanilor dinăuntni nu redusă la această evreime a cărei josnicie de caracter înnăscută a a tot şi a întregii lumi pentru cîţiva bănuţi. Dar, cu asta sa im! In schimb, milioanele de oameni care, din convingere ridicării naţionale ni se par de neînfrînt, cel puţin atîta timp cît ibătută şi smulsă din mintea şi inima lor cauza ostilităţii lor, cu cepţia marxistă internaţională. Din orice punct de vedere am

235

examina posibilitatea recuceririi independenţei noastre ca stat şi popor, pregătirea politică în exterior, punerea în funcţiune a forţelor noastre sau pregătirea bătăliei însăşi, condiţia de bază rămîne întotdeauna, şi în toate cazurile, cîştigarea prealabilă a masei largi a poporului nostru în favoarea ideii de independenţă naţională.

Dacă nu ne recîştigăm libertatea în afară, orice reformă internă, chiar în cel mai bun caz, n-ar reprezenta decît o creştere a capacităţii noastre de a fi pentru celelalte naţiuni un fel de colonie. Beneficiile ridicării noastre economice – sau a ceea ce este numit astfel ■ se vor duce la domnii noştri controlori internaţionali şi orice îmbunătăţire de ordin social realizată la noi va spori produsul muncii noastre în avantajul lor. Cît despre progresele culturale, ele nu-i pot reveni prin partaj naţiunii germane, fiindcă sînt prea legate de indepen­denţa politică şi de demnitatea unui popor.

Aşadar, dacă pentru Germania nu există viitor decît dacă marea masă a poporului nostim este cîştigată în favoarea ideii naţionale, cucerirea acestei mase constituie misiunea cea mai înaltă şi cea mai importantă a mişcării noastre; şi activitatea acesteia nu trebuie să se ocupe numai de satisfacerea nevoilor prezentului; ea trebuie să ia în considerare mai ales în realizările ei consecinţele pe care le pot avea pentru viitorul patriei. Astfel că, încă din 1919, noi înţeleseserăm că noua mişcare trebuia să reuşească înainte de toate să naţionalizeze masele.

De aici rezultau, pentru tactica de urmat, o serie de obligaţii.

1. Pentru a cîştiga masa în favoarea ridicării naţionale, nici un sacrificiu nu este prea mare.

Oricare ai- fi concesiile de ordin economic făcute muncitorului de-acum şi mereu, acestea nu se pot compara cu beneficiul cu care se alege de aici ansamblul naţiunii, dacă ele contribuie la intrarea unor pături populare importante în corpul social din care fac parte.

Numai minţile lipsite de subtilitate şi mărginite – din păcate atît de numeroase în mediile noastre muncitoreşti ■ pot să nu recunoască faptul că, cu timpul, nici un avînt economic nu le va fi posibil şi, prin urmare, profitabil, cîtă vreme nu va fi fost restabilită o solidaritate puternică între popor şi naţiune.

Dacă, în timpul războiului, sindicatele ai* fi apărat cu înfocare interesele lucrătorilor, dacă, chiar în timpul războiului le-ar fi smuls chiar ele, de mii de ori, prin grevă, antreprenorilor, pe atunci lacomi de dividente, consimţămîntul la revendicările muncitorilor pe care îi asupreau, dacă ele şi-ar fi proclamat cu tot atîta fanatism cultul pentru ideea germană, continuînd opera de apărare naţională, şi dacă i-ar fi dăruit patriei, cu aceeaşi ardore, împinsă pînă la paroxism, tot ceea ce i se cuvenea patriei, războiul n-ar fi fost pierdut. Cît de neînsemnate ar fi fost aceste concesii economice, chiar şi cele mai importante, faţă de importanţa extraordinară a victoriei!

Astfel, în cadrul unei mişcări care caută să redea muncitorului german

lui german, este necesar să se înţeleagă că sacrificiile economice sînt bile  cîtă vreme nu compromit trăinicia  şi independenţa economiei

Je.

2.  Educaţia naţională a maselor nu poate fi înfăptuită decît pe calea

;ă a ridicării sociale; de fapt, numai prin acest mijloc pot fi obţinute le economice de bază care ar permite fiecăruia să se împărtăşească din e culturale ale naţiunii.

3.  Naţionalizarea masei nu poate fi, în nici un caz, obţinută prin jumătăţi
iră sau printr-un apostolat timid, ci cu o orientare a eforturilor împinsă
mă, cu fanatism, pînă la scopul care trebuie atins. Aceasta înseamnă că
r nu poate fi făcut „naţional” în sensul foarte moderat dat acestui cuvînt
hezia noastră actuală; frebuie acţionat naţional, cu toată impetuozitate
[e soluţiile extreme.

Otrava nu e învinsă decît de contraotravă şi numai nişte burghezi îşi pot închipui că procedeele de mijloc îi vor conduce în împărăţia

Marea masă a unui popor nu este alcătuită nici din profesori, nici din ţi. Ea este puţin accesibilă ideilor abstracte. In schimb, va fi impresio-i uşor în domeniul sentimentelor şi acolo se găsesc resorturile tainice ale r sale, fie pozitive, fie negative. De altfel, ea nu reacţionează bine decît irea unei manifestări de forţă orientată net într-o direcţie sau într-o opusă, dai* niciodată în folosul unei jumătăţi de măsură care şovăie între două. A întemeia ceva pe sentimentele mulţimii necesită de asemenea ă fie extrem de stabile. Credinţa este mai greu de zdruncinat decît Iragostea e mai puţin schimbătoare decît stima, ura e mai durabilă decît a. In toate timpurile, forţa care a pus în mişcare pe acest pămînt le cele mai violente a constat nu atît în proclamarea unei idei ştiinţifice aea stăpînire pe mulţime, cît într-un fanatism însufleţitor şi într-o ă isterie care le înflăcăra nebuneşte.

)ricine vrea să cîştige masa trebuie să cunoască cheia care deschide îimii ei. Aici obiectivitatea înseamnă slăbiciune, voinţa înseamnă forţă. L Nu poţi cîştiga sufletul unui popor decît dacă, în timp ce lupţi pentru a propriului scop, veghezi la nimicirea oricărui duşman ce caută să i se

)in toate timpurile, poporal a considerat atacul nemilos al adversarilor ovadă a dreptului său; pentru el, a renunţa la distrugerea lor înseamnă i de dreptul său; înseamnă chiar negarea existenţei lui. lasă nu este decît o parte din natură; sentimentele ei nu îi permit să n armonie cu oameni care nu ascund că vor contrariul a ceea ce vrea Ea nu concepe decît victoria celui mai tare şi nimicirea sau cel puţin sa necondiţionată a celui mai slab.

raţionalizarea masei noastre nu va putea reuşi decît dacă pe lîngă lupta entru cucerirea sufletului poporului nostru se întreprinde distrugerea

237

5. Toate marile probleme ale timpului nostru sînt probjîme d^ momerlt

otrăvitorilor săi internaţionali. 5. Toate marile probleir şi nu reprezintă decît urmarea unor cauze determinate.

O singură cauză, între toate, prezintă totuşi o important fund/i        a ‘ ‘ aceea a menţinerii rasei în organismul social. Numai în sînfe stă i sa

slăbiciunea omului. Popoarele care nu recunosc şi nu apreciază iif      .   ^ .
,,,           . .            –  –         -,              •                       Z.     e Canişului

bazelor lor rasiste seamănă cu nişte oameni care ai* vrea sa-i onfere f.

calităţile ogarului, fără să înţeleagă că iuţeala şi docilitatea csnişuluf
calităţi dobîndite prin dresură, ci sînt inerente rasei înseşi. Popoaj     fl
renunţă să-şi menţină puritatea rasei renunţă, totodată, la unititea de                   ‘

toate manifestările lui.                                                                              ,,    _ ..

Dezmembrarea fiinţei lor este consecinţa firească şi ineviabilă^ ,    ,   ” sîngelui lor, iar dezagregarea forţelor lor spirituale şi creatoare nu f efectul modificărilor aduse temeliilor lor rasiste.

Cel ce vrea să scape poporul german de imperfecţiunii! vădita sînt inerente originii sale va trebui mai întîi să-1 scape de cel ca’e 1-a î/ calea acestor imperfecţiuni.

Naţiunea germană nu se va putea ridica din nou dacă publem/ ca urmare, problema evreiască nu este examinată cu fermitate

Problema rasei nu este numai cheia istoriei lumii, ea ese cea \ umane.

6.   Incorporarea  într-o  comunitate   naţională  nouă  a marii’ poporului nostim, care astăzi se află în tabăra internaţionalismului, nuţi’      ., nici o renunţare la ideea ca fiecare să apere interesele legitim1 ale o/ . de  condiţia  lui.  Toate  aceste  interese  specifice  diferitelor condiţj/ profesiuni nu trebuie să antreneze defel separarea dintre clase:acestej   …   .

decît fenomene rezultate firesc din modurile vieţii noastre economice. G/ .    ,

, .,           _   .      ,                                 …_..            .varate

rea giiiparilor profesionale nu se opune cu nimic formam mei tf . ,

colectivităţi populare, căci aceasta constă în unitatea corpului sociali1

chestiunile privitoare la acest corp social.                                                .* ,

T , ,                      .        j- ••       • ,     j        ■,- ,    ..              etatea

Înglobarea  unei  condiţii  sociale,  devenita  o  clasa,   n come.    ,

populai’ă, sau numai în stat, nu se produce prin coborîrea claseJbr maif,^ j ‘ ci prin ridicarea claselor inferioare. Burghezia de astăzi nu a f>st in» stat prin măsuri luate de nobilime, ci prin propria ei activităţi şi sulf ei conducere.

Muncitorul german n-a intrat în cadrul comunităţii germanei,. unor scene de fraternizare melodramatică, ci pentru că şi-a îidicat f situaţia socială şi culturală pînă a atins simţitor nivelul altor clase.

O mişcare care îşi atribuie un scop asemănător va trebui săi1, aderenţi mai întîi în tabăra muncitorilor. Ea nu trebuie să se adrese/ intelectualilor decît în măsura în care aceasta va fi înţeles din ţlin scy , trebuie atins. Mersul acestui fenomen de transformări şi de aprepiere , nu este o treabă de zece sau douăzeci de ani: experienţa ne determină si/

c 16 — Mein Kampf

upi-inde multe generaţii.

iei mai mare obstacol în calea apropierii dintre muncitorul de astăzi şi

>a   naţională   nu   este   acţiunea   reprezentanţilor   intereselor   sale

ve   ci a conducătorilor care o aţîţă în direcţia internaţionalismului,

uirit ostil poporului şi patriei.

celeaşi asociaţii sindicale   conduse din punct de vedere politic într-un

}nal şi în mod sincer populai” • vor transforma milioanele de muncitori

iri  de  mare  valoare  ai  colectivităţii naţionale,  fără ca  aceasta să

ze luptele izolate ce s-ar putea da pe terenul pui’ economic.

i mişcare care vrea să 1 redea onorabil pe muncitoiiil german popoiiilui

smulgă din utopia internaţionalistă trebuie mai întîi să atace extrem c anumite concepţii care domnesc în mediile patronale şi anume că, rat în comunitatea populară, muncitoiiil şi-a pierdut, din punct, de onomic, mijloacele de a se apăra de patronul său; şi că cea mai mică

de apărare a intereselor vitale ale muncitorilor, chiar şi a celor mai ;, constituie un atac împ’otnva intereselor colectivităţii.

combate o astfel de teorie înseamnă a combate o minciună cunoscuta; atea populară nu îşi impune obligaţiile unor anumite părţi ale sale, ci

n muncitor păcătuieşte fără îndoială împotriva spiritului unei îţi populare demne de acest nume cînd, fără consideraţie faţă de binele de menţinerea statului economic naţional şi, bazîndu-se pe forţa lui, meninţător revendicări exagerate. Dai1 un antreprenor nu lezează mai astă comunitate dacă prin metode de exploatare inumane şi prin

extorcări foloseşte greşit forţa de muncă a naţiunii şi cîştigă milioane, îătar, din sudoarea muncitorilor săi.

l îşi pierde astfel dreptul de aşi spune „naţional” şi de a vorbi despre tate  populară,  căci  nu este decît o canalie  egoistă care  seamănă îirea şi provoacă luptele care rezultă de aici, lupte care, în orice caz, nătoare ţării, szervorul din care mişcarea noastră va trebui să se aprovizioneze va

primul rînd masa muncitorilor. Această masă trebuie smulsă din ernaţionalistă, din situaţia ei socială critică, trebuie scoasă din sărăcia ilă şi transformată într-un element hotărît, valoros, însufleţit de ;e naţionale şi de voinţă naţională, al comunităţii noastre populare, acă în sferele naţionale luminate există oameni ataşaţi fierbinte de >r şi viitorul său şi conştienţi de importanţa luptei al cărei preţ este tcestei mase, aceşti oameni vor fi. bineveniţi în rîndurile mişcării <i vor constitui în mod util scheletul ei spiritual. Acestea fiind zise, noi

ni să atragem de partea noastră vitele electorale bui’gheze. Căci ne-am

astfel cu o masă a cărei mentalitate ai1 avea mai degrabă ca efect

„ea unor pături sociale mult mai întinse.

asigur, teoretic este foarte frumos să vrei să strîngi într-o aceeaşi

239

mişcare masele cele mai largi, venite şi de sus şi de jos. Dai* trebuie să ţinem cont de următoarele: este poate cu putinţă să obţinem asupra clasei burgheze o influenţă psihologică suficientă pentru ai inculca opinii noi sau chiar o înţelegere sănătoasă a lucrurilor; dai’ nu ne putem gîndi să facem să dispară nişte calităţi caracteristice sau, mai bine zis, imperfecţiuni a căror origine şi dezvoltare datează de cîteva secole. In sfîrşit, scopul nostru nu este modificarea spiritelor într-o tabără care este deja naţională; trebuie să aducem la noi tabăra antinaţionalilor.

Şi aceasta este ideea care trebuie să impună în final orice tactică a mişcării.

7. Această luare de poziţie unilaterală şi însăşi prin aceasta foarte limpede trebuie să se regăsească şi în propaganda mişcării şi invers, propaganda noastră se va strădui s-o dezvolte la x’îndul ei.

Căci, pentru ca propaganda în favoarea mişcării să fie eficace, ea trebuie să se exercite într-o singură direcţie; în caz contrar, avînd în vedere diferenţa de formaţie intelectuală a celor două tabere prezente, această propagandă ai* fi neînţeleasă de una din ele sau respinsă de cealaltă, deoarece se sprijină pe adevăruri evidente .şi ca urmare lipsite de interes.

Nici chiar modul de exprimare şi tonul adoptat nu pot produce acelaşi efect asupra a două pături sociale atît de diametral opuse.

Dacă propaganda renunţă la o anumită naivitate a expresiei, ea nu va reuşi să mişte sensibilitatea masei. Dacă, în schimb, introduce în vorbele şi gesturile ei întreaga asprime de sentimente a masei, ea nu va atinge mediile zise „intelectuale”.

Intre o sută de persoane care-şi zic oratori nu există zece care să ştie să vorbească cu aceeaşi eficacitate .şi, fireşte, despre acelaşi subiect astăzi unui auditoriu format din măturători de stradă, din lăcătuşi şi din curăţători de canale şi mîine unor profesori din învăţămîntul superior şi unor studenţi. înţeleg să le vorbească sub o formă care să corespundă posibilităţilor de asimilare ale unora şi ale celorlalţi şi care, în plus, să exercite influenţă asupra lor şi care să dezlănţuie şi la unii şi la ceilalţi aceeaşi furtună de aplauze.

Trebuie să avem mereu prezent în minte gîndul că nici cea mai frumoasă idee a unei teorii înalte nu se poate răspîndi de obicei decît prin intermediul minţilor înguste, ba chiar foarte înguste.

Nu e vorba de ceea ce ar putea spune creatorul unei idei geniale, ci de ceea ce devine această idee în gura celui care o transmite şi de succesul pe care îl obţine sub această formă.

Astfel că forţa de expansiune a social-democraţiei, mai mult, a piişcâfu marxiste, se întemeiază mai ales pe unitate şi., ca urmare, pe uniformitatea publicului căruia i se adresa.

Cu cit ideile expuse păreau mai limitate, ba chiar mărginite, cu atît ele erau mai uşor acceptate şi puse în practică de o masa a cărei capacitate se potrivea bine cu hrana spirituală ce-i era servită.

iceea noua mişcare trebuie să pornească pe un drum în acelaşi timp

ai”.

jaganda trebuie menţinută, atît în privinţa fondului cît şi în privinţă

nivelul  masei  şi  valoarea  ei nu  trebuie  măsurată decît după

abţinute.

dunările populare, oratorul care vorbeşte cel mai bine nu este acela

enind spre el inteligenţa celor prezenţi, ci acela care cucereşte inima

‘intelectual” care, la o adunare populară, ai* critica meschin lipsa dirii într-un discurs care ai’ fi influenţat evident păturile de jos pe să le cucerească, n-ar dovedi decît incapacitatea completă a raţiunii propriei sale valori, în privinţa noii mişcări.

lujba mişcării noastre nu avem nevoie decît de intelectuali ;ă înţeleagă destul de bine misiunea noastră şi ţelul nostim pentru tivitatea propagandei noastre numai după succesele ei şi absolut ipresia pe care a putut-o produce. într-adevăr, propaganda nu este i a întreţine mentalitatea naţională a oamenilor care o au deja, ci tiga pe adversarii concepţiei noastre despre poporul german, dacă acelaşi sînge cu noi.

neral, metodele pe care le-am prezentat deja sumai’ cînd am vorbit

ganda pe timp de război mi se pai’ perfect convenabile mişcării

fiind procedeele lor deosebit de indicate de lămurire a ideilor.

sul a dovedit înaltul grad de perfecţiune a acestor metode.

jlocul de a reuşi o mişcare de reformă politică nu va fi niciodată

l influenţarea forţelor conducătoare; necesară este cucerirea puterii

ee care trebuie să zdruncine lumea din temelii are nu numai

: datoria să-şi asigure mijloacele care fac posibilă împlinirea

r. Aici, pe pămînt, succesul este singurul judecător care hotărăşte

este dreaptă sau nedreaptă, şi prin cuvîntul succes nu înţeleg, ca

irea puterii, ci acţiunea binefăcătoare asupra întregului popor,

r o lovitură de stat nu trebuie considerată reuşită • cum declară

i magistraţi lipsiţi de conştiinţă – pentru că revoluţionarii vor fi

stăpînire pe putere, ci numai dacă naţiunea, mulţumită cuceririi

3 care şi le fixase mişcarea revoluţionară, este mai înfloritoare

imul trecut.  Raţionament care nu poate fi aplicat revoluţiei

se intitulează lovitura de forţă a bandiţilor din toamna lui 1918.

cazul în care cucerirea puterii politice este cea dintîi condiţie care

inită pentru reuşita intenţiilor reformei, o mişcare cu asemenea

î, încă din prima zi a existenţei sale, să fie conştientă de faptul că

de masă şi nu una de club literar de consumatori de ceai sau a

•urgheze de jucători de popice.

a mişcare este în esenţa şi în organizarea ei interioară antiparla-te cuvinte ea tăgăduieşte în general principiul – ca în propria sa

241

organizare internă – suveranităţii majorităţii în virtutea căreia şeful guvernului este coborît la rangul de simplu executant al voinţei altora. Mişcarea susţine principiul că, atît în problemele însemnate, cît şi în cele mărunte, şeful deţine o autoritate necontestată, care implică întreaga lui răspundere.

Consecinţele practice ale acestui principiu pentru mişcarea noastră sînt:

Preşedintele unei grupări subordonate este instalat în funcţie de şeful grupării imediat superioare; el este răspunzător de conduita grupării sale; toate comisiile sînt la dispoziţia lui; în schimb, el nu depinde de nici o comisie.

Nici o comisie nu are drept de vot; nu există decît comisii de cercetare, cărora şeful responsabil le repartizează munca. Din acest principiu decurge organizarea din Bezirk, din Kreis, sau din Gau1); pretutindeni şeful este numit de şeful imediat superior şi în acelaşi timp i se cuvin o autoritate deplină şi puteri nelimitate. Numai şeful întregului partid este ales, conform regulilor asociaţiei, în adunarea generală a membrilor. Dai* el este şeful exclusiv. Toate comisiile sînt dependente de el; el nu depinde de nici una. El are răspunderea, dai- o poartă în întregime pe umerii săi. Dacă şeful a încălcat principiile mişcării sau dacă i-a servit prost interesele, partizanilor săi le revine sarcina de al face să compară în forum, în vederea unei alegeri noi şi spre a i se retrage funcţia. Atunci el este înlocuit de omul nou care pare cel mai capabil şi care este, la rîndul său, investit cu aceeaşi autoritate şi cu aceeaşi responsabilitate.

Una din îndatoririle cele mai stricte ale mişcării noastre este să considere acest principiu ca imperativ, nu numai în propriile sale rînduri, ci în cadrul întregului stat.

Cine vrea să fie şef, poartă, odată cu autoritatea supremă şi nelimitată, povara grea a unei responsabilităţi totale.

Cel ce nu e capabil să facă faţă consecinţelor actelor sale sau care nu se simte destul de curajos pentru aceasta nu e bun de nimic ca şef. Numai un erou îşi poate asuma această funcţie.

Progresele şi civilizaţia omenirii nu sînt produsul majorităţii, ci se întemeiază numai pe geniul şi activitatea personalităţii.

Pentru a-i reda poporului nostru măreţia şi puterea, este necesară mai întîi glorificai’ea personalităţii şefului şi prezentai’ea ei în toate drepturile sale.

Din acest motiv mişcarea este antiparlamentară; şi chiar dacă se ocupă de o instituţie parlamentară, trebuie s-o facă numai pentru a o ataca în vederea eliminării unei rotiţe politice în care trebuie să vedem unul din semnele cele mai distincte ale decăderii omenirii.

10. Mişcarea nu este de acord să ia poziţie în chestiunile care ies din cadrul activităţii sale politice sau care nu pai* de o importanţă fundamentală.

Scopul ei nu este o reformă religioasă, ci o reorganizare politică a poporului nostru. Ea vede în cele două confesiuni religioase ajutoare la fel de

Arondisment, judeţ, regiune. (N.T.)

pentru conservarea poporului nostru; ea combate deci partidele cărei

religiei rolul fundamental de sprijin moral pentru a face din ea doar

iment pentru folosinţa partidelor.

lisiunea mişcării nu este restabilirea unei forme de stat determinate,

i împotriva unei alte forme de stat, ci stabilirea principiilor fundamen

ie care nici republica nici monarhia nu se pot menţine.

ia nu constă nici  în întemeierea unei monarhii,  nici  în întărirea

i, ci în crearea unui stat germanic.

orma exterioară care trebuie dată acestui stat pentru a încununa opera

ită o importanţă fundamentală; este o treabă care trebuie hotărîtă mai

uncţie de oportunitatea practică a momentului.

a un popor care va fi înţeles în sfîrşit marile probleme şi marile eforturi

existenţei sale, chestiunea formei de guvemămînt nu trebuie să mai

i lupte interne.

hestiunea organizării  interne  a mişcării  este  o  problemă  nu  de

ci de adaptare oportună la scopul urmărit, ea mai bună organizare nu este aceea care interpune între şeful unei

partizanii săi un sistem, considerabil de intermediari; este cea care t mai puţini cu putinţă. Căci a organiza înseamnă a transmite unui arte mare de oameni o idee determinată • născută întotdeauna în capul ui” om   şi a asigura apoi transformarea acestei idei în realitate, rganizarea nu este aşadar, la urma urmei, decît un râu necesar. Ea nult, un mijloc de a atinge un anumit scop; ea nu este scopul, in moment, ce lumea produce mai multe creaturi inconştiente decît

1 gîndesc, este întotdeauna mai uşor să pui pe picioare o organizaţie
îaterializezi nişte idei. Stadiul de dezvoltare a unei idei pe cale de

îndeosebi cînd prezintă un caracter de reformă, este, în linii mari,

idee genială provine întotdeauna din mintea unui om în care se jcaţia de aşi transmite credinţa restului omenirii. El propovăduieşte nceput şi încetul cu încetul îşi cîştigă un anumit număr de partizani, ansmiterea directă şi personală a ideilor unui om semenilor săi este

ideal; este de asemenea şi cel mai firesc. Pe măsură ce numărul :reşte, propovăduitorului îi va fi din ce în ce mai greu să continuie săi

2 personal şi direct pe nenumăraţii săi partizani, săi domine şi săi
i toţi. Şi, după cum pe măsură ce o comună se extinde, simpla circulaţie
unct la altul trebuie să facă obiectul unei reglementări, tot astfel, şi
az, trebuie să se ia hotărîrea creerii unor rotiţe stânjenitoare. S-a
:u statul ideal: el va cunoaşte răul necesar organizării. Trebuie luată
rare formarea micilor grupări subordonate, ca de pildă în mişcarea
ide grupările locale sînt celulele elementare ale organizaţiilor de un
ridicat,

tuşi, dacă aceste fracţionări sînt aprobate înainte ca autoritatea

243

creatorului doctrinei şi a şcolii pe care a întemeiat-o să fie incontestabil stabilită, unitatea învăţăturii riscă să fie slăbită. Nu se va da niciodată prea multă importanţă existenţei unui centru politic şi geografic unde să se afle capul mişcării.

Valurile negre ale Meccăi şi farmecul magic al Romei dau în timp mişcărilor al căror sediu sînt o forţă făcută din unitatea internă şi din supunerea faţă de omul care simbolizează această unitate.

De aceea, cînd se creează celulele elementare ale organismului, nu trebuie niciodată neglijată menţinerea întregii importanţe a locului de origine a ideii şi ridicarea sus şi tare a prestigiului ei.

Această proslăvire fără margini din triplul punct de vedere simbolic, moral .şi material a locului de unde a provenit ideea şi unde se află conducerea mişcării trebuie să fie urmărită exact în măsura în care înmulţirea nesfîrşită a celulelor subordonate ale mişcării pretinde noi grupări după exemplul organizaţiei.

Fiindcă dacă numărul crescînd al adepţilor şi imposibilitatea de a continua întreţinerea legăturilor directe cu ei conduce la constituirea unor grupări subordonate, tot astfel înmulţirea nesfirsită a acestor grupări le obligă să se unească în grupări mai mari care, din punct de vedere politic, ai- putea fi calificate, spre exemplu, drept asociaţii regionale sau districtuale.

Menţinerea grupărilor locale situate la nivelul cel mai de jos al ierarhiei sub autoritatea centrului mişcării este relativ uşoară, în schimb trebuie să recunoaştem întreaga dificultate de a impune această autoritate organizaţiilor mai numeroase care se constituie pe urmă. Şi totuşi acest lucru este esenţial pentru salvarea unităţii mişcării şi, în consecinţă, pentru realizarea ideii.

Dacă, pe deasupra, aceste organisme intermediare mai importante se grupează, creşte şi dificultatea de a asigura pretutindeni supunerea absolută faţă de ordinele venite de la organele centrale.

De aceea mecanismul complet al unei organizaţii nu trebuie pornit decît in măsura în care autoritatea spirituală a organului central .şi a ideii care îl animă pare garantată fără rezerve. In sistemele politice, această garanţie nu pare a fi completă decît dacă puterea a fost efectiv preluată.

Rezultă de aici că directivele pentru organizarea internă a mişcării sînt următoarele:

a) Concentrarea întregii activităţi mai întîi într-un singur oraş: Munchen.
Adunarea în acest punct a unui grup de partizani absolut sigur; crearea unei
şcoli pentru răspîndirea ulterioară a ideii, Trebuie cîştigată autoritata necesară
pentru viitor, dobîndind, tot acolo, succesele cele mai însemnate şi mai izbitoare
care pot fi obţinute.

Pentru ca mişcarea şi conducătorii ei să fie cunoscuţi, trebuia nu numai zdruncinată vizibil convingerea că şcoala mai’xistă care funcţiona acolo era de neînvins, ci şi dovedită posibilitatea unei mişcări opuse.

b) Să nu se creeze grupări locale în alte părţi, decît odată ce autoritatea

nului de conducere de la Munchen este definitiv asigurată.

Să se constituie apoi asociaţii districtuale, regionale sau pe ţară, nu

nci cînd li se va simţi nevoia, ci după ce se vor fi obţinut garanţii

;e de supunere completă faţă de organul central.

n   plus,   crearea   organismelor   subordonate   depinde   de   numărul

or socotiţi capabili să le fie eventual trimişi în calitate de şefi.

n această privinţă există două soluţii:

t) Mişcarea dispune de mijloacele financiare necesare  atragerii şi

L oamenilor inteligenţi, capabili să devină mai tîrziu conducători. Ea

mei la treabă personalul astfel cîştigat pentru cauză şi îl foloseşte

adaptîndu-1 riguros la scopul care trebuie atins, în special în ceea ce

tactica de practicat.

iceastă soluţie este cea mai simplă şi cea mai rapidă: ea presupune

jloace pecuniare însemnate, căci acest material de şefi nu este în stare

i pentru mişcare decît dacă este retribuit.

I Urmare lipsei de resurse financiare, mişcarea nu este în măsură să

i şefi plătiţi; ea este nevoită să facă apel la oamenii care se simt onoraţi

ceasta cale este cea mai lungă şi cea mai grea. Conducerea mişcării neori să lase nedesţelenite regiuni întinse, atunci cînd nu dispune, irtizanii săi, de nici un om capabil să organizeze şi să dirijeze acţiunea ;a respectivă.

! poate întîmp ia ca teritorii întinse să nu ofei’e nici o resursă în această n timp ce alte localităţi vor avea doi sau trei oameni de capacitate gală. Greutăţile ce se pot ivi din această pricină sînt considerabile şi •ezolvate decît după cîţiva ani.

ar condiţia dintîi, pentru constituirea unui element al organizării, este aşezarea omului potrivit în fruntea ei.

Lpă cum o trupă fără ofiţer va fi mai lipsită de valoare, tot aşa o î politică este inoperantă dacă nu are conducătorul care îi trebuie, că oamenii nu dispun de o personalitate care poate fi aşezată în iei grupări locale, e mai bine să se abţină de la constituire decît să rganizarea ei.

să fii conducător nu e suficient să ai voinţă, mai sînt necesare şi însă puterea de voinţă şi energia trec înaintea geniului singur. Cel •nducător este cel în care se reunesc capacitatea, spiritul de decizie enţă în execuţie.

toni] unei mişcări este condiţionat de fanatismul şi intoleranţa pe i săi le aplică spre a o considera drept singura mişcare întru totul tuturor aranjamentelor de acelaşi ordin.

e o foarte mare greşeală să credem că forţa unei mişcări creşte prin “u o mişcare analoagă. Va exista poate o creştere a desfăşurării e, în ochii unui observator superficial, va părea o creştere a forţei; în

245

realitate, mişcarea va fi primit germenii unei slăbiri interne care nu va întîrzia să se facă simţită.

Căci, orice s-ar putea spune despre asemănarea dintre două mişcări, nu există similitudine. Altminteri n-ar exista două mişcări; n-ar exista decît una singură. In plus – oricare ai* fi punctul asupra căruia pot exista diferenţe, chiar dacă nu s-ar baza decît pe valoarea diferită a celor doi conducători – ele există. Legea firească a oricărei dezvoltări nu comportă împerecherea a două organisme, ci victoria celui mai puternic şi exploatarea metodică a forţei învingătorului, care nu este posibilă decît prin lupta pe care o provoacă.

Unirea a două partide politice asemănătoare poate produce avantaje politice trecătoare: dar, cu timpul, un succes obţinut astfel devine cauza unor slăbiciuni care se vor manifesta mai tîrziu.

O mişcare nu poate deveni mare decît dezvoltîndu-şi nelimitat forţa interioară şi dacă mişcarea creşte în mod durabil cîştigînd victoria definitivă asupra tuturor concurenţilor săi.

Fără nici o îndoială, se poate spune că forţa ei şi, odată cu ea, dreptul ei
la viaţă nu se dezvoltă decît în măsura în care admite drept condiţie extinderea
ideii de luptă; se poate spune de asemenea că momentul în care mişcarea va fi
atins forţa maximă este acela în care victoria completă se va fi situat de partea
ei.                                                 \.

O mişcare nu va pretinde deci victorie decît unei tactici care, departe de a-i aduce succese imediate însă de moment, îi va impune o perioadă lungă de dezvoltare progresivă şi de lupte îndelungate cauzate de intoleranţa ei absolută faţă de celelalte.

Nişte mişcări care nu-şi datorează dezvoltarea decît unei aşa-zise asocieri de organisme asemănătoare, cu alte cuvinte compromisurilor, seamănă cu nişte plante de seră pentru culturi timpurii.

Ele cresc în înălţime, dai’ le lipseşte forţa de a înfrunta secolele şi de a rezista violenţei furtunilor.

Puterea tuturor organizaţiilor mari care întruchipează o idee măreaţă s-a bazat pe fanatismul cu care s-au ridicat, intolerante, sigure de dreptul lor şi încrezătoare în victoria împotriva a tot ce le era străin.

Cînd o idee este justă prin ea însăşi şi cînd, înarmaţi cu această convingere, adepţii ei încep să se bată pentru ea aici, pe pămînt, ei sînt invincibili; orice atac împotriva lor nu face decît să le mărească forţa.

Creştinismul nu a devenit atît de important făcînd compromisuri cu opiniile filozofice ale antichităţii aproape asemănătoare cu ale lui, ci proclamînd şi apărînd cu un fanatism inflexibil propria sa învăţătură.

Avansul aparent pe care-1 pot realiza mişcările politice aliindu-se cu altele este repede depăşit de progresele unei învăţături care organizează şi care luptă ea însăşi în cea mai deplină independenţă.

Mişcarea trebuie să-şi instruiască membrii să nu vadă în luptă un element secundai- şi neglijabil, ci însuşi scopul. Din acest moment, ei nu se vor

me de ostilitatea aversarilor lor; dimpotrivă; vor simţi in aceasta condiţia a propriei lor raţiuni de a fi, Ei nu se vor teme de ura duşmanilor lui nostru şi de concepţia noastră despre lume; din contră, o vor dori cu •are;   dar,   printre   manifestările   acestei   uri,   figurează   minciuna   şi

ia.

Cel care nu este combătut de ziarele evreieşti, cel pe care acestea nu î] >ază nu este un bun german, nici un naţionalsocialist adevărat; itatea sa, sinceritatea convingerii şi puterea sa de voinţă au ca măsură ostilitatea pe care i-o arată duşmanul de moarte al poporului nostra.

Partizanilor mişcării noastre şi, în general, întregului popor, trebuie să gem atenţia din nou şi mereu că ziarele evreieşti sînt o ţesătură de

ii.

Chiar dacă un evreu spune adevărul, el o face cu scopul precis de a o înşelătorie şi mai mare; şi în acest caz, el minte, aşadar, conştient, este un mare maestru în minciuni: minciuna şi înşelăciunea sînt armele aptă.

Orice calomnie, orice calomnie de origine evreiască îi însemnează pe ii noştri cu o cicatrice glorioasă.

Cel pe care-1 denigrează cel mai mult, este şi mai mult de-al nostru; cel :are nutresc o ură de moarte este prietenul nostru cel mai bun. Cel care citeşte dimineaţa un ziar evreiesc în care nu e calomniat să se gîndească la faptul că ziua precedentă a fost o zi pierdută; dacă ar t-o bine, evreul l-ar fi urmărit, l-ar fi denigrat, calomniat, insultat .şi t. Şi numai cel care merge împotriva acestui duşman de moarte al ii nostru şi al întregii omeniri sau civilizaţii ariene are dreptul să se să fie expus calomniilor şi ostilităţii acestei rase.

2înd aceste principii vor fi. trecut în sîngele şi măduva partizanilor îişcarea noastră va fi de neclintit şi de neînvins.

Mişcarea noastră trebuie să dezvolte prin toate mijloacele respectul

ităţii. In cadrul ei nu trebuie uitat niciodată că valoarea a tot cee ce este

se întemeiază pe valoarea individuală .şi că orice idee .şi orice acţiune

d forţei creatoare a unui om. Nu trebuie uitat nici că admiraţia faţă de

ste mare nu este, nu reprezintă numai un tribut de recunoştinţă adus

ci şi un bine care-i înlănţuie şi i uneşte pe toţi aceia care încearcă

ecunojţtinţă.

‘ersonalitatea nu poate fi înlocuită. Acest luciu este adevărat îndeosebi Loc să întrupeze o forţă mecanică, ea întrupează elementul cultural şi Un maestru ilustru nu poate fi înlocuit: nimeni altcineva nu poate de terminarea operei lui după moartea sa; la fel stau lucrurile şi în ai mare poet, al unui gînditor, al unui om de stat şi al unui mare

ăci opera lor a încolţit pe terenul artei; ea na fost fabricata de o a a fost un dai- natural al graţiei divine.

247

Cele mai mari revoluţii şi cele mai mari cuceriri ale oamenilor pe acest pămînt, cele mai mari opere culturale, rezultatele nemuritoare pe care le-au obţinut ca şefi de guverne etc, toate acestea sînt pe vecie legate de un nume şi vor rămîne simbolizate de acest nume. A renunţa la omagierea unui spirit celebru înseamnă a te lipsi de o forţă uriaşă, aceea care emană din numele bărbaţilor şi femeilor care au fost mari.

Evreii o ştiu foarte bine. Tocmai eis ai căror oameni mari n-au fost mari decît prin eforturile lor distructive îndreptate împotriva omenirii şi civilizaţiei, cultivă această admiraţie idolatră. Dar ei încearcă să o prezinte ca nedemnă şi o stigmatizează numind-o “cultul individualităţii”.

Dacă un popor este destul de laş ca să se ralieze acestei opinii neruşinate şi înfumurate a evreilor, el renunţă la cea mai mare dintre forţele pe care le posedă: căci a respecta un om de geniu, concepţiile sale, operele sale reprezintă o forţă; a respecta masa nu.

Cînd inimile sînt zdrobite, cînd sufletele disperă, din umbrele trecutului se ivesc cei care au ştiut odinioară să facă strîmtorarea şi frămîntările omeneşti, ofensa şi mizeria, servitutea intelectuală şi constrîngerea fizică să dea înapoi; ei îşi pleacă privirile asupra muritorilor disperaţi şi le întind mîinile lor fără de moarte.

Vai de poporul căruia îi e ruşine să le apuce!!!

Cînd am început lansarea mişcării noastre, am avut de suferit mai ales din’. pricină că numele nostru nu spunea nimănui nimic sau nu trezea nici o semnificaţie exactă; această incertitudine a publicului în privinţa noastră ne compromitea succesul.

Gîndiţi-vă numai: şase sau şapte oameni, nişte necunoscuţi, nişte pîrliţi. se adunau cu intenţia de a crea o mişcare cu scopul de a reuşi acolo unde, pînă în prezent, eşuaseră partide mari, cuprinzînd mulţimi considerabile: reconstitui­rea unui Reich german avînd o putere şi o suveranitate mai întinse. Dacă şi-ar fi bătut joc de noi sau ne-ar fi atacat, am fi fost încîntaţi; dai’ era total deprimant să treci complet neobservat, ca în cazul nostim; din pricina asta sufeream cel mai mult.

Cînd am intrat în intimitatea acestor cîtorva oameni, încă nu putea fi vorba nici despre un jîartid, nici despre o mişcare.

Am povestit deja impresiile legate de primul meu contact cu acest cerc. Am avut atunci, în cursul săptămînilor ce au urmat, timpul .şi ocazia să studiez cum acest aşa-zis partid s-ar putea manifesta şi aceasta nu părea posibil curînd. Doamne Dumnezeule! ce tablou îngrijorător şi descurajam1 era! încă nu exista nimic, dar absolut nimic! Partidul nu exista decît cu numele şi, de fapt, comisia

re cuprindea ansamblul tuturor membrilor era tocmai ca aceia pe care voiam i combatem: un parlament… în miniatură! Şi acolo domnea sistemul votului, Iacă, cel puţin, în parlamentele mari ţipi cît te ţine gura timp de luni de zile îtru nişte probleme mai importante, în micul nostru cenaclu răspunsul ce buia dat unei sczisori primite pricinuia deja un dialog interminabil.

Bineînţeles, publicul nu ştia nimic din toate acestea. La Miinchen ieni nu cunoştea partidul, nici măcar după nume, în afara celor cîtorva adepţi îi şi a rarelor sale legături.

In fiecare miercuri aveam, într-o cafenea din Miinchen, ceea ce noi team o şedinţa a comisiei, iar o dată pe săptămînă o seară de discuţii. Cum ig partidul făcea parte din comisie, asistenţii erau, bineînţeles, mereu îşi. De aceea de-acum trebuia să facem în aşa fel încît limitele exterioare ale lui nostru cerc să se spargă, să cîştigăm noi adepţi şi, înainte de toate, să i cunoscut numele mişcării cu orice preţ.

Iată cum am început: în fiecare lună şi, mai tîrziu, o dată Ia cincisprezece ncercam să ţinem o adunare. Invitaţiile erau scrise la maşină sau de mînă nele care au fost împărţite le-am dus noi înşine. Fiecare se adresa cercului ţintelor sale pentru a atrage cîte una la şedinţele noastre. Rezultatul a fost lamentabil.

îmi mai amintesc şi acum de seara în care, după ce dusesem eu însumi i din acele bilete, aşteptam masele populare care trebuiau să vină. Cu o întîrziere de o oră, “preşedintele adunării” a fost nevoit în sfîrşit să lă şedinţa. Eram tot şapte, mereu aceiaşi.

Am ajuns să multiplicăm la maşina unei firme materialul biroului de ;hen; aceasta ne-a adus cîţiva ascultători în plus la şedinţa următoare, imărul lor s-a ridicat încet de la 11 la 13, la 17, la 23 şi în sfîrşit la 34 Itători.

Mulţumită unor chete foarte modeste făcute de cercul nostru de pîrliţi, it strînge fondurile necesare pentru a însera anunţul unei adunări în ier Beobachter, care pe atunci era independent. De astă dată, succesul ir-adevăr uimitor.

Yegătisem adunarea Ia “Hofbrăuhaus Keller” din Miinchen (care nu onfundat cu sala de festivităţi “Hofbrăuhaus” de la Miinchen). Era o , putînd cuprinde cel mult 130 de persoane. Mi s-a părut o hală uriaşă ra fixată, tremuram cu toţii că n-o să putem umple cu public acel npunător.

i ora 7 erau prezente 111 persoane şi şedinţa a fost deschisă. 1 profesor din Miinchen a prezentat raportul, iar eu, al doilea vorbitor, iau cuvîntul pentru prima dată în public.

crul acesta i se părea foarte îndrăzneţ primului preşedinte al pe atunci domnul Harrer; era, de altfel, un om sincer şi atunci era dacă aveam alte aptitudini, în schimb nu aveam aptitudini de orator, i mai tîrziu na fost. cu putinţă să-1 fac să-şi schimbe părerea.

249

Se înşela însă. îmi fuseseră acordate douăzeci de minute ca să vorbesc la această primă şedinţă, care poate fi numita publică: am vorbit treizeci de minute. Şi ceea ce fusese doar un simţămînt în adîncul meu, fără să ştiu nimic despre el, a fost confirmat de realitate: ştiam să vorbesc!

După treizeci de minute întreaga sală era electrizată şi entuziasmul s-a manifestat mai întîi prin aceea că apelul meu la generozitatea celor de faţă ne-a adus 300 de mărci, ceea ce ne-a luat o mare piatră de pe suflet. Căci mijloacele noastre băneşti erau atît de precare încît nu puteam tipări nici măcar instrucţiu­nile destinate partidului, nici nişte simple foi volante. De-acum înainte aveam un mic fond, datorită căruia puteam continua să luptăm energic pentru a obţine cel puţin ceea ce ne lipsea cel mai mult.

Dai’ succesul acestei prime adunări de o oarecare importanţă a fost extrem de fructuos din alt punct de vedere.

începusem deja să aduc comisiei un anumit număr de tinere forţe proaspete. In timpul îndelungatului meu serviciu militai”, făcusem cunoştinţă cu un număr destul de mare de camarazi buni, care începeau aşadar, încet, la chemările mele, să adere la mişcare.

Erau doar nişte tineri, nişte executanţi obişnuiţi cu disciplina şi care se întorceau din serviciul militai- aducînd cu ei acel principiu excelent după care nimic nu este imposibil şi întotdeauna poţi ajunge acolo unde vrei,

însemnătatea unui asemenea aflux de sînge nou mi s-a arătat la capătul a cîteva săptămîni de colaborare.

Primul preşedinte al partidului din vremea aceea, dl. Harrer, era ziarist şi, ca atare, dotat cu o educaţie vastă. Insă pentru un şef de partid avea un cusur foarte grav: nu ştia să vorbească mulţimilor. îşi dădea sincer toată osteneala; dai* îi lipsea marea însufleţire, şi aceasta poate din pricina lipsei totale de aptitudini deosebite de orator de care suferea.

Dl. Drexler, pe atunci preşedintele grupului local din Miinchen, era un simplu muncitor; ca orator era şi el inexistent; de altfel nu fusese soldat nici pe timp de pace, nici în timpul războiului, astfel că, întregii lui persoane .şi aşa slabe şi şovăielnice îi lipsea formarea la singura şcoală care ştie să transforme în bărbaţi fiinţele cu o natură delicată, lipsite de încredere în sine. Amîndoi erau croiţi din aceeaşi stofă, incapabili nu numai să aibă în suflet credinţa fanatică în victoria mişcării, ci şi să dărîme, cu o voinţă şi o energie de neclintit, obstacolele care se puteau pune în calea progresului ideii noi. O asemenea misiune nu se potrivea decît unor oameni al căror timp şi suflet, deprinse cu virtuţile militare, corespundeau acestui semnalment: sprinteni ca nişte ogari, tari ca pielea, duri ca oţelul Krupp.

Eu însumi eram încă soldat: timp de aproape şase ani fusesem încercat şi exterior şi interior, astfel că la început mă simţeam cu totul străin într-un mediu nou. Şi eu fusesem dezvăţat să spun: “Nu merge” sau “Asta n-o să se poată” sau “Nu putem risca aşa ceva”, “E prea periculos” etc.

Desigur, treaba era periculoasă, fără nici o îndoială. In 1920, în multe

ni din Germania era cu desăvîrşire imposibil să reuneşti o adunare care să mească să facă apel la masele largi şi să invite deschis publicul. Cei care participat la o asemenea adunare ai* fi fost împrăştiaţi, bătuţi, fugăriţi, cu 3le însîngerate.

De aceea foarte puţini oameni erau ispitiţi de un asemenea act de curaj, !e mai mari adunări zise burgheze, asistenţii aveau obiceiu] să se împrăştie iurii în faţa cîinelui la apariţia unei duzini de comunişti.

Dai1 dacă roşiii nu dădeau nici o atenţie cluburilor de burghezi flecari, ir caracter profund candid şi, ca urmare, inofensivitatea lor le eiau mult ine cunoscute decît celor interesaţi, în schimb erau hotărîţi să lichideze ;oate mijloacele o mişcare care li se părea periculoasă. Ori, din toate rile, cea care a acţionat cel mai eficace a fost teroarea, violenţa.

Impostorii marxişti trebuie că urau în cel mai înalt grad o mişcare al cop mărturisit era cucerirea acelei mase care, pînă în prezent, era exclusiv ba partidelor evreieşti şi a financiarilor marxişti internaţionali. Deja titulatura de “Partid Muncitoresc German” îi stîrnea grozav. De aici se putea deduce uşor că la prima ocazie va avea loc o ceartă tă cu conducătorii marxişti, încă beţi de victorie.

In micul cerc al mişcării din vremea aceea, ne temeam un pic de o astfeJ ită. Voiam să ne expunem cît mai puţin în public de teamă că vom fi i. Vedeam deja cu gîndul rezultatele primei noastre adunări mari reduse ) şi mişcarea distrusă poate pentru totdeauna. Eu eram într-o situaţie A cu doctrina mea după care lupta nu trebuie evitată, ci căutată şi în acest rebuie îmbrăcat singurul echipament care asigură protecţia împotriva ;ei. Teroarea nu se înfrînge cu spiritul, ci cu teix>area. Din acest punct de , succesul primei noastre adunări îmi confirma sentimentul: de aceea am :uraj pentru organizarea unei a doua adunări de o oarecare însemnătate. Ea a avut loc în octombrie 1919 la Eberlbrăukeller şi avea ca temă .itowsk şi Versailles; au luat cuvîntul patina vorbitori. Eu am vorbit e o oră şi succesul meu a fost mai mare decît prima dată. Numărul torilor crescuse la peste 130. O încercare de a tulbura şedinţa a fost t înăbuşită de tovarăşii mei.

Aţâţătorii la dezordine o luară ia fugă şi coborîră scările cu cucuie în cap. Peste cincisprezece zile, o nouă adunare a avut loc în aceeaşi sală, în ;a a peste 170 de asistenţi. Sala era plină. Am luat din nou cuvîntul şi ii meu a fost încă şi mai mare.

Am căutat altă sală: am găsit în sfîrşit una, la celălalt capăt al oraşului ului german”, în strada Dachau. Prima adunare din acel nou local a avut tini ascultători decît precedenta: doar 140 de persoane. Speranţele au început din nou să scadâ în comisie; pesimiştii şi-au m că pricina acestei scăderi a numărului asistenţei era repetarea prea tă a “manifestaţiilor” noastre. Am vorbit mult despre asta şi eu am t că un oraş cu 700.000 locuitori putea foarte bine să dea ocazia nu la o

251

şedinţă la cincisprezece zile, ci la zece pe săptămînă; că nu trebuia să se lase descurajaţi de insuccese; că noi eram. pe calea cea bună şi că, mai devreme sau mai tîrziu, îndărătnicia şi stăruinţa noastră ne vor asigura victoria. încolo, toată iarna 1919-1920 nu a fost decît o singură şi aceeaşi luptă dusă pentru a inspira tot mai multă încredere în mişcarea care se năştea şi în eficacitatea victorioasă a violenţei. Şi pentru ca această încredere să devină un fanatism capabil, ca şi credinţa, să răstoarne munţii.

Adunarea următoare care s-a ţinut. în aceeaşi sală mi-a dat din nou dreptate. Numărul ascultătorilor a fost de peste 200, iar succesul aparent a fost la fel de strălucitor ca şi succesul financiar.

Am început imediat să pregătesc o nouă adunare. Ea a avut loc la nici cincisprezece zile mai tîrziu, iar mulţimea auditoriului a depăşit 270 de persoane.

Peste cincisprezece zile convocam pentru a şaptea oară partizanii şi prietenii noii mişcări; acelaşi local abia mai ajungea, aveam peste 400 de persoane de primit.

Acesta este momentul în care am început săi dăm tinerei mişcări constituţia sa internă. Micul nostru cerc a auzit adesea discuţii destul de aprinse pe această temă.

Din diferite părţi încă de pe atunci, şi aceasta continuă mereu era criticat faptul că noua mişcare se numea “un partid”. Am văzut întotdeauna în această preocupare o dovadă a incapacităţii şi a îngustimii de spirit a oamenilor care i se consacrau. Aceştia erau şi sînt mereu oamenii care nu ştiu să deosebească fondul de formă, care încearcă să confere valoare unei mişcări împopoţonînd-o cu un nume cît se poate de bombastic şi de sonor, luciii la care comoara lingvistică a strămoşilor noştri se potriveşte foarte bine, spre nenoroci­rea noastră.

Pe atunci era greu să-i faci pe oameni să înţeleagă că orice mişcare ale cărei idei nu au triumfat încă, şi însăşi din această cauză încă nu şi-a atins scopul, este tot un partid, chiar dacă îşi atribuie insistent, un alt nume.

Dacă un om oarecare vrea să asigure realizarea practică a unei idei îndrăzneţe a cărei punere în practică i se pare folositoare pentru contemporanii săi, el va trebui mai întîi de toate să-şi caute partizani gata să intre în acţiune spre a-i susţine scopurile. Şi dacă aceste scopuri se limitează la distingerea partidului aflat la putere şi la a pune capăt fărîmiţării forţelor, toţi oamenii care se vor ralia acestei concepţii şi care vor proclama aceleaşi intenţii vor fi din acelaşi partid, cîtă vreme scopul nu va fi atins. Numai plăcerea de a căuta pricină pentru nişte vorbe şi de a face nazuri îi poate împinge pe unii dintre aceşti teoreticieni cu perucă – al căror succes practic este invers proporţional cu înţelepciunea să vrea să schimbe o etichetă imaginîndu-şi că schimbă astfel caracterul de partid, pe care îl au toate mişcările tinere.

Dimpotrivă:

Dacă există ceva care îi poate dăuna poporului este această schimbare

nişte expresii vechi pur germanice care nu cadrează cu vremurile i nu reprezintă nimic precis, dai” pot duce cu uşurinţă la aprecierea aei mişcări după numele pe care îl poartă, adevărat scandal, dai- în zilele noastre el poate fi provocat de

ri,

minteri, ai* fi trebuit să pun deja oamenii în gardă, cum am mai ici, împotriva acestor scoliaşti “germani populari” ambulanţi a jzitivâ este întotdeauna egală cu zero şi a căror înfumurare nimb orice măsură. Tînăra mişcare trebuia şi mai trebuie să se mească oameni a căror singură referinţă constă cel mai adesea în 1 luptat timp de treizeci sau patruzeci de ani pentru aceeaşi idee. ineva s-a obosit timp de patruzeci de ani pentru ceea ce numeşte L fi asigurat acestei idei nici cel mai mic succes şi fără să fi oria adversarului său, el a făcut dovada incapacităţii sale, însăşi zeci de ani. Cel mai periculos este că asemenea creaturi nu vor are ca simpli membri; ele pretind să fie primite în rîndul şefilor, iupă părerea lor, pe care îl merită activitatea lor antică şi în care d continue. Dar vai de o mişcare tînără dată pe mîna unor astfel e ca în cazul unui om de afaceri: cel care, în patruzeci de ani, a na lui este incapabil să întemeieze o afacere nouă: tot astfel, un şist” plecat de la o idee măreaţă pe care a distrus-o este incapabil iară mişcare nouă.

îl, toţi aceşti oameni nu vin ca să constituie o fracţiune a noii lujească şi să lucreze în spiritul învăţăturii noi; în cele mai multe a să asigure, o dată în plus, nefericirea omenirii prin aplicarea sonale, aceasta sub protecţia tinerei mişcări şi mulţumită î care le oferă… Dai* care ai* putea fi aceste idei, este destul de t.

*a caracteristică a acestor creaturi este că ele visează la vechii lin tenebrele preistoriei, la topore din piatră de Ger şi la scuturi; cei mai mari fricoşi care se pot închipui.

nai cei care învîrt deasupra capetelor lor în toate direcţiile săbii i imitate după vechile arme germane şi care îşi acoperă capetele ele de urs împăiat, dominate de coarne de taur, aceia nu atacă, cu armele spiritului şi o iau degrabă la fugă de îndată ce apare ‘, comunist. Desigur că posteritatea nu se va gîndi să transpună b într-o epopee.

ţat prea bine să-i cunosc pe aceşti oameni pentru ca mizerabila u-mi inspire cel mai adînc dezgust.

de a acţiona asupra maselor este grotesc, şi evreul are perfectă ;e pe aceşti comedieni “rasişti” şi chiar să-i prefei*e susţinătorilor erman. Adăugaţi la acestea faptul că aceşti oameni sînt de o ăsurată şi că pretind, în ciuda tuturor dovezilor incapacităţii lor

253

totale, că înţeleg totul mai bine ca oricine; ei sînt o plagă pentru cei ce se bat onorabil, deschis şi care socotesc că nu este suficient să aplauzi actele eroice din trecut, ci că se cuvine ca propriile lor acţiuni să lase posterităţii amintiri la fel de glorioase.

Printre toţi aceşti oameni, adesea este foarte greu să-i deosebeşti pe aceia care acţionează dintr-o prostie fără margini sau din incapacitate şi cei care acţionează din motive determinate.

De aceea, în forul meu interior, am avut întotdeauna sentimentul că aşa-zişii reformatori religioşi – după moda germanii veche nu erau animaţi de puteri dornice să ridice poporul nostru. De fapt, întreaga lor activitate se străduieşte să abată poporul de la lupta comună împotriva duşmanului comun care este evreul; şi, în loc să-1 conducă spre această luptă, ea îl angajează în funeste lupte religioase interne. Tocmai de aceea era folositor ca mişcarea să fie dotată cu o forţă centrală practicînd autoritatea absolută a ordinelor comanda­mentului.

Numai prin acest mijloc este posibilă interzicerea oricărei activităţi a acestor elemente nocive.

Şi tot din acest motiv aceşti Assueruşi ai noştri rasişti sînt duşmanii cei mai înverşunaţi ai unei mişcări caracterizate prin unitatea ei şi disciplina riguroasă cu care este condusă.

Nu degeaba tînăra mişcare, bazîndu-se pe-atunci pe un program definit, folosise în acest scop cuvîntul “rasist”. într-adevăr, prin natura vagă a noţiunii pe care o exprimă, acest cuvînt nu poate servi drept program unei mişcări şi n-ar putea constitui un criteriu sigur de credinţă faţă de un asemenea partid.

Cu cît această noţiune este mai greu de definit în practică, cu atît ea admite mai multe interpretări; cu cît acestea sînt mai diferite, cu atît creşte şi posibilitatea ralierii la ele.

Introducerea unei concepţii atît de prost definite, atît de extensibile întrun număr atît de mare de direcţii pe terenul politic ar conduce la suprima­rea oricărei solidarităţi strînse în luptă.

Căci nu există solidaritate, dacă fiecare individ îşi păstrează grija stabilirii convingerii sale şi a sensului voinţei sale.

Este de asemenea ruşinos să vezi cîţi oameni se afişează sub eticheta de “rasist” şi citi oameni au o concepţie proprie falsă asupra acestei noţiuni. Un profesor cunoscut în Bavaria, militant celebra, intelectual distins, care dusese mai multe campanii şi intelectuale • împotriva Berlinului, apropie noţiunea de “rasist” de noţiunea de “monarhie”. Această minte savantă n-a uitat decît un singur Lucru, şi anume să explice mai îndeaproape prin ce sînt identice monarhiile germane din trecut cu concepţia modernă despre “rasism”.

Tare mi-e teamă că domnul acesta n-o să reuşească s-o facă. Fiindcă nu-ţi poţi imagina ceva mai puţin rasist decît majoritatea constituţiilor monarhice. Dacă n-ar fi fost aşa, ele nu ai* fi dispărut niciodată sau dispariţia lor ai* dovedi falsitatea concepţiei universale a rasistului.

OlT— MeinKampf

Astfel că-fiecare vorbeşte despre rasism parcă l-ar înţelege; dar o nea multitudine de interpretări nu poate fi luată drept punct de plecare i mişcări politice militante.

Nu voi insista asupra acestei ignorante absolute a anumitor Ioan torul vestitori ai secolului douăzeci, care cunosc la fel de prost atît ui cît şi sufletul poporului.

Ea este suficient demonstrată prin faptul că stînga îi combate ridicu-■i: îi lasă să flecărească şi îşi bate joc de ei.

Cel care, în această lume, nu reuşeşte să se facă urît de duşmanii săi nu

are deloc de dorit ca prieten. De aceea prietenia acestor oameni nu era

fără valoare pentru tînăra noastră mişcare, ea îi dăuna. Acesta a fost şi

[ principal pentru care am ales la început numele de „partid”. Aveam

să sperăm că acest cuvînt, singur, va speria şi va îndepărta de noi roiul

;ori „rasişti”. In sfîrşit, a fost motivul pentru care ne-am oprit, în al

înd, la denumirea de partid muncitoresc german naţional socialist.

Primul nostru nume i-a îndepărtat de noi pe visătorii vremurilor vechi,

oameni cu vorbe goale care formulează „ideile rasiste”; al doilea ne-a

:e orice urmă de cavaleri ai spadelor „spirituale”, de toţi netrebnicii

de milă care-şi ţin „intelectualitatea” ca pe un scut în faţa trupului lor

îd.

?ireşte că aceştia din urmă n-au uitat să ne atace cu cea mai mare

însă numai cu pana, cum trebuia să ne şi aşteptăm din partea unor

a gîşte. La drept vorbind, ei nu gustau deloc principiul nostru: „Să ne

»rin violenţă de oricine ne-ar ataca prin violenţă”.

Ii ne reproşau foarte energic nu numai faptul că aveam cultul brutal

i şi lipsa noastră de spiritualitate. Faptul că, la o adunare populară, un

ie putea fi redus la tăcere de cincizeci de idioţi care, urlînd şi

şi pumnii, nu voiau să-1 lase să vorbească, nu-i atingea deloc pe aceşti

Laşitatea lor congenitală nu îi va expune niciodată unui astfel de

ăci ei nu lucrează în încăierarea zgomotoasă, ci în liniştea cabinetului.

ici astăzi n-aş putea pune îndeajuns în gardă tînăra noastră mişcare

capcanelor pe care i le pot întinde aceia pe care îi numim „lucrătorii

ceştia sînt nu numai nişte poltroni, ci şi nişte neputincioşi şi nişte

Drice om care ştie ceva, care a simţit un pericol, care vede cu ochii lui

;ea de a da ajutor are, ce naiba! obligaţia strictă să nu o facă în tăcere,

public în arenă împotriva răului, spre a-1 vindeca. Dacă nu o face, nu

;e datoria, se dovedeşte lamentabil de slab şi capitulează din laşitate,

au neputinţă.

yoritatea acestor „lucrători tăcuţi” acţionează ca şi cum ar şti ceva… ştie ce!

putincioşi, ei încearcă să înşele lumea întreagă cu scamatoriile lor. vrea să dea impresia că desfăşoară, prin munca lor aşa-zisă tăcută, o masă şi asiduă. Intr-un cuvînt, sînt nişte magicieni, nişte conducători

255

politici care nu pot suporta eforturile onorabile ale altora. Cînd unul din aceşti fluturi de noapte „rasist” ridică în slăvi valoarea lucrătorului tăcut, poţi să pariezi pe o mie la unu că tăcerea lui este completamente neproductivă, dar că el fură, da, că el fură rodul muncii altora.

Adăugaţi la acestea aroganţa şi neruşinarea trufaşă cu care această pleavă, de-a dreptul leneşă şi fugind de lumină, pune stăpînire pe munca altora şi îi copleşeşte cu critici sfidătoare, veţi observa că în realitate ea devine complicele duşmanului de moarte al poporului nostru.

Orice agitator care are curajul, în picioare pe masa unui han, înconjurat de adversari, să-şi apere bărbăteşte şi deschis punctul de vedere face mai mult decît o mie de astfel de indivizi ascunşi, mincinoşi şi perfizi. El va cuceri sincer pe unul şi pe altul şi îl va aduce în sînul mişcării. Activitatea sa va putea fi măsurată după măsura succesului său.

Pe cînd aceşti şarlatani şi aceşti poltroni care îşi laudă munca în surdină, apoi se ascund sub vălul unui anonimat vrednic de dispreţ nu sînt buni de absolut nimic în privinţa ridicării poporului nostru, sînt nişte adevăraţi bărzăuni.

La începutul anului 1920 am început să organizez o primă adunare cu adevărat mare. Aceasta a dat naştere la discuţii: cîţiva conducători ai partidului considerau lucrul acesta prematur şi rezultatul îndoielnic. Presa î’oşie începuse să se ocupe de noi şi eram destul de mulţumiţi că am reuşit să-i aţîţăm ura. începusem să ne manifestăm în alte regiuni, contrazicîndu-i. Bineînţeles că fiecare dintre noi era imediat redus la tăcere! Şi totuşi succesul exista: învăţau să ne cunoască şi, pe măsură ce ne cunoşteau mai bine, aversiunea şi furia se dezlănţuiau împotriva noastră. Puteam aşadar spera să-i primim în vizită – pe picior mare – la prima reuniune mare pe prietenii noştri din tabăra roşie.

îmi dădeam şi eu foarte bine seama că riscam enorm să fim distraşi. Dai* trebuia într-adevăr să ajungem la luptă, şi dacă aceasta nu se întîmpla imediat, s-ar fi întîmplat peste cîteva luni.

Nu depindea decît de noi să asigurăm, încă din prima zi, perpetuitatea mişcării noastre, apărîndu-ne poziţia cu o încredere oarbă, printr-o luptă nemiloasă. Eu cunoşteam destul de bine – şi acest lucru era capital – mentalita­tea partidului roşu ca să ştiu că o rezistenţă fără limită ai* avea ca prim efect nu numai trezirea atenţiei asupra noastră, ci şi cîştigarea unor partizani. Trebuia aşadar să fim hotărîţi să rezistăm.

Primul preşedinte al partidului, pe atunci dl. Harrer, nu a crezut că poate adera la opinia mea în privinţa alegerii datei; ca unnare, procedînd ca un om cinstit şi loial, a părăsit conducerea mişcării. In locul lui a apărut dl. Anton Drexler. In ce mă priveşte, păstrasem pentru mine organizarea propagandei şi de-acum mă ocupam temeinic de ea.

ntrunirea primei mari adunări populare a mişcării noastre, încă ■utci, a fost fixată pentru data de 24 februarie 1920, ±m condus personal pregătirile. Ele au fost foarte scurte. De altfel totul injat în aşa fel încît să putem lua decizii cu repeziciunea fulgerului. In ; a căror discutare ar fi cerut zile întregi de muncă, în cazul organizării iniuni publice trebuia luată poziţie în douăzeci şi patru de ore. ea urma să fie anunţată prin afişe şi manifeste redactate în sensul pe 1 arătat deja, în linii mari, cînd am vorbit despre propagandă şi a cărei te următoarea: acţionarea asupra masei largi, limitarea lacîteva puncte imeroase reluate constant; folosirea unui text concis, concentrat, pe dinafară şi procedînd prin formule afirmative; îndărătnicie maximă direa ideii, răbdare în aşteptarea rezultatelor.

un ales culoarea roşie; ea este cea care stimulează cel mai mult şi care iă-i indigneze cît mai viu şi să-i aţîţe pe adversarii noştri, să ne facem noscuţi de către ei şi să-i obligăm, vrînd-nevrînd. să nu ne mai uite. Jrmarea a demonstrat limpede că şi în Bavaria exista o cîrdăşie între şi partidele de centra; aceasta se manifesta prin grija cu care Partidul Bavarez, care guverna, a început să încerce sa atenueze, apoi să e efectul afişelor noastre asupra maselor muncitoare roşu. Poliţia, iind alt mijloc de a se opune propagandei noastre, s-a legat în final de lastre. Ca să fie pe placul asociaţilor săi roşii care rămîneau tăcuţi în cu ajutorai şi instigarea partidului populist aşa-zis naţional german, ls să interzică complet acele afişe care redaseră popoinilui german sute ! muncitori rătăciţi în internaţionalism.

Lceste afişe care au fost publicate în anexă în prima şi a doua ediţie a irţi constituie cea mai bună dovadă a luptei energice pe care a trebuit în vremea aceea tînăra noastră mişcare.

!le voi- dezvălui posterităţii sensul exact al voinţei noastre şi lealitatea
a intenţiilor noastre. Ele vor dovedi arbitrarul autorităţilor zise
i atunci cînd s-au apucat să sugrume o mişcare naţională care îi
, şi ca urmare recuperarea maselor largi ale popoinilui nostru,
lle vor contribui de asemenea la dispariţia părerii că în Bavaria există
n naţional; ele vor stabili, în sfîrşit, prin însuşi textul lor, că Bavaria
a anilor 1919-1923 nu a fost cîtuşi de puţin creaţia unui guvern
că, dimpotrivă, poporal a fost cel care s-a simţit tot mai mult cucerit
ii naţional şi guvernul a fost obligat să-1 urmeze,
ruvernanţii înşişi au făcut totul ca să stînjenească şi să facă imposibile
e acestei asanări.                                   *

rebuie să facem totuşi excepţie de doi oameni:

defectul de poliţie din vremea aceea, Ernst Pohner, şi credinciosul său Oberamtmannul Frik erau singurii înalţi funcţionari care aveau, încă ea aceea, curajul de a fi germani înainte de a fi funcţionari. Dintre te responsabile, E. Pohner căuta cel mai puţin popularitatea, însă avea

257

cel mai viu sentiment de răspundere faţă de poporul căruia îi aparţinea; era gata să angajeze totul şi să sacrifice totul, chiar şi propria lui viaţă, pentru învierea poporului german pe care îl iubea mai presus de orice.

El era persoana care strica cheful acelei categorii de funcţionari ce-şi cîştigau salariile supunînduse ordinelor guvernului care îi hrănea, fără să se preocupe de menţinerea propsperităţii avutului naţional care le-a fost. încredin­ţat, să manifeste interes faţă de poporal lor şi să trudească pentru independenţa lui.

înainte de toate, făcea parte dintre firile care, spre deosebire de majoritatea deţinătorilor autorităţii zise de stat, nu se temeau de ostilitatea trădătorilor poporului şi ai ţării, ci o căutau ca pe cea mai frumoasă podoabă a unui om cinstit. Ura evreilor şi a marxiştilor, tovarăşii lor de calomnii şi de minciuni, au fost singura lor bucurie în mijlocul mizeriei poporului nostru.

Era un om de o lealitate de granit, de o puritate antică, de un spirit de echitate german şi pentru care deviza: „Mai bine moartea decît sclavia” nu erau vorbe, ci strigătul întregii sale fiinţe.

El şi colaboratorul său, Dr. Frick sînt, în ochii mei, singurii oameni care au ocupat o funcţie în stat şi care pot fi consideraţi participanţi la crearea unei naţiuni bavareze.

înaintea deschiderii primei noastre adunări mari, a trebuit nu numai să pregătesc materialul de propagandă necesar, ci să mă ocup şi de tipărirea directivelor programului.

In a doua parte a acestei cărţi voi arăta mai amănunţit directivele pe care le-am urmărit în mod special pentru redactarea programului. Vreau doar să precizez aici că el şi-a propus nu numai să dea structură şi substanţă tinerei mişcări, dar şi să facă masele să înţeleagă scopurile pe care le urmărea.

Sferele calificate drept luminate au încercat să facă spirite şi să-şi bată joc, apoi să critice. Justeţea concepţiei noastre de atunci a scos în evidenţă eficacitatea programului nostru.

De cîţiva ani încoace am văzut născîndu-se zeci de mişcări noi: ele au disparat fără să lase vreo urmă, ca luate de vînt. Una singură a rezistat: partidul muncitoresc german naţional socialist. Şi astăzi am mai mult ca oricînd convingerea că acest partid poate fi combătut, paralizat, micii miniştri de partid pot să ne interzică să vorbim, dai* nu vor putea împiedica victoria ideilor noastre. Cind lumea nici mă cai’ nu şi va mai reaminti numele partidelor politice la putere în prezent şi ale celor care le reprezintă, bazele programului naţional socialist vor constitui încă temeliile unui stat care se naşte.

Adunările pe care le ţinuserăm în timpul celor patra luni care precedaseră luna ianuarie 1920 ne-au permis să strîngem modestele mijloace de care aveam nevoie pentru tipărirea primei noastre broşuri, al primului nostim afiş şi al programului nostim.

Dacă închei prima parte a acestei cărţi relatînd prima noastră adunare mare, este pentru că această adunare a sfărîmat cadrul strîmt al micii noastre

iţii şi a acţionat pentru prima oară în mod hotărîtor asupra celei mai lice pîrghii a epocii noastre, opinia publică. Pe-atunci n-aveam decît o •ă grijă: oare sala va fi plină sau va trebui să vorbesc în faţa unor bănci Trăgeam aprig nădejde că va veni multă lume şi că ziua aceea va fi un succes. Aceasta era starea mea sufletească pe cînd aşteptam nerăbdător aceea.

Şedinţa urma să fie deschisă la ora 7.30. La 7 şi 15, cînd am pătruns în festivităţi de la Hofhrăuhaus din Platzl din Munchen, am crezut că inima plezni de bucurie. Uriaşul local – căci încă mi se părea uriaş – era plin, dt decît plin. Capetele se atingeau, erau aproape 2.000 de persoane. Şi seamă venisei-ă tocmai cei cărora voiam să ne adresăm. Mai mult de jumătate din sală părea ocupată de comunişti sau de denţi. Prima mare manifestare a noastră era, după părerea lor, hărăzită in sfîrşit pe care socoteau să-1 provoace rapid.

Dai* s-a întîmplat altfel, repede. Cînd primul vorbitor a terminat, am întul.

Peste cîteva minute ploua cu întreruperi. In sală au izbucnit ciocniri O mînă de camarazi credincioşi din război şi alţi partizani s-au năpustit elor care tulburau ordinea şi au reuşit încetul cu încetul să facă puţină ^m putut continua să vorbesc. După o jumătate de oră, aplauzele să acopere sensibil strigătele şi răcnetele, jn trecut atunci la program şi l-am explicat pentru prima oară. in sfert în sfert de oră,” întreruperile erau tot mai mult dominate de ri. Cînd în sfîrşit i-am expus mulţimii, punct cu punct, cele 25 de şi cînd am rugat-o să se pronunţe ea însăşi, toate aceste puncte au fost în mijlocul unui entuziasm mereu crescînd, în unanimitate, şi iarăşi, inanimitate, şi cînd în sfîrşit ultimul punct a tulburat astfel inima aveam în faţa mea o sală plină de oameni, uniţi printr-o convingere îdinţă nouă, o voinţă nouă.

ipă vreo patru ore, sala a început să se golească, mulţimea înghesuită t spre uşă ca un rîu cu ape line şi toţi aceşti oameni se strîngeau şi ;au unii lîngă alţii. Şi am simţit atunci că departe, în raidurile ferman, aveau să se răspîndească principiile unei mişcări care nu mai îdamnată la uitare.

ui se apiinsese: în flacăra lui dogoiitoare se va făuri într-o zi spada i lui Siegfried germanicul libertatea, iar naţiunii germane viaţa, ochii mei, începea ridicarea. Şi în acelaşi timp o vedeam pe zeiţa jnplacabile ridicîndu-se împotriva speijurului de la 9 noiembrie

i s-a golit încet, area îşi urma cursul.

VOLUMUL II MIŞCAREA NAŢIONAL-SOCIALISTĂ

CAPITOLUL l OPINIE FILOZOFICĂ ŞI PARTID

La 24 februarie 1920 a avut loc primul mare miting al tinerei noastre mişcări. In sala de festivităţi Hofbraiis, la Miinchen, cele douăzeci şi cinci de puncte ale programului nostru au fost prezentate unei mulţimi de aproape două mii de oameni şi fiecare din aceste puncte a primit o încuviinţare entuziastă. Astfel au fost dezvăluite publicului, pentru întîia oară, principiile şi directivele luptei care trebuia să ne scape de un adevărat talmeş-balmeş de opinii perimate cu tendinţe obscure sau chiar dăunătoare. Trebuia ca în leneşa şi fricoasa lume burgheză să se manifeste o putere nouă împotriva triumfului valului marxist, spre a opri în ultima clipă carul destinului.

Era evident că noua mişcare nu putea spera să dobîndească importanţa şi forţa necesară acestei lupte uriaşe decît dacă reuşea din prima zi să trezească în inima adepţilor săi convingerea sfîntă că viaţa politică nu va căpăta doar o formulă electorală nouă, dai’ şi că ea se află în prezenţa unei concepţii filozofice noi de o însemnătate fundamentală.

Trebuie să ne imaginăm jalnica adunătură de idei care serveşte în mod normal cînd se face de mîntuială ceea ce se numeşte „programul unui partid”, apoi cum, din cînd în cînd, acesta este migălit şi finisat. Trebuie mai ales privite cu lupa mobilurile comisiilor de program burgheze, pentru a putea aprecia la valoarea lor aceste naşteri programatice:

O singură grijă determină fără do ai* şi poate fie stabilirea unui program nou, fie modificarea celui precedent: grija faţă de rezultatele alegerilor viitoare. Imediat  ce  în  mintea  acestor  artişti  ai  politicii parlamentare  începe  să încolţească bănuiala că poporul cel cumsecade vrea să se revolte şi să scape de hamurile vechii căruţe de partid; iată-i că se apucă să-i revopsească oiştea. Atunc apar cititorii în stele şi astrologii partidelor, „oameni experimentaţi”, cel ma adesea vechi parlamentari în stare să-şi reamintească nişte cazuri asemănătoai din „vremea bogată în învăţăminte a uceniciei lor politice”, cazuri în cai’ răbdarea masei rupsese şleaurile; simt că din nou o ameninţare asemănătoai se apropie de atelajul lor. Atunci recurg la vechile reţete, instituie o „comisie ascultă pretutindeni prin mulţimea cumsecade, miros articolele din presă i adulmecă îndelung ca să afle ce i-ar plăcea marelui public drag, ce îi displace ce aşteaptă. Studiază cu cea mai mare grijă fiecare grup profesional, fiecare clas de salariaţi şi cercetează dorinţele lor cele mai intime. Atunci şi „formulele primejdioasei opoziţii devin dintr-o dată bune pentru o examinare serioasă şi, d altminteri, cel mai adesea această porţiune a comorii de ştiinţă a bătrînelo

> dovedeşte cu totul jalnică, spre marea mirare a celor care au -o şi răspîndit-o. Şi comisiile se reunesc, procedează la revizuirea program (şi domnii aceştia îşi schimbă convingerile aşa cum îşi ămaşa soldaţii aflaţi în campanie, atunci cînd precedenta s-a făcut

ează un program nou, în care fiecăruia i se dă ceea ce i se cuvine, i se garantează protecţia agriculturii sale; industriaşului, protecţia • sale; consumatorului, protecţia a ceea ce cumpără; salariile n- sînt mărite, pensiile funcţionarilor sînt îmbunătăţite, statul frebuie in mare măsură o situaţie văduvelor şi orfanilor, comerţul trebuie tarifele scăzute, şi chiar şi impozitele trebuie, dacă nu complet, cel ire parte desfiinţate. De multe ori se întîmplă să fie uitată o corporaţie se cunoască o pretenţie care are trecere în popor. Atunci, în mare lai adaugă nişte petice pînă ce se poate spera pe bună dreptate că cilor-burghezi „mijlocii” şi a soţiilor lor a fost din nou calmată şi pe ţumită. Astfel întremată, poate fi începută, cu încredere în Dumnezeu tita prostie a cetăţeanului alegător, lupta pentru „reforma” statului, ine.

îd ziua alegerilor a trecut şi după ce parlamentarii şi-au ţinut ultima ile lor populare pentru cinci ani, de la acest dresaj al plebei ei trec irea datoriilor lor cele mai înalte şi mai plăcute, misia pentru program se dizolvă şi lupta pentru forma nouă a reia forma luptei pentru buna pîine zilnică: cu alte cuvinte, pentru , indemnizaţia parlamentară.

iiecare dimineaţă, domnul reprezentant al poporului se duce la marea ă nu chiar înlăuntrul ei, cel puţin în anticameră, unde se află listele i. In slujba poporului, îşi trece numele şi primeşte plata îndreptăţită i indemnizaţii pentru aceste eforturi neîncetate şi istovitoare, pă patru ani sau în timpul săptămînilor critice, cînd dizolvarea ir parlamentare devine din ce în ce mai ameninţătoare, la aceşti nanifestă o tendinţă nestăvilită şi impetuoasă. După cum larva de se poate preschimba decît în cărăbuş, tot aşa aceste crisalide ire îşi abandonează marele falanster şi-şi iau zborul cu aripile lor noi ui cel bun. Le vorbesc din nou alegătorilor lor, le povestesc despre uiaşă şi încăpăţînarea rău intenţionată a celorlalţi; adeseori mulţimea loc să-i aprobe, recunoscătoare, le aruncă în faţă vorbe duşmănoase, mei cînd această ingratitudine a poporului ajunge la un anumit grad, ingur remediu: trebuie înviorat luciul partidului, programul are tnbunătăţiri. Comisia renaşte şi înşelătoria reîncepe, ca mai înainte, prostia tare ca piatra a omenirii, rezultatul nu trebuie să ne mire. e presa lor, orbite de noul şi seducătorul program, vitele de vot , la fel ca şi cele proletare, se reîntorc în staulul comun şi îl aleg din :are le-a înşelat deja.

263

Astfel omul popular şi candidat al claselor muncitoare redevine omida parlamentai-a. El continuă să se hrănească pe craca vieţii publice, devine gros şi gras şi, peste patru ani, se tansformă din nou într-un fluture strălucitor.

Nu există nimic mai deprimant decît să observi aceste uneltiri în prozaica lor realitate şi să fii obligat să asişti la această înşelătorie reînnoită fără încetare. Cu un asemenea fond de putregai intelectual, în tabăra burgheză nu poate fi într-adevăr găsită forţa necesară pentru a duce lupta împotriva puterii organizate a marxismului.

De altfel, aceşti domni nici nu se gîndesc serios la asta. Oricît de mărginiţi şi de imbecili trebuie să recunoaştem că sînt aceşti şarlatani parlamentari ai rasei albe, nu se poate admite că ei se gîndesc serios să intre în luptă, cu ajutorul unei democraţii occidentale, împotriva teoriilor marxiste, într-adevăr, pentru această teorie, întregul sistem democratic nu este, ca să punem lucrurile la punct, decît un mijloc pentru atingerea scopurilor: ea îl foloseşte spre a-şi paraliza adversarul şi a-şi pregăti terenul. Şi acum, cînd o fracţiune a marxismului încearcă, în prezent, de altfel foarte abil, să dea iluzia ataşamentului său trainic faţă de principiile democraţiei, se cuvine să nu uităm că în ceasul hotărîtor aceşti domni nu s-au sinchisit nici cît negru sub unghie de o decizie a majorităţii conform concepţiei occidentale asupra democraţiei.

In zilele cînd parlamentarii burghezi vedeau garanţia securităţii ţării în prostia monumentală a numărului preponderent, marxismul, cu o ceată de vagabonzi din cartierele mărginaşe, de dezertori, de bonzi de partid şi de literaţi evrei, a pus mîna pe putere cît ai clipi din ochi, dînd o palmă răsunătoare aceleiaşi democraţii. De aceea trebuie să fii credul ca unul din şamanii parlamentari ai democraţiei noastre burgheze ca să-ţi poţi închipui că hotărîrea brutală a profitorilor sau a susţinătorilor acestei ciume mondiale poate fi vreodată înlăturată cu formulele exorcizante ale parlamentarismului occidental.

Marxismul va merge alături de democraţie atîta vreme cît nu va fi izbutit, urmărindu-şi indirect scopurile distructive, să-şi cîştige favoarea spiritului naţional pe care 1-a destinat exterminării. Dar dacă astăzi el ar ajunge la convingerea că în cazanul de vrăjitoare al democraţiei noastre parlamentare se poate prepara brusc, fie şi numai în corpul legislativ, o majoritate care să înfrunte serios marxismul, atunci jocul de prestidigitaţie parlamentară s-ar termina curînd. Atunci, în loc să invoce conştiinţa democratică, stegarii internaţionalei î’oşii ar adresa un apel înflăcărat către masele proletare şi lupta ai’ fi dintr-odată transplantată din atmosfera stătută a sălilor de şedinţe ale parlamentelor în uzine şi pe stradă. Astfel democraţia ar fi imediat lichidată; şi ceea ce n-a putut realiza în parlamente supleţea de spirit a acestor apostoli populari, ar reuşi cu iuţeala fulgerului cleştii şi ciocanele de forjă ale maselor proletare surescitate; întocmai ca în toamna lui 1918, ele i-ar arăta într-un mod izbitor lumii burgheze cît de lipsit de sens este să crezi în oprirea cuceririi mondiale evreieşti cu mijloacele de care dispune democraţia occidentală.

Cum am mai spus, trebuie să fii credul ca să te legi, în prezenţa unui

îea partener, prin nişte reguli care, pentru acesta din urmă, nu sînt decît îale sau nu-i slujesc, decît lui şi care vor fi aruncate peste bord de îndată i vor mai asigura avantaje.

In toate partidele burgheze, lupta politică se rezumă de fapt la o dispută cîteva fotolii în parlament, luptă în care principiile sînt, la nevoie, te peste bord precum un sac cu lest şi programele lor se resimt din cauză, întocmai ca şi propria lor putere. Le lipseşte acea puternică ; magnetică, care nu poate fi exercitată asupra mulţimii decît prin ţa marilor idei, acea putere de convingere care dă, ea singură, încrederea ă în principiile sale şi hotărîrea fanatică de a le face să triumfe. Dar în care unul din partide, înarmat cu toate armele unei concepţii filozofice, ‘ o mie de ori criminale, porneşte la atac împotriva unei ordini stabilite, este redus la rezistenţei, dacă nu ia forma unei dogme noi, dogma politică de faţă, fi dacă nu înlocuieşte cuvintele, de apărare lipsite de tărie fi laşe ătul războinic al unui atac curajos yi brutal. Astfel, cînd unii, şi în mod I special miniştrii aşa-zişi naţionali din posturile burgheze sau centrul : îi adresează mişcării noastoe subtilul reproş că lucrează pentru o e, noi nu-i putem da acestei concepţii politice de doi bani decît un singur : categoric, noi încercăm să recîştigăm ceea ce voi, în prostia voastră lă, aţi lăsat să vă scape. Voi aţi contribuit, prin geambaşlîcul vostru întar, la antrenarea naţiunii spre prăpastie; dar, prin instituirea unei ;epţii filozofice şi apărarea neclintită şi fanatică a principiilor sale, noi istrui pentru poporul nostru treptele cu ajutorul cărora într-o zi se va idica din nou spre templul libertăţii.

Astfel, prima noastră grijă, pe vremea întemeierii mişcării noastre, să fie mereu să veghem ca o trupă formată din soldaţi cu o convingere să nu devină o asociaţie care să favorizeze interesele parlamentare. Prima din măsurile preventive a fost crearea unui  program care, tic, recunoştea tendinţe de natură, prin însăşi amploarea lor, să ţină la minţile debile şi înguste din partidele noastre politice de astăzi. Cîtă i aveam să socotim necesare scopuri atît de puternic marcate pentru iul nostim, se înţelege limpede din spectacolul slăbiciunii fatale care a rin a provoca prăbuşirea Germaniei.

Cunoaşterea acestor fapte ar trebui să ducă la o concepţie nouă despre e. la rîndul ei, constituie o parte esenţială a noii noastre concepţii despre

[n volumul întîi m-am explicat deja asupra cuvîntului volkisch atunci ebuit să stabilesc că acest termen nu are o semnificaţie destul de exactă a să poată deveni baza unei comuniuni de acţiune şi de luptă. Tot ce se

265

poate imagina mai diferit se strînge astăzi sub pavilionul cuvîntului volkiscti. Aşadar înainte de a trece la problemele şi scopurile Partidului Muncitoresc German Naţional-Socialist, aş vrea să precizez sensul cuvîntului volkisch şi legăturile lui cu mişcarea noastră.

Termenul de volkisch apare destul de puţin clar definit, el poate fi interpretat în atîtea feluri şi servi în practică cu folosinţe aproape tot atît de numeroase ca şi cuvîntul „religios”. Acestui calificativ nu i se poate da nici o accepţie absolut precisă, indiferent că este vorba de definirea teoretică sau de accepţia uzuală. Termenul „religios” nu poate fi conceput decît în raport cu o formă bine determinată a realizărilor sale. Este o apreciere foarte frumoasă, de cele mai multe ori şi întemeiată, atunci cînd calificăm natura unui om drept „profund religoasă”. Fără nici o îndoială, unii vor fi mulţumiţi de o apreciere atît de universală; pentru unii ea va putea chiar evoca imaginea mai mult sau mai puţin clară a unei anumite stări sufleteşti. Dai- masele largi nu se compun numai din filozofi şi din sfinţi, O asemnea idee religioasă cu totul generală cel mai adesea nu va face decît să-i redea fiecăruia libertatea de gîndire şi de acţiune. Ea nu va fi nicidecum mobilul unor acţiuni, cum devine sentimentul religios adînc, în momentul în care o dogmă precisă capătă formă în lumea nedeterminată a metafizicii pure. Desigur că această dogmă nu este un scop „în sine”; ci un mijloc; dai* un mijloc inevitabil necesar pentru a atinge scopul. Totuşi acest scop nu este pur ideal; dimpotrivă, în fond el este eminamente practic. Trebuie, de fapt, să ne dăm seama că idealurile cele mai înalte corespund întotdeauna unor necesităţi vitale profunde; după cum tunurile de o frumuseţe perfectă rezultă logic, în ultimă analiză, din utilitatea lor.

Ajutînd la ridicarea omului deasupra nivelului unei vieţi animale şi tihnite, credinţa contribuie în acelaşi timp la consolidarea şi asigurarea existenţei sale. Să i se ia omenirii actuale principiile religioase, confirmate de educaţie, care sînt practic nişte principii de moralitate şi de bune moravuri; să se suprime această educaţie religioasă fără a o înlocui cu ceva echivalent şi se va vedea rezultatul sub forma unei zguduiri considerabile a bazelor propriei sale existenţe. Se poate deci pune în axiomă că nu numai că omul trăieşte spre a sluji idealul cel mai înalt5 dai* şi că acest ideal perfect constituie la rîndul său pentru om o condiţie a existenţei. Astfel cercul se închide.

Fireşte că, in definiţia cu totul generală a cuvîntului „religios” sînt incluse noţiuni sau convingeri fundamentale, de exemplu acelea de nemurirea sufletului, viaţă veşnică, existenţa unei fiinţe superioare etc. Dai” toate aceste gînduri; oricîtă persuasiune ai* exercita asupra individului, rămîn supuse examenului său critic şi unor alternative de acceptare sau de refuz, pînă în ziua în care credinţa apodictică capătă putere de lege asupra sentimentului şi a raţiunii. Credinţa este instrumentul care atacă şi croieşte drum recunoaşterii concepţiilor religioase fundamentale.

Fără o dogmă precisă, religiozitatea, cu miile ei de forme neclar definite, nu numai că ai” fi fără valoare pentru viaţa oamenilor, dai”, în plus, ai* contribui

ală la deteriorarea generală.

ucrurile stau la fel în cazul calificativului volkisch ca şi cu termenul ‘. Şi el conţine diverse noţiuni fundamentale. Dar deşi sînt de cea mai >ortanţă, ele sînt sub o formă atît de prost definită, încît nu se vor ridica valorii une simple opinii admise, cîtă vreme nu vor fi socotite principii ritale în cadrul unui partid politic. Căci realizarea, unui ideal teoretic >cinţelor sale logice rezultă atît de puţin din simplul sentiment sau din ‘apt al unei voinţe interioare a oamenilor, încît cucerirea libertăţii nu in aspiraţia universală către această stare. Nu, dorinţa arzătoare a unui wate schimba într-o realitate magnifică numai atunci cînd avîntul ideal pendentă capătă o organizare pentru luptă şi o putere militară. ) opinie filozofică poate fi mult şi bine de o mie de ori justă şi să vizeze nare bine al omenirii, ea va rămîne fără valoare practică pentru viaţa or atîta timp cit principiile ei nu au devenit stindardul unei mişcări a rîndul ei, această mişcare va rămîne un simplu partid cîtă vreme ei nu va fi ajuns la victoria ideilor sale şi cîtă vreme dogmele sale de i vor fi devenit pentru un popor legile de bază ale comunităţii sale. (ar atunci cînd o concepţie abstractă cu caracter general trebuie să i drept bază a unei evoluţii viitoare, condiţia dintîi este să se facă în î lumină asupra naturii şi importanţei sale. Numai pe o asemenea bază crea o mişcare care îşi trage forţa necesară din unitatea convingerilor program politic trebuie întocmit plecînd de la concepte generale şi o ilitică determinată trebuie să se sprijine pe un sistem filozofic. Dogma u trebuie să vizeze un scop inaccesibil şi să se ataşeze exclusiv de idei, nă cont de mijloacele de luptă existente şi care pot fi puse în acţiune ctoria lor. Unei concepţii spirituale toretic juste şi care va fi impusă de trasează programul trebuie aşadar să i se alăture ştiinţa practică a olitic.

istfel un ideal etern trebuie din nefericire, spre a sluji omenirii drept uzitoare, să accepte slăbiciunile aceleiaşi omeniri pentru ca să nu îze încă de la plecare din cauza imperfecţiunii omeneşti. Celui care a îlaţia, trebuie să i se asocieze acela care cunoaşte sufletul poporului, extrage din domeniul adevărului veşnic şi al idealului ceea ce este muritorilor umili şi îi va conferi o formă.

iceastă transmutaţie a unui sistem filozofic idealmente adevărat într-o ae politică de credinţă şi de luptă definite clar, organizată rigid, animată ■rl credinţă şi de o aceeaşi voinţă, iată problema esenţială; toate şansele e ale unei idei se bazează în întregime pe soluţionarea fericită a acestei i. Atunci, din această armată de milioane de oameni, cu toţii mai mult puţin limpede pătrunşi de aceste adevăruri, unii chiar mergînd poate nţelegerea lor parţială, trebuie să se ivească un bărbat însufleţit de unui apostol. Din ideile nebuloase ale publicului larg, el extrage de granit, conduce lupta pentru adevărul unic pe care acestea îl conţin,

267

pînă cînd, din valurile agitate ale lumii libere a ideilor apare la suprafaţă stînca solidă a uniunii celor care comunică întru aceeaşi credinţă şi voinţă.

Dintr-un punct de vedere universal, necesitatea justifică dreptul de a acţiona astfel; succesul justifică dreptul individului.

Dacă încercăm să extragem din cuvîntul volkisch sensul cel mai profund, ajungem la următorea constatare:

Concepţia filozofică astăzi curentă constă în general, din punct de vedere politic, în a atribui statului însuşi o forţă creatoare şi civilizatoare. Dar el n-ar avea ce face cu condiţiile prealabile privitoare la rasă; statul ar rezulta mai degrabă din necesităţi economice sau, în cel mai bun caz, din jocul forţelor politice. Această concepţie fundamentală conduce logic la necunoaşterea forţelor primitive legate de rasă şi la subestimarea valorii individului. Cel care neagă diferenţa dintre rase, în privinţa aptitudinii lor de a crea civilizaţii, este obligat să se înşele şi atunci cînd judecă indivizi. Acceptarea egalităţii dintre rase atrage după sine judecarea în acelaşi mod a popoarelor şi a oamenilor. Marxismul internaţional nu este el însuşi decît transformarea, de către evreul Karl Marx, a unei concepţii filozofice generale deja existente într-o doctrină filozofică precisă. Fără această otrăvire prealabilă, succesul politic extraordinar al acestei doctrine nu ar fi fost posibil. Karl Marx a fost pur şi simplu singurul, în smîrcul unei lumi corupte, care a recunoscut cu siguranţa unei priviri de profet materiile cele mai specific toxice; el a pus mîna pe ele şi, asemeni unui adept al magiei negre, le-a folosit în doză masivă spre a distruge existenţa independentă a naţiunilor libere ale acestei lumi. Toate acestea de altfel în avantajul rasei sale.

Astfel, doctrina marxistă este, în rezumat, esenţa însăşi a sistemului filozofic general admis astăzi. Deja din acest motiv, orice luptă a ceea ce se numeşte lume burgheză împotriva sa este imposibilă şi chiar ridicolă, fiindcă această lume burgheză este profund impregnată de aceste otrăvuri şi omagiază o concepţie filozofică, care, la modul general, nu se deosebeşte de concepţia marxistă decît prin nuanţe sau chestiuni legate de persoane. Lumea burgheză este marxistă, dai’ crede posibilă dominaţia unor grupuri determinate (burghe­zia), în timp ce marxismul însuşi vizează deliberat să dea din nou această lume pe mîna evreilor.

Din contră, concepţia „rasistă”1) face loc valorii diferitelor rase primare ale omenirii. In principiu, ea nu vede în stat decît un scop care este menţinera

l) Aici şi de acum înainte traducem şi vom traduce în principiu volkisch prin rasist (N.T.)

enţei raselor omeneşti. Ea nu crede deloc in egalitatea lor, dar recunoaşte himb şi diversitatea şi valoarea lor mai mult sau mai puţin ridicată, stă cunoaştere îi conferă obligaţia, conform voinţei eterne care guvernează ;tă lume, de a favoriza victoria celui mai bun şi a celui mai puternic, de a nie subordonarea celor r2i şi a celor slabi. Ea omagiază astfel principiul Dcratic al naturii şi crede în valoarea aceşti legi pînă la ultimul nivel al vieţuitoarelor. Ea vede nu numai diferenţa dintre valoarea raselor, ci şi sitatea valorilor indivizilor. Din mulţime i se dezvăluie valoarea persoanei n aceasta ea acţionează ca o putere organizatoare în prezenţa marxismului îgător. Ea socoteşte necesar să-i dea omenirii un ideal, deoarece aceasta i ire cea dintîi condiţie a existenţei acestei omeniri Dai” ea nu-i poate toaşte unei etici oarecare dreptul la existenţă, dacă aceasta prezintă un )1 pentru supravieţuirea rasei care apără o etică mai înaltă; căci, într-o lume ată şi invadată de descendenţii negrilor, toate concepţiile omeneşti despre îseţe şi nobleţe, ca şi toate speranţele într-un viitor ideal al omenirii ar fi ate pentru totdeauna.

Cultura şi civilizaţia umană sînt, pe acest continent, indisolubil legate stenţa arienilor. Dispariţia sau împuţinarea lor ai” face să coboare pe acest it vălurile sumbre ale unei epoci barbare.

Dai- subminarea existenţei civilizaţiei umane prin exterminarea torilor ei apare ca cea mai oribilă dintre crime. Cel ce îndrăzneşte să ridice asupra imaginii însăşi a Domnului sub forma sa cea mai înaltă îl insulta sator şi contribuie la pierderea paradisului.

Concepţia rasistă răspunde voinţei celei mai profunde a naturii, atunci ;a restabileşte acel joc liber al forţelor care trebuie să aducă cu sine ;sul prin selecţie. Astfel, într o zi, o omenire mai bună, care a cucerit ă lume, va vedea deschizîndu-i-se liber toate domeniile de activitate.

Cu toţii simţim că, într un viitor îndepărtat, oamenii se vor confrunta cu me pe care va fi chemat să le rezolve numai un popor de stăpîni de cea altă rasă, dispunînd de toate mijloacele şi de toate resursele întregii lumi.

Este foarte evident că o examinare atît de generală a conţinutului et al unei concepţii filozofice rasiste poate duce la mii de interpretări. De u există nici o tînără creaţie politică de-a noastră care să nu se prevaleze un punct a] acestei teorii. Cu toate acestea, existenţa lor simultană şte tocmai diversitatea concepţiilor lor. Astfel, filozofiei marxiste, condusă rganizaţie centralizată, i se opune o adunătură de concepţii care pot fi Jrate încă de pe acum puţin eficace in prezenţa frontului strîns al nului. Victoriile nu se cuceresc cu arme atît de slabe. Numai atunci cînd ţiei filozofice internaţionale    conduse politic de marxismul organizat – i

269

se va opune frontul unic al unei concepţii filozofice rasiste, o energie egala in luptă va rîndui succesul de partea adevărului veşnic.

Dar, pentru organizarea aplicării unei concepţii filozofice, este mai întii indispensabila stabilirea unei definiţii exacte; principiile fundamentale ale partidului reprezintă pentru un partid politic în formare ceea ce reprezintă dogmele pentru credin(ă.

Aşadar concepţiei rasiste trebuie să i se asigure un instrument, de luptă, după cum organizaţia de partid marxistă lasă loc liber internaţionalismului,

Acesta este scopul urmărit de Partidul naţional-socialist german.

A fixa astfel doctrina rasistă pentru partid reprezintă condiţia prealabilă a succesului concepţiilor rasiste. Cea mai bună dovadă este dată indirect de propriii adversari ai acestei regrupări a partidului. Cei ce nu mai obosesc să afirme că concepţiile rasiste nu sînt cîtuşi de puţin apanajul unuia singur, ci, dimpotrivă, că ele dormitează sau “trăiesc” în inima a Dumnezeu ştie cîte milioane de oameni, n-au decît să verifice că prezenţa efectivă a acestor concepţii tocmai că nu s-a putut opune cu nimic triumfului concepţiilor adverse, apărate de un partid politic clasic. Dacă ai* fi fost altfel, astăzi poporul german ai* fi cucerit deja necesarmente o victorie uriaşă şi nu s-ar afla pe marginea prăpastiei. Ceea ce a asigurat succesul concepţiilor internaţionaliste este apărarea lor de către un partid organizat sub formă de secţiuni de asalt (Sturmabteilung: S.A.). Dacă au dispărut concepţiile opuse, aceasta se datorează lipsei unui front unit de apărare. O concepţie filozofică poate lupta şi triumfa nu prin dezvoltarea nelimitată a unei teorii generale, ci prin forma limitată şi concentrată a unei organizaţii politice.

Am considerat aşadar că propria mea misiune era să desprind din substanţa bogată şi informă a unei concepţii filozofice generale ideile esenţiale; să le dau o formă mai mult sau mai puţin dogmatică. Astfel desprinse şi clarificate, ele vor putea grupa acei oameni care vor voi să li se supună. Altfel spus: Partidul naţional-socialist al muncitorilor germani îşi extrage caracteristi­cile esenţiale dintr o concepţie rasistă despre univers, el face din ea, ţinînd cont de realităţile practice ale epocii, de materialul uman şi de slăbiciunile sale, un ansamblu doctrinal politic, care pune din acel moment, printr-o organizare pe cît posibil de rigidă a maselor largi de oameni, bazele triumfului final al acestei concepţii filozofice.

cl8- MdnKampf

CAPITOLUL H STATUL

îcepînd din 1920 şi 1921, unele cercuri, rămăşiţe ale acelei lumi

a cărei domnie este astăzi terminată, îi reproşau fără încetare tînărului

rtid faptul că a luat poziţie împotriva actualei forme a statului; iar

flaţi în slujba partidelor politice de toate nuanţele trăgeau de aici

că era îngăduit să poarte prin toate mijloacele o luptă de exterminare

acestor tineri inoportuni, protagonişti ai unei concepţii noi despre

Irept vorbind, lumea se ferea să recunoască faptul că burghezia actuală

abilă să conceapă o noţiune coerentă prin cuvîntul stat, cuvînt pentru

xistă, pentru care nu poate exista o definiţie coerentă. Şi, cel mai

tularii catedrelor din învăţămîntul nostru superior oficial vorbesc ca

;sori de drept public, care trebuie îndeosebi să găsească explicaţii şi

ri justificînd existenţa mai mult sau mai puţin fericită a guvernelor

nesc. Cu cît un stat este constituit într-un mod mai ilogic, cu atît sînt

re, mai artificiale şi mai de neînţeles definiţiile date raţiunii sale de

e putea spune spre exemplu altădată un profesor de la Universitatea

şi regală despre semnificaţia şi scopurile statului, într-o ţară a cărei

politică era monstrul cel mai hîd al secolului douăzeci? Grea sarcină,

în considerare faptul că, în zilele noastre, un profesor de drept public

uţin obligat să spună adevărul cît să slujească un scop precis. Acest

ipărarea cu orice preţ a existenţei monstruosului mecanism uman

2 este vorba şi care se numeşte actualmente stat. Să nu ne mirăm

:ă, discutînd această problemă, evităm pe cît posibil examinarea

M*e a ne  ascunde  după un talmeş-balmeş de principii  “etice”,

moralizante” şi de valori, sarcini şi scopuri imaginare.

ansamblu, se pot distinge trei sisteme:

Există cei care văd pui’ şi simplu în stat o grupare mai mult sau mai ■tară de oameni supuşi autorităţii unui guvern. ■ştia sînt cei mai numeroşi. Printre ei se găsesc adoratorii contempo-icipiului legitimităţii, în ochii cărora voinţa oamenilor nu are nici un t. Pentru ei, faptul că un stat există este suficient ca să-1 facă i sacru. Pentru a apăra de orice prejudiciu această concepţie a unor nte, este proslăvită adorarea servilă a ceea ce se numeşte autoritatea nuntea acestor oameni, mijlocul devine cît ai bate din palme scopul iatul nu mai este făcut pentru a-i sluji pe oameni, ci aceştia există ra o autoritate a statului, de care ţine cel mai modest dintre

271

funcţionari, oricare ar fi funcţiile sale. Pentru ca această adoraţie mută şi extatică să nu se transforme în dezordine, autoritatea statului, la rîndul ei, nu există decît pentru menţinerea calmului şi a ordinii. In final ea nu mai este deci nici scop, nici mijloc. Statul trebuie să vegheze la menţinerea calmului şi a ordinii şi, reciproc, calmul şi ordinea trebuie să-i permită statului să existe. Viaţa comunităţii trebuie să se învîrtă între aceşti doi poli.

In Bavaria această concepţie este reprezentată mai ales de artiştii politici ai Centrului bavarez, numit Partidul Popular Bavarez; în Austria, erau legitimiştii negru-galbeni. In Reich, există din nefericire elementele zise conservatoare care acţionează după astfel de concepţii despre stat.

b) Alţi teoreticieni, mai puţin numeroşi, pun cel puţin existenţei statului
anumite condiţii. Ei vor să existe nu numai o aceeaşi administraţie, ci şi o
aceeaşi limbă, fie şi numai din considerente tehnice administrative în general.
Autoritatea statului nu mai este unica şi exclusiva raţiune de a fi a” statului;
în plus, acesta trebuie să contribuie la bunăstarea supuşilor. In concepţia acestei
şcoli se strecoară idei despre “libertate”, însă în cea mai mare parte a timpului
prost înţelese. Forma de guvemămînt nu mai pare inviolabilă prin simplul fapt
al existenţei sale; este examinată de asemenea utilitatea pe care ea o poate
avea. Respectul faţă de trecut nu o apără de criticile la adresa prezentului. In
rezumat, această şcoală aşteaptă înainte de toate de la stat ca acesta săi dea
vieţii economice o formă favorabilă individului; ea îi apreciază rentabilitatea din
punct  de vedei-e practic  şi după concepţii generale  de economie politică.
Principalii reprezentanţi ai acestei opinii se întîlnesc în cercurile burgheziei
noastre germane mijlocii, în special în cele ale democraţiei liberale.

c) Cea de-a treia grupă este cea mai redusă din punct de vedere numeric.
Ea vede în stat un mijloc de realizare a tendinţelor imperialiste expuse

de cele mai multe ori în mod confuz; ea vrea să ajungă la întemeierea unui stat populai” puternic unit şi căruia o limbă comună să îi dea un caracter foarte bine reliefat. Dacă vrea o limbă unică, nu este numai în speranţa de a da astfel acestui stat o bază solidă, care să-i permită creşterea puterii în exterior, ci de asemenea şi mai ales avînd convingerea – de altminteri radical greşită – că unificarea limbii l-ar face capabil să ducă la bun sfîrşit o naţionalizare orientată într-o anumită direcţie.

Este lamentabil să vedem cît de frivol a fost folosit, în cursul ultimului secol şi foarte des cu deplină bună credinţă, cuvîntul “a germaniza”. îmi mai amintesc şi acum cîte idei incredibil de false sugera acest tennen pe vremea tinereţii mele. Auzeai pe-atunci exprimîndu-se pînă şi în cercurile pangermaniste părerea că germanii din Austria ai* putea foarte bine, cu concursul guvernului, să-i germanizeze pe slavii din Austiia; nu-şi dădeau seama că germanizarea nu se aplică decît pămîntului, niciodată oamenilor. In general prin acest cuvînt se înţelegea folosirea limbii germane, impusă cu forţa şi folosită public. Ai- însemna să comitem o greşeală de raţionament de neconceput dacă ne-am imagina că ar fi posibil să faci un german să zicem dintr-un negru sau dintr-un chinez,

rmana şi obţinînd ca el »ă vorbească din acel moment limba oate chiar să voteze pentru un partid politic german. Burghezii iii nu vedeau că acest fel de germanizare era, în realitate, o î. Fiindcă, dacă diferenţele existente între popoare şi care pînă în ividente şi sar în ochi, ar putea fi atenuate şi în final şterse, prin forţa suveranului o limbă comună, aceasta măsură ai- atrage îtisajul şi, în cazul nostru; nu o germanizare, ci nimicirea ermanic. Se întîmplă, şi cazul este foarte frecvent în istorie, ca un r să reuşească, prin mijloace de constrîngere externe, să impună ja sa, însă, după o mie de ani, această limbă este vorbită de un îvingătmi au devenit astfel, la drept vorbind, învinşi, îaţionalitatea sau, mai bine zis, rasa nu depinde de limbă, ci de ivea dreptul să vorbim despre germanizare decît dacă, printr-un deu, s-ar reuşi schimbarea sîngelui celui învins. Dai* acest lucru Acest lucru ar reuşi doar printr-un amestec de sînge, care ar rasei superioare. Rezultatul final al unui astfel de proces ai* fi taţilor care altădată l-au făcut pe poporul cuceritor capabil sâ ajul cu o rasă inferioara ai’ face să dispară în special energiile hiar dacă poporul născut din acest amestec ai* vorbi mult şi bine ase superioare. O vreme, ar mai exista un soi de luptă între te şi poporul, hărăzit unei decăderi iremediabile, ai* putea, într-o e, să actualizeze capodopei’ele unei civilizaţii uimitoare. Chiar t nu ai” fi decît reprezentanţi izolaţi ai rasei superioare sau nişte iintr-o primă încrucişare, la care sîngele cel mai bun continuă să ;i caută să-şi croiască drum, ei nu ar fi niciodată produşii ultimi .  Acesta din urmă va fi  însoţit întotdeauna de un recul al

(buie să ne socotim fericiţi astăzi că germanizarea, aşa cum a f al II-lea, nu a reuşit în Austria, Succesul ei ar fi avut ca efect, •enţele, menţinerea în viaţă a statului austriac, dai” şi antrenarea, ea de limbă, a unei scăderi a nivelului etnic al naţiunii germane. lelor s-ar fi putut forma un anumit instinct gregar, dai* turma •dut din valoare. S-ar fi născut poate un popor rezultat dintr-o stat, însă ai* fi dispărut un popor rezultat dintr-o comunitate de

Ttai bine, pentru naţiunea germană, că acest metisaj nu a avut s-a renunţat la el nu din raţiuni inteligente şi înalte, ci pentru arau nişte suverani mărginiţi. Dacă ai* fi fost altfel, astăzi abia iţea numi poporul german un factor de civilizaţie, numai în Austria, ci şi în Germania cercurile zise naţionale au ncă stimulate de raţionamente la fel de greşite. Politica poloneză germani şi care tindea către germanizarea Estului se baza din întotdeauna pe un sofism asemănător. Şi în acest caz se credea

273

în reuşita germanizârii elementelor poloneze, impunîndu li se pui’ şi simplu limba germană. Şi acolo rezultatul ai* fi fost funest: un popor de rasă străină exprimîndu-!ji în limba germană ideile străine şi aducînd prejudicii nobleţii ţi demnităţii naţiunii noastre prin natura sa inferioară.

Este deja destul de înspăimîntător gîndul la răul făcut rasei noastre germanice atunci cînd ignoranţa americanilor trece la debitul nostru pe evreii murdari care debarcă la ei, pentru că vorbesc germana în jargon. Totuşi, nimănui nu i-ar da prin cap că faptul pui” accidental că aceşti imigranţi păduchioşi, veniţi din răsărit, vorbesc cel mai adesea germana, dovedeşte că ei sînt de origine germană şi fac parte cu adevărat din poporul nostru.

Ceea ce, în decursul istoriei, a putut fi germanizat cu folos, a fost pâmîntu! cucerit de străbunii noştri cu spada in mină ţi colonizat de ţăranii germani. In măsura în care, în acelaşi timp ei au introdus un sînge străin în trupul poporului nostru, au contribuit la naşterea unei fărîmiţări funeste a caracterului nostru etnic, care se manifestă prin acest individualism hipertrofiat propriu germanilor ţi care, din nefericire, adesea ajunge să fie elogiat.

Pentru această a treia şcoală, statul este de asemenea, într-un anume sens, un scop în sine şi menţinerea statului devine sarcina principală a vieţii oamenilor.

In rezumat, se poate stabili că toate aceste teorii nu îşi au rădăcinile în înţelegerea faptului că forţele creatoare de civilizaţie şi de valori au drept bază rasa şi că statul trebuie în mod logic să considere că sarcina sa principală este conservarea şi îmbunătăţirea acestei aceleiaşi rase, condiţie fundamentală a oricărui progres uman.

Consecinţa externă a acestor concepţii şi opinii greşite despre natura şi raţiunea de a fi a statului a putut fi apoi trasă de evreul Marx: separînd noţiunea de stat de obligaţiile faţă de rasă, fără a putea formula o altă definiţie admisă în aceeaşi măsură, burghezia a croit drum unei doctrine care neagă statul în sine.

De aceea lupta dusă de burghezie împotriva marxismului internaţional se îndreaptă, în acest domeniu, către un eşec sigur. Burghezia nu pune preţ de multă vreme pe temeliile de care sistemul său politic nu se poate lipsi. Adversarul ei abil a descoperit punctele slabe ale edificiului pe care ea îl înălţase şi îl atacă cu armele pe care ea i le a furnizat involuntar.

Cea dintîi datorie a noului partid care se plasează pe terenul concepţiilor rasiste este aşadar formularea clară a concepţiei ce trebuie avută despre natura şi raţiunea de a fi a statului.

Noţiunea fundamentală este aceea că statul nu este un scop, ci un mijloc. El este condiţia prealabilă pusă formării unei civilizaţii umane de valoare superioară, dar nu este cauza ei directă. Aceasta constă exclusiv în existenţă unei rase apte de civilizaţie. Chiar dacă pe pămînt ar exista sute de state model, în cazul în care arianul, care este stîlpul civilizaţiei, s~ar întîmpla să dispară, nu ar mai exista civilizaţie corespunzînd, pe plan spiritual, nivelului pe care l-au

oarele de rasă superioară. Se poate merge mai departe spunînd că statelor omeneşti nu ar exclude eventualitatea nimicirii definitive a ine din moment ce dispariţia reprezentantului rasei civilizatoare ar pâ sine pierderea facultăţilor intelectuale superioare de rezistenţă şi de

acă, spre exemplu, un seism ar zdruncina scoarţa terestră şi din ceanului s-ar ivi o nouă Himalaya, civilizaţia umană ai* fi nimicită de iclism înspăimîntător. N-ar mai exista nici un singur stat, toate care menţin ordinea ar fi rupte, creaţiile unei civilizaţii milenare ar » suprafaţa pămîntului n-ar mai fi decît un cimitir acoperit de apă şi să ar fi suficient ca în acest haos înspăimîntător să fi supravieţuit cîţiva oarţinînd unei rase civilizatoare pentru ca, fie şi după o mie de ani, regăsindu-şi liniştea, să reînceapâ să producă dovezi ale forţei creatoare Numai nimicirea ultimilor reprezentanţi ai rasei superioare ar face lin pămînt un deşert. Invers, exemplele luate din prezent dovedesc că e căror baze au fost puse de reprezentanţii unor rase lipsite de politice indispensabile nu au putut, în ciuda tuturor măsurilor luate Lele lor, să scape de ruină. După cum speciile de animale mari din

preistorice au trebuit să lase loc altora şi să se stingă, tot aşa vor dea întîietate rasele umane lipsite de o anumită forţă intelectuală, u-e le poate face să găsească armele necesare conservării lor. j. statul este cel care face să se nască un anumit nivel de cultură; el decît să conserve rasa, cauza dintîi a ridicării acestui nivel. In caz atul poate continua să existe timp de secole fără o schimbare aparentă, pt, în urma amestecului raselor pe care nu 1-a împiedicat, capacitatea re şi însăşi istoria acestui popor, care este reflectarea ei, au început /rerae să sufere deteriorări grave. De exemplu, statul nostru actual,

funcţionînd în gol, poate, pentru un timp mai mult sau mai puţin b, să mai provoace iluzii şi să pară că trăieşte şi totuşi otrăvirea rasei, feră trupul poporului nostim, aduce după sine o decădere a civilizaţiei ie manifestă deja în mod înfricoşător.

ediţia prealabilă pusă existenţei durabile a unei omeniri superioare nu r statul, ci rasa care posedă facultăţile cerute.

ebuie să se ştie că aceste facultăţi există întotdeauna şi că este suficient ste de împrejurări extrioare spre a se manifesta. Naţiunile sau, mai isele civilizatoare poseda aceste facultăţi binefăcătoare în stare latentă,

împrejurările exterioare nu le îngăduie să acţioneze. De aceea a-i [>e germanii din vremurile anterioare creştinismului ca pe nişte iră civilizaţie”, ca pe nişte barbari este o nedreptate incredibilă. Ei liciodată astfel. Numai asprimea climei habitatului lor septentrional a un fel de viaţă ce se opunea dezvoltării forjelor lor creatoare. Dacă , fără lumea antică, în regiunile mai blînde din sud şi dacă acolo ar fi aterialul uman furnizat de rasele inferioare, primele mijloace tehnice,

275

capacitatea de a crea o civilizaţie care dormita în ei ar fi produs o înflorire la fel de strălucitoare ca aceea a elenilor. Dar această forţă primitivă care zămisleşte civilizaţia nu trebuie atribuită numai faptului că ei au trăit într-un climat septentrional. Un lapon dus în sud ar contribui la fel de puţin la dezvoltarea civilizaţiei ca şi un eschimos. Nu, această splendidă facultate de a crea şi de a modela i-a fost conferită tocmai arianului pentru ca ea să rămînă în el în stadiu latent sau s-o dăruiască vieţii care se trezeşte, după cum nişte împrejurări favorabile i-o îngăduie sau o natură inospitalieră îl împiedică să o facă.

Putem deduce de aici următoarea idee:

Statul este un mijloc de a ajunge la un scop. Scopul său este menţinerea şi favorizarea dezvoltării unei comunităţi de fiinţe care, fizic şi moral, sînt din aceeaşi specie. El trebuie să menţină, în primul rînd, trăsăturile caracteristice esenţiale ale rasei, condiţie a dezvoltării libere a tuturor facultăţilor latente ale acesteia. Dintre aceste facultăţi, o parte va servi întotdeauna la întreţinerea vieţii fizice ţi o altă parte la favorizarea progreselor intelectuale. Dar, de fapt, cea dintîi este întotdeauna condiţia necesară a celei de a doua.

Statele care nu urmăresc acest scop sînt nişte organisme defectuoase, creaţii eşuate. Faptul că ele există nu schimbă lucrurile, după cum nici succesele obţinute de o întovărăşire de corsari nu justifică pirateria.

Noi, naţional-socialiştii, care luptăm pentru o altă concepţie despre lume, nu ne plasăm pe celebrul „teren al faptelor”, de altfel născocite. Atunci nu am mai fi susţinătorii unei mari idei noi, ci culii minciunii care domneşte în zilele noastre. Trebuie să facem o distincţie netă între statul care nu este decît cel care înglobează şi rasa care este conţinutul. Cel care înglobează nu are o raţiune de a fi decît atunci cînd este capabil să-şi păstreze şi să-şi protejeze conţinutul: altminteri nu are nici o valoare.

Ca urmare, scopul suprem al statului rasist trebuie să fie să vegheze la conservarea reprezentanţilor rasei primare, dătători de civilizaţie, care fac frumuseţea şi valoarea morală a unei omeniri superioare. Noi, în calitate de arieni, nu ne putem închipui un stat decît ca organismul viu care constituie un popor, organism care nu numai că asigură existenţa acestui popor, dar, în plus, dezvoltîndu-i facultăţile morale şi intelectuale, le face să ajungă la gradul cel mai înalt de libertate.

Ceea ce se încearcă astăzi să ni se impună ca stat este produsul monstruos al celei mai mari erori omeneşti, urmată de un şir de suferinţe inexprimabile.

Noi, naţional-socialiştii, ştim că lumea de azi va considera această concepţie drept revoluţionară şi că ea ne va defăima cu acest nume. Dar opiniile şi actele noastre nu trebuie să rezulte din aprobarea sau dezaprobarea epocii noastre, ci din obligaţia imperioasă de a sluji adevărul de care sîntem conştienţi. Noi putem fi convinşi că inteligenţa mai deschisă a posterităţii nu numai că va înţelege raţiunile întreprinderii noastre, ci şi că îi va recunoaşte utilitatea şi o

igia.

Cele de mai sus ne dau nouă, naţional-socialiştilor, măsura valorii unui ceasta valoare este numai relativă, judecată din punctul de vedere lai* al fiecărei naţiuni; ea va fi absolută dacă ne ridicăm la punctul de al omenii’ii în sine. Altfel spus:

Utilitatea unui stat nu poate fi apreciata luînd drept criteriu nivelul de ne la care a ajuns sau importanţa pe care i-o conferă puterea sa în lume; se poate face exclusiv in funcţie de utilitatea pe care o poate avea acest m pentru fiecare popor luat în considerare.

Un stat poate fi considerat ideal nu numai dacă el corespunde condiţiilor

i ale poporului pe care trebuie să-1 reprezinte, ci şi dacă existenţa sa

practic dăinuirea acelui popor, de altfel indiferent de însemnătatea

[■Ă pe care o poate avea în lume forma acestui stat. Căci misiunea

nu este de a crea, ci de a croi drum forţelor virtuale. Un stat poate fi

calificat drept prost daca, atingînd gradul cel mai ridicat de civilizaţie,

e ruinei omogenitatea rasialei a reprezentanţilor acestei civilizaţii.

Căci atunci practic el nu respectă condiţia prealabilă a existenţei unei

care nu este produsul său, ci al unui popor civilizator consolidat de

vie a statului. Statul nu reprezintă o substanţă, ci o formă. Gradul de

ie la care a ajuns un popor nu permite aşadar dozarea utilităţii statului

răieşte. Este lesne de înţeles că un popor superior dotat pentru civilizaţie

imagine  preferabilă celei  a unui  trib de  negii; cu toate acestea,

nul creat de cel dintîi sub formă de stat poate fi, prin felul în care îşi

este scopul, mai rău decît al negrului. Deşi statul cel mai bun şi cea mai

istituţie politică sînt incapabile să extragă dintr-un popor facultăţile care

actualmente şi pe care nu le-a avut niciodată, o formă necorespunzătoa-

t va aduce fatalmente cu sine, cu timpul, permiţînd sau chiar prilejuind

a î’eprezentanţilor rasei civilizatoare, pierderea facultăţilor pe care

:easta le poseda potenţial.

^a urmare, aprecierea valorii unui stat va fi mai întîi determinată de a pe care el o poate avea pentru un popor dat şi nicidecum de iţa rolului său în istoria lumii.

Vsupra acestui ultim punct de vedere, care este foarte relativ, ne putem

de o părere precisă; dai* este greu de făcut o apreciere a valorii absolute

tat, deoarece această apreciere definitivă nu depinde numai de statul

mai degrabă de valoarea şi de nivelul poporului luat în considerare.

>înd se vorbeşte despre înalta misiune a statului, nu trebuie deci

să se uite că această înaltă misiune îi incumbă esenţialmente poporului,

tatul nu are alt rol decît de a face posibilă dezvoltarea liberă, datorită

277

puterii organice a existenţei sale.

Atunci, dacă ne întrebăm cum trebuie să fie constituit statul de care avem nevoie noi, germanii, trebuie să precizăm mai întîi două lucruri: ce fel de oameni trebuie să reunească acest stat şi ce scopuri trebuie el să urmărească.

Din nefericire popoml nostru german nu are ca bază o rasă omogenă. Şi fuziunea elementelor primare nu a făcut asemenea progrese încît să se poată vorbi de o rasă nouă născută din această fuziune. In realitate, contaminările succesive care, în special de la războiul de treizeci de ani încoace, au alterat sîngele poporului nostru, nu numai că l-au descompus, ele au acţionat şi asupra sufletului nostim. Graniţele deschise ale patriei noastre, contactul cu corpuri politice negermane de-a lungul regiunilor de frontieră, în special puternicul aflux de sînge străin în interiorul Reichului nu lăsa, prin reînnoirea sa constantă, timpul necesar pentru a se ajunge la o fuziune completă. Din acest fel de amestec nu a ieşit o rasă nouă; elementele etnice au rămas juxtapuse şi rezultatul a fost că, în momentele critice, cînd de obicei o turmă se stringe laolaltă, poporul german s-a împrăştiat în toate direcţiile. Nu numai că repartiţia teritorială a elementelor constitutive ale rasei priveşte regiuni diferite, dai- ele coexistă în interiorul unei aceleiaşi regiuni. Oamenii din nord sînt aproape de cei din est, dalmaţii sînt aproape de aceştia, oamenii din occident sînt. aproape de ei; fără a mai socoti amestecurile. Această stare de lucruri are, în anumite părţi, inconveniente mari: germanilor le lipseşte puternicul instinct gregar, efect al identităţii sîngelui, care, deosebit de necesar în ceasurile grele, previne prăbuşirea naţiunilor, ştergînd instantaneu la popoarele care-1 au toate diferenţele secundare şi făcîndule săi opună duşmanului comun frontul unit al turmei sale omogene. Ceea ce se desemnează la noi prin hiperindividualism provine din faptul că elementele fundamentale ale rasei noastre, din care fiecare are trăsături caracteristice particulare, au luat obiceiul de a trăi alături, fără să ajungă să se amestece. Pe timp de pace, adesea el poate avea avantaje, dai*, dacă ne gîndim bine, nea costat dominaţia lumii. Dacă poporul german ai1 fi avut, de-a lungul istoriei sale, această unitate gregară care le-a fost atît de folositoare altor popoare, Reichul german ai* fi astăzi stăpînul globului. Istoria lumii ar fi luat un alt curs şi nimeni nu este în măsură să determine dacă, urmînd acest drum, omenirea n-ar fi atins scopul la care speră să ajungă astăzi prin văicărelile şi smiorcăielile lor atîţia pacifişti orbiţi: O pace asigurată nu de ramurile de măslin agitate de plîngăcioşii pacifişti, ci garantată de spada victorioasă a unui popor de stăpîni care pune lumea întreagă în slujba unei civilizaţii superioare.

Faptul că poporului nostru îi lipseşte coeziunea dată de un sînge comun şi rămas pui* ne-a pricinuit rele inexprimabile. El a dăniit capitale unei mulţimi de mici potentaţi germani, dai1 a privat poporul german de drepturile sale senioriale.

Şi astăzi poporul german mai suferă încă din cauza urmărilor acestei lipse de coeziune intimă; dar ceea ce a fost nenorocirea noastră în trecut şi în prezent, poate fi în viitor un izvor de binecuvîntări. Căci oricît de funeste ar fi

absenţa unei fuziuni absolute a elementelor care compuneau iniţial rasa stră şi imposibilitatea în care ne-am aflat, ca urmare, de a forma un corp de or omogen, în schimb, este o fericire că cel puţin o parte din ceea ce este mai . în sîngele nostru a rămas pură şi a scăpat de decăderea care a lovit restul ;i noastre.

Este cert că un amalgam complet al elementelor primare ale rasei stre ai* fi dat naştere unui popor constituind un organism desăvîrşit; dai’ el î fost, ca orice rasă hibridă, dotat cu o capacitate mai mică de a face să preseze civilizaţia decît cea de care se bucurau iniţial elementele sale cele nobile. Aşadar absenţa unui amestec integral este o binefacere: noi nu m astăzi în poporul nostru german mari rezerve de oameni de rasă manică din nord, al căror sînge a rămas neamestecat şi pe care îl putem sidera ca pe comoara cea mai de preţ pentru viitorul nostru. In vremurile te, cînd legile rasei erau necunoscute, cînd în orice om, luat în sine, ex*a iţă o fiinţă întru totul asemănătoare semenilor săi, nu erau observate rentele de valoare existente între diversele elemente primitive. Noi ştim izi că un amalgam complet al elementelor constitutive ale corpului poporului tru şi coeziunea care ar fi rezultat din ea ne-ar fi făcut poate puternici la îrior, dar că scopul suprem spre care trebuie să tindă omenirea ne-ar fi rămas xesibil: singura specie de oameni pe care destinul i-a ales în mod vizibil tru a duce opera la bun sfîrşit s-ar fi înecat în terciul de rase format de un or unificat.

Dar astăzi, întăriţi de o noţiune de curînd dobîndită, noi trebuie să minăm atent şi să profităm de ceea ce a împiedicat destinul binevoitor, fără an amestec din partea noastră.

Cine vorbeşte despre o misiune dată poporului german pe acest pămînt

uie să $tie că ea constă exclusiv in formarea unui stat care consideră că ţelul

suprem  este conservarea şi apărarea elementelor celor mai nobile ale

orului nostru, rămase nealterate, şi care sînt de asemenea cele ale întregii

miri.

Plin aceasta, statul cunoaşte pentru prima dată un scop intern înalt, i de lozinca ridicolă care îi dădea rolul de a veghea asupra liniştii şi ordinii, tru a permite cetăţenilor să se înşele reciproc în largul lor, sarcina care stă în conservarea şi apărarea unei specii umane superioare, cu care ătatea Atotputernicului a gratificat acest pămînt, apare ca o misiune cu vărat nobilă.

Mecanismul neînsufleţit care pretinde că-şi are raţiunea de a exista în îsuşi trebuie transformat într-un organism viu al cănii scop exclusiv este să ească o idee superioară.

Reichul, în calitate de stat, trebuie să cuprindă toţi germanii, şi să îşi ia pră-şi nu numai sarcina de a reuni şi de a conserva rezervele preţioase de lente primare ale rasei pe care le posedă acest popor, ci şi de a le face să ngă încet dar sigur la o situaţie predominantă.

Unei perioade care este, dacă mergem pînă în miezul lucrurilor, cea i amorţirii şi a stagnăm, îi va succeda o perioadă de luptă. Dar, ca întotdeauna dictonul: „Cine se odihneşte, rugineşte” îşi găseşte şi aici aplicarea şi, d( asemenea, cel care spune că numai atacul aduce victoria. Cu cît scopul lupte noastre este mai înalt şi cu cît actualmente mulţimea este mai incapabilă să î înţeleagă, cu atît mai uriaşe vor fi succesul – după cum ne învaţă istoria – § importanţa acestui succes; ne este suficient să vedem clar scopul spre cari trebuie să tindem şi să ducem lupta cu o perseverenţă de nezdruncinat.

Mulţi funcţionari care conduc în prezent statul nostru pot socoti ma puţin hazardat să lucreze pentru menţinerea stării de lucruri existente decît s lupte pentru ceea ce va fi mîine. Li se pare mai comod să vadă în stat ui mecanism, a cărui singură raţiune de a fi este să se menţină în viaţă, după cun viaţa lor „aparţine statului”, cum obişnuiesc să spună. Ca şi cum ceea ce îşi aii rădăcinile în popor ai* putea servi logic un alt stăpîn decît poporul; ca şi cun omul ai* putea lucra pentru altceva decît pentru om. Cum am mai spus, estt fireşte, comod să nu vezi în autoritatea statului decît mecanismul pur automat o unei organizări, decît să o consideri întruparea suverană a instinctului d conservare al unui popor. într-adevăr, în primul caz, statul şi autorităţii] statului sînt pentru aceste minţi înguste scopuri în sine; în al doilea caz, sîn arme puternice în slujba marii şi eternei lupte pentru existenţă, şi nu maşinărie oarbă, ci expresia voinţei unanime a unei comunităţi care vrea e trăiască.

De aceea, pentru lupta dusă în favoarea noii noastre concepţii despr stat – concepţie care răspunde în întregime sensului iniţial al lucrurilor – voi găsi puţini tovarăşi de luptă în sînul unei societăţi îmbătrînite fizic, prea adese şi ca inteligenţă şi curaj. Din aceste pături ale populaţiei, noi nu vom ave recruţi decît în mod excepţional: nişte bătrîni a căror inimă şi-a păstrat tinereţe* iar spiritul prospeţimea; dai* nu îi vom vedea niciodată venind la noi pe cei car consideră că sarcina esenţială a vieţii lor este menţinerea unei stări de lucrui existente.

Avem în faţa noastră mult mai puţin oameni rău intenţionaţi, cît armat nenumărată a indiferenţilor din lene intelectuală şi în special a oamenilc interesaţi de menţinerea statului actual. Dar tocmai faptul că această lupi aprigă pare fără speranţă îi dă sarcinii noastre măreţie şi constituie şansa noasta de succes cea mai mare. Strigătul războinic, care sperie la început sa descurajează inimile slabe, va fi semnalul adunării firilor cu adevăr* combative. Şi trebuie să ne dăm seama că: atunci cînd, în sînul unui popor, u anumit număr de oameni dotaţi în cel mai înalt grad cu energie şi forţă activă t unesc spre a urmări un singur scop şi cînd ei sînt astfel definitiv eliberaţi c lenea în care au amorţit masele, aceşti cîţiva oameni devin stăpînii întreguh

storia lumii este făurită de minorităţi, de fiecare datei tind minorităţile, de ntruchipează majoritatea de voinţă ţi de decizie.

De aceea, ceea ce astăzi multora li se poate părea o agravare a sarcinii este, în realitate, condiţia necesarei a victoriei noastre. Tocmai pentru că este atît de mare ţi de grea, noi vom găsi după toate aparenţele cei mai sţintitori ai luptei noastre. Această elită ne garantează succesul.

Natura corectează de obicei prin rînduieli corespunzătoare efectul urilor care alterează puritatea raselor umane. Ea se arată puţin lă faţă de metişi. Primii produşi ai acestor încrucişări au ciunt de :îteodată pînă la a treia, a patra şi a cincea generaţie. Ceea ce constituia i elementului primai- superior participant la încrucişare le este refuzat; de aceasta, lipsa unităţii sîngelui implică discordanţa voinţelor şi jr vitale. In toate momentele critice în care oamenii de rasă pură iau înţelepte şi coerente, metisul îşi pierde capul sau nu ia decît jumătăţi de Rezultatul este că acesta din urmă se lasă dominat de omul cu sînge pur practică, este expus unei dispariţii mai rapide. In împrejurările în care stă victorios, metisul moare; am putea cita nenumărate exemple în acest zi se poate vedea corectarea făcută de natură. Dai’ i se întîmplă adesea gă şi mai departe: ea îngrădeşte reproducerea; ea face ca produşii irilor multiplicate să devină sterili, făcîndu-i astfel să dispară. Dacă, spre exemplu, un individ dintr-o rasă dată s-ar uni cu reprezentan-rase inferioare, rezultatul încrucişării ai* fi o scădere a nivelului în sine s, o descendenţă mai slabă decît indivizii de rasă rămasă pură în mijlocul ■ trebui ea să trăiască. In cazul în care orice nou aport de sînge al rasei re ar fi împiedicat, încrucişările continue ar da naştere unor metişi pe erea lor de rezistenţă, înţelept redusă de natură, iar condamna la o b promptă: sau, în cursul mileniilor, s-ar forma un nou amalgam în care île primare, amestecate radical prin încrucişări multiple ai’ fi de )scut; s-ar constitui astfel un popor nou dotat cu o anumită capacitate enţâ gregară, dai1 a cănii valoare intelectuală şi artistică ar fi cu mult ă celei a rasei superioare care a participat la prima încrucişare. Dar in acest din urmă caz, acest produs hibrid ai’ sucomba în lupta pentru , împotriva unei rase superioare al cărei sînge ar fi rămas pui-, atea gregară, dezvoltată de-a lungul miilor de ani, şi care ar asigura a acestui popor nou ai- fi – cît ar fi ea de mare, ca urmare a scăderii i rasei şi a micşorării facultăţii de adaptare şi a capacităţilor creatoare ilă să permită o rezistenţă victorioasă la atacurile unei rase pure, unite uperioare ca dezvoltare intelectuală şi civilizaţie, ‘utein aşadar enunţa următorul principiu:

281

Orice inc.ruci.iare de rase aduce fatalmente cu sine, mai devreme sau nun tîrziu, dispariţia hibrizilor rezultaţi, cită vreme ei se găsesc în prezenţa elementu­lui superior care a participat la încrucişare ţi care a conservat unitatea care conferă sîngelui puritate. Pentru hibrid pericolul nu încetează decît odată cu metisajul ultimului element individual al rasei superioare.

Acesta este izvorul regenerării progresive, deşi lente, efectuate de natură, care elimină încetul cu încetul produsele alterării raselor, cu condiţia ca sâ mai existe un izvor de rasă pură şi să nu se mai producă metisaje noi.

Acest fenomen se poate manifesta de la sine la fiinţele dotate cu un puternic instinct de rasă, pe care împrejurări deosebite sau vreo constrîngere specială 1 au deviat de pe calea normală de înmulţire care menţine puritatea rasei. De îndată ce constrîngerea încetează, elementul rămas pui” tinde imediat să revină la împerecherea între egali, ceea ce pune capăt oricărei încrucişări ulterioare. Produşii metisajului se retrag atunci de la sine în umbră, dacă nu cumva numărul lor a devenit atît de mare încît elementele de rasă pură nu se pot gîndi să li se opună.

Omul, devenit surd la sugestiile instinctului şi necunoscînd obligaţiile pe care i le-a impus natura, nu trebuie să conteze pe corecţiile făcute de ea, cîtă vreme el nu va fi înlocuit prin luminile inteligenţei sugestiile instinctului pierdut; aşadar inteligenţa este cea care trebuie să înfăptuiască munca de regenerare necesară. Dai” este de temut faptul că omul, odată orbit, va continua să dărîme barierele care separă rasele, pînă cînd ceea ce era mai bun în el va fi definitiv pierdut. Atunci nu va mai rămîne decît un fel de terci omogen din care faimoşii reformatori pe care îi auzim astăzi îşi făuresc idealul; dai’ acest amestec inform ai* însemna moartea oricărui ideal pe această lume. Recunosc: s-ar putea alcătui astfel o turmă mare, s-ar putea fabrica prin acest fel de amestec un animal gregar, dar dintr-un asemenea amestec nu va ieşi niciodată un om care să fie un stîlp al civilizaţiei sau, fi mai bine, un fondator ?i un creator de civilizaţie. Sar putea considera atunci că omenirea şi-a ratat definitiv ultima sa misiune.

Daca nu vrem ca Pămintul să decadă la această stare, trebuie să ne alăturăm ideii că misiunea statelor germanice este, înainte de toate, să vegheze ca orice nou metisaj să înceteze cu desăvîrşire.

Generaţia de secături care s-au impus atenţiei contemporanilor noştri va începe desigur să strige la enunţarea acestei teorii şi să se plîngă, gemînd. că eu lovesc în drepturile sacro-sânte ale omului. Nu, omul nu are decît un drept sacru şi acest drept este în acelaşi timp cel mai sfint dintre îndatoriri, si anume de a veghea la puritatea sîngelui său, pentru ca păstrarea a ceea ce exista mai bun in omenire să facă posibilă o dezvoltare si mai desăvîrsitâ a acestor fiinţe privile­giate. Un stat rasist trebuie deci, înainte de toate, să ridice căsătoria din starea de înjosire la care a supus-o falsificarea continuă a rasei si să îi redea sfinţenia unei instituţii menite să creeze fiinţe după chipul ţi asemănarea Domnului, iar nu nişte monştri care constituie media dintre om si maimuţă.

Protestele cară pot fi ridicate împotriva tezei mele, din raţiuni zise

initare, sînt extrem de puţin justificate într-o vreme în care, pe de o parte,

“eră tuturor degeneraţilor posibilitatea de a se înmulţi, impunîndu-li-se astfel

emporanilor lor suferinţe de nespus – în timp ce, pe de altă parte, în toate

herule şi chiar şi la negustorii ambulanţi pot fi cumpărate preparate

liţînd, chiar şi celor mai sănătoşi părinţi, să nu aibă copii. In statul care, în

3 noastre, asigură liniştea şi ordinea, după cum cred apărătorii săi, bravii

mal-burghezi, ai’ fi o crimă să retragi facultatea de a procrea sifiliticilor,

rculoşilor, fiinţelor atinse de tare ereditare sau diforme, ci-etinilor; în

nb, faptul că milioanelor de fiinţe dintre cele mai sănătoase li se răpeşte

tatea de a procrea nu este considerat o acţiune dăunătoare şi nu şochează

le moravuri ale acestei societăţi ipocrite, ba chiar îi flatează miopia şi lenea

;ctuale. Căci altminteri ar trebui să-şi frămînte mintea ca să găsească

:ul de a face să subziste şi de a păstra indivizii care sînt sănătatea

ului nostni şi din care se va naşte generaţia viitoare.

Cîtă lipsă de ideal şi de nobleţe în sistemul actual! Ridicarea celor mai

în interesul posterităţii îi este indiferentă; lasă lucrurile să-şi urmeze

l. Faptul că bisericile noastre păcătuiesc împotriva respectului datorat

ii, imagine a Domnului, asemănare pe care ele insistă atît de mult, este

totul conform actualei lor linii de conduită; ele vorbesc mereu de spirit şi

iceptacolul Spiritului să decadă la nivelul de proletariat degenerat. Apoi

i miră cu un aer stupid cît de puţină influenţă are credinţa creştină în

a ei ţară, de înspăimîntătoarea “necredinţă” a acestei mizerabile calicimi

late fizic şi al cărei moral este fireşte la fel de corupt; şi se despăgubesc

nd cu succes hotentoţilor şi cafrilor doctrina evanghelică. In timp ce

ele noastre din Europa, spre cea mai mare laudă şi glorie a Domnului,

ăcinate de o lepră morală şi fizică, piosul misionar pleacă în Africa

lă şi întemeiază misiuni pentru negii, pîna cînd “civilizaţia noastră

•oră” face din aceşti oameni sănătoşi, deşi primitivi şi înapoiaţi, o stirpe

atri trîndavi.

Cele două confesiuni creştine ale noastre ai” corespunde mai bine celor )ile aspiraţii umane dacă, în loc să-i deranjeze pe negii cu misiuni pe care >resc şi a căror învăţătură nici nu pot s-o înţeleagă, ai- binevoi să-i facă pe ii din Europa să înţeleagă foarte serios că menajurile cu sănătate proastă un lucra mult mai plăcut lui Dumnezeu, dacă le-ar fi milă de un mic nătos şi robust şi i-ar ţine loc de tată şi de mamă, în loc să dea viaţă unui lnăvicios care va fi pentru el însuşi şi pentru ceilalţi o pricină de « şi de durere profundă.

statul rasist va trebui să repare pagubele provocate de tot ceea ce se să astăzi în acest domeniu. El va trebui să facă din rasă centrul vieţii iţii; să vegheze ca ea să rămînă pură; să declare că bunul cel mai de preţ topor este copilul. El va trebui să aibă grijă ca numai individul sănătos zămisli copii; el va spune că nu există dectt un singur act ruşinos: să

aduci pe lume copii cînd eşti bolnav şi cînd ai tare şi că actul cel mai onorabx este atunci să renunţi. Invers, el va declara că a-i refuza naţiunii copii robuşti est un act blamabil. Statul trebuie să intervină în calitate de păstrător al viitorulu a mii de ani pentru al căror preţ dorinţele şi egoismul individului sînt desconsi derate şi în faţa cărora el trebuie să se încline; el trebuie să declare că oria individ bolnav notoriu sau atins de tare erditare, deci transmisibile vlăstarelor sale, nu are dreptul să se reproducă şi trebuie să-i răpească practic aceasta facultate. Invers, el trebuie să vegheze ca fecunditatea femeii sănătoase să nu fii limitată de infecta politică financiară a unui sistem de guvernămînt care face, din acest dar al cerului care este o posteritate numeroasă, un blestem pentru părinţi. El trebuie să pună capăt acestei indiferenţe trîndave,  ba chiar criminale, manifestată astăzi faţă de condiţiile sociale permiţînd formarea unor familii prolifice şi să se simtă protectorul suprem al acestui bun de nepreţuit pentru un popor. Atenţia lui trebuie să se îndrepte asupra copilului mai mult decît asupra adultului.

Cine nu este sănătos, fizic şi moral, şi în consecinţă nu are valoare din punct de vedere social, nu trebuie să-şi perpetueze bolile în trupul copiilor săi. Statul rasist are o sarcină uriaşă de îndeplinit din punct de vedere al educaţiei. Dar această sarcină va părea mai tîrziu ceva mult mai măreţ decît războaiele victorioase ale epocii noastre burgheze actuale. Statul trebuie să-l facă pe individ să înţeleagă, prin educaţie, că a fi bolnăvicios şi slab nu este o ruşine, ci o nenorocire vrednică de milă, dar că, în schimb este o crimă şi o ruşine să dezonorezi această nenorocire prin egoism, făcînd-o să cadă asupra unei fiinţe nevinovate: că individul care suferă de o boală de care, de altminteri, nu este responsabil şi care renunţă să aibă copii şi îşi transferă afecţiunea şi tandreţea asupra unei tinere mlădiţe nevoiaşe din rasa lui, a cărei stare de sănătate lasă să se prevadă că într-o zi va fi un membru robust al unei comunităţi viguroase dă dovadă de un spirit cu adevărat nobil şi de sentimentele omeneşti cele mai vrednice de admiraţie. îndeplinind această sarcină educativă, statul îşi prelungeşte, din punct de vedere moral, activitatea practică. Lui îi va fi indiferent să ştie dacă este înţeles sau nu, aprobat sau blamat, pentru a acţiona conform acestor principii.

Dacă, timp de şase sute de ani, indivizii degeneraţi fizic sau suferind de boli mintale ai1 fi împiedicaţi să procreeze, omenirea ar fi scăpată de rele de o gravitate incomensurabilă; ea s-ar bucura de o sănătate greu de imaginat în ziua de azi. Favorizînd conştient şi sistematic fecunditatea elementelor celor mai robuste ale poporului nostru, se va obţine o rasă al cărei rol va fi, cel puţin la început, să elimine germenii decadenţei fizice şi, în consecinţă, morale, de care suferim noi astăzi.

Fiindcă, atunci cînd un popor şi un stat se vor fi angajat pe această cale, se vor preocupa în mod firesc de creşterea valorii a ceea ce constituie esenţa cea mai preţioasă a rasei şi de sporirea fecundităţii sale pentru ca în sfîrşit naţiunea întreagă să participe la acest bine suprem: o rasă obţinută după regulile

‘entru a se ajunge aici, trebuie înainte de toate ca statul să nu lase în tei grija de a coloniza regiunile nou dobîndite, ci să supună această s unor reguli determinate. Comisii de rasă, constituite special, trebuie ze indivizilor un permis de colonizare; o puritate de rasă definită, care dovedită, va fi condiţia pusă pentru obţinerea acestui permis. In felul ir putea fi întemeiate încetul cu încetul colonii marginale ale căror • fi exclusiv reprezentanţi ai rasei celei mai pure şi dotaţi, în consecinţă, îţile cele mai eminente ale acelei rase. Aceste colonii vor fi, pentru naţiune, o comoară naţională preţioasă; dezvoltarea lor va umple de i de o siguranţă voioasă orice membru al comunităţii, din moment ce înţine germenul unei fericite dezvoltări viitoare a popoiTilui însumi şi nea a omenirii.

arcina de a face să se nască acest ev mai bun le va reveni concepţiilor ise în practică în statul rasist: atunci oamenii nu vor mai ţine să ‘ească creşterea speciilor canine, cabaline sau feline; ei vor cîiuta să ‘ească rasa umană; în acea epocă a istoriei omenirii, unii, care au t adevărul, vor şti să dovedească abnegaţie în tăcere, al(ii vor face darul , bucuroşi.

aptul că această stare de spirit este posibilă nu poate fi negat într-o are sute de mii de oameni îşi impun voluntar celibatul, fără să fie şi obligaţi la aceasta altfel decît printr o lege religioasă. 3 ce ai” fi imposibilă o asemenea renunţare dacă, în locul unei porunci ai* interveni un avertisment solemn invitînd oamenii să pună în sfirşit vârâtului păcat original’, cu consecinţe atît de durabile, şi să-i dea ui atotputernic fiinţe aidoma celor create de el la început? îsigur, lamentabila turmă a micilor-burghezi de astăzi nu va putea iciodatâ aceasta. Ei vor rîde sau vor da din umerii lor prost croiţi şi vor spinînd scuza pe care o rostesc mereu: “Ai- fi foarte frumos, în dai” este imposibil!” într-adevăr, cu ei este imposibil; lumea lor nu ă pentru aceasta. Ei n-au decît o grijă: propria lor viaţă, şi un i: banul lor. Numai că noi nu ne adresăm lor, ci marii armate a celor prea săraci pentru ca propria lor viaţă să li se pară cea mai mare re poate exista pe lume, celor care nu privesc aurul ca pe stăpînul care şte existenţa, ci care cred în alţi zei. Ne adresăm înainte de toate armate a tineretului nostru german. El creşte într-o epocă repre mare cotitură a istoriei şi lenea şi indiferenţa taţilor lor îi obligă să erii germani vor fi într-o zi arhitecţii unui nou stat rasist sau vor fi mă martori ai unei prăbuşiri complete, ai morţii lumii burgheze, ci, atunci cînd o generaţie suferă de defecte pe care le recunoaşte şi cu esemnează chiar, mărgininduse, cum face astăzi lumea noastră la scuza facilă că nu se poate face nimic pentru a le remedia, o lume este hărăzită prăbuşirii. Ceea ce caracterizează societatea noastră

285

burgheză este că ea nu mai poate nega aceste defect. Ea este obligată să mărturisească faptul că există multe lucruri putrede şi rele, dai* nu mai este capabilă să reacţioneze împotriva răului; ea nu mai are forţa de a mobiliza un popor de şaizeci sau şaptezeci de milioane de oameni şi de a-i inspira energia disperată cu care ai* trebui să facă ultimele eforturi pentru a evita pericolul. Dimpotrivă: cînd o asemenea campanie este întreprinsă într-o altă ţară, ea nu îi inspiră decît comentarii prosteşti şi caută să demonstreze că, teoretic, tentativa nu poate reuşi, că succesul ei este pui* şi simplu de neconceput. Pentru a justifica pasivitatea acestor pitici şi slăbiciunea lor intelectuală şi morală sînt avansate tot felul de argumente, oricît ar fi de idioate. Atunci cînd, de exemplu, un continent întreg declară în sfîrşit război intoxicării cu alcool, pentru a smulge un popor întreg din braţele acestui viciu devastator, lumea burgheză din Europa nu are alt reflex decît să facă prosteşte ochii mari, să dea din cap cu un aer de îndoială sau să găsească, cu un aer superior, că toate acestea sînt ridicole • părere care i se potriveşte deosebit de bine acestei societăţi ridicole. Dai* atunci cînd toate aceste sclifoseli nu au efect şi cînd, undeva în lume este atacată nobila şi inviolabila rutină, şi chiar cu succes, mic-burghezii noştri se străduiesc, am mai spus-o, să pună cel puţin la îndoială acest succes şi să-i micşoreze importanţa, fără să se teamă măcar să invoce principiile moralei burgheze împotriva unei campanii care caută să scape lumea de cea mai rea dintre imoralităţi.

Noi, noi toţi nu trebuie să ne facem nici o iluzie în această privinţă: burghezia noastră actuală nu mai poate de-acum înainte servi la nimic, pentru nici una din sarcinile nobile care îi revin omenirii; fără cea mai mică bază, ea este de asemenea mult prea josnică, mai puţin – după părerea mea – din răutate decît dintr-o indolenţă incredibilă şi din tot ceea ce rezultă din ea. De aceea, acele cluburi politice care îşi duc viaţa de azi pe mîine sub denumirea de “partide burgheze” nu mai sînt, de multă vreme, decît nişte asociaţii de interese formate de anumite grupuri profesionale şi de anumite clase; iar scopul lor principal este să apere cît mai bine cu putinţă interesele cele mai egoiste. Este evident că o asemenea corporaţie de “burghezi” politicieni nu este capabilă de luptă, în special cînd adversarul se recrutează nu din raidurile unor înavuţiţi prudenţi, ci dintre masele proletare, împinse la revoltă de incitările cele mai violente şi hotărîte la orice.

Dacă ne dăm seama de faptul că cea dintîi îndatorire a statului, care este în slujba poporului şi nu are în vedere decît binele acestuia, este să păstreze elementele cele mai bune ale rasei, să aibă grijă de ele şi să favorizeze dezvoltarea lor, atunci vom conchide logic că sarcina lui nu se limitează la a face să se nască vlăstare demne de popor şi de rasă, ci că el mai trebuie şi sâ le dea o educaţie care va face mai tîrziu din ei membri folositori ai comunităţii şi

cl9—MeinKampf

)ili să contribuie la sporirea ei.

Cum, în ansamblu, randamentul intelectual al indivizilor este direct irţional cu calităţile de rasă ale materialului uman dat, educaţia fiecăruia ie să aibă drept prim scop întreţinerea şi dezvoltarea sănătăţii fizice. Căci, ijoritatea căzuţilor, un spirit sănătos şi energic nu se găseşte decît într-un îănătos şi viguros. Faptul că oamenii de geniu au uneori o constituţie puţin tă sau chiar bolnăvicioasă, nu infirmă acest principiu. Este vorba în acest 3 excepţii care, ca în toate domeniile, confirmă regula. Dai- cînd un popor Jcătuit în majoritate din oameni degeneraţi fizic, este extrem de rai* ca din smîrc să se ivească un spirit cu adevărat superior. Influenţa lui nu va iste, în orice caz, niciodată un mare succes. Ori această plebe de degeneraţi incapabilă să-1 înţeleagă, ori puterea sa de voinţă va fi prea slăbită pentru să poată urma acest vultur în elanul său.

Statul rasist, conştient de acest adevăr, nu va considera că sarcina sa tivă se limitează să bage ştiinţa în creiere cu pompa; el va ţine să obţină, •-o creştere adecvată, corpuri esenţialmente sănătoase. Cultivarea facultăţilor tuale va veni numai pe planul doi. Dar chiar şi aici scopul principal va fi rea caracterului, în special dezvoltarea puterii de voinţă şi a capacităţii de e; în acelaşi timp, tinerii vor fi obişnuiţi să-şi asume bucuroşi responsabilita-telor lor. Educaţia propriu-zisă va urma abia în ultimul rînd.

Statul rasist trebuie să pornească de la principiul că un om a cărui ă ştiinţifică este rudimentară, dar care are corpul sănătos, caracter onest şi c, căruia îi place să ia o hotărîre, şi care e dotat cu putere de voinţă este un ru mai folositor comunităţii naţionale decît un infirm, indiferent de dinile lui intelectuale. Un popor de savanţi degeneraţi fizic, cu voinţa slabă :ticînd un pacifism laş nu va putea cuceri niciodată cerul; el nu va fi nici în stare să-şi asigure existenţa pe acest pămînt. Rar se întîmplă ca, în aprigă pe care ne-o impune destinul, să piară cel mai puţin savant; ui este întotdeauna acela care extrage din ştiinţa sa hotărîrile cele mai energice şi care le pune în practică în modul cel mai jalnic. In sfîrşit, între moral trebuie să existe o anumită armonie. Strălucirea spiritului nu face nai frumos un corp cangrenat şi ai* fi chiar nedrept să li se dea o educaţie :tuală desăvîrşită unor oameni prost dezvoltaţi sau schilodiţi, a căror lipsă rgie şi de caracter ar face din ei nişte fiinţe nehotărîte şi fricoase. Ceea ce a idealul de frumuseţe conceput de greci să rămînă nemuritor este iată îmbinare dintre cea mai splendidă frumuseţe fizică şi strălucirea şi îa sufletească.

Dacă vorbele lui Moltke sînt adevărate: “Norocul nu întovărăşeşte decît ii”, sînt desigur adevărate şi în privinţa raporturilor dintre corp şi minte: sral, o minte sănătoasă nu sălăşluieşte definitiv decît într-un corp sănătos. Aşadar, a face corpuri viguroase nu este, într-un stat rasist, treaba iilor; nu este nici o problemă care îi priveşte în primul rînd pe părinţi şi i al doilea şi al treilea rînd ansamblul cetăţenilor: este o necesitate a

287

conservării poporului pe care îl reprezintă şi îl protejează statul. Aşa cum, în ceea ce priveşte educaţia, statul încalcă deja dreptul liberei hotărîri a individului şi îi opune dreptul colectivităţii, supunînd copilul educaţiei obligatorii, fără a ţine seama de voinţa părinţilor – statul rasist trebuie, într-o şi mai mare măsură, să facă să triumfe autoritatea sa asupra ignoranţei sau lipsei de înţelegere a individului în problemele care interesează salvarea naţiunii. El trebuie să-şi organizeze acţiunea educativă în aşa fel încît corpul tinerilor să fie îngrijit încă din cea mai fragedă copilărie în vederea scopului urmărit şi să capete călirea de] care va avea nevoie mai tîrziu. El trebuie să vegheze în mod special să nu| formeze o generaţie crescută într-o seră călduţă.

Această operă de educaţie şi de igienă trebuie să se efectueze mai întîi pe1 lîngă tinerele mame. Cîteva zeci de ani de strădanii au avut drept rezultat faptul că naşterile au devenit complet aseptice şi cazurile de febră puerperală extrem de rare; trebuie să fie şi va fi posibil, făcîndu-se educaţia temeinică a infirmierelor şi a mamelor, ca să reuşească să le dea copiilor, încă din primii ani, astfel de îngrijiri încît creşterea lor ulterioară să aibă loc în cele mai bune condiţii.

Intr-un stat rasist, şcoala va consacra infinit mai mult timp exerciţiilor fizice. Minţile tinere nu trebuie supraîncărcate cu un bagaj inutil; experienţa ne învaţă că ele nu păstrează din el decît fragmente şi, în afară de aceasta, le rămîne nu esenţialul, ci nişte amănunte secundare şi inutilizabile; un copil mic este, de fapt, incapabil să facă o triere logică a materiilor care i-au fost băgate pe gît. A consacra gimnasticii, aşa cum se face în prezent, două ore scurte din programul săptămînal al şcolilor secundare şi, pe deasupra, a face prezenţa elevilor facultativă, înseamnă a comite o eroare gravă, chiar şi din punctul de vedere al formării pui* intelectuale. Nu ar trebui să treacă nici o zi în care tînărul să nu se consacre, cel puţin o oră dimineaţa şi seara, exerciţiilor fizice, din toate sporturile şi de gimnastică. Un sport nu trebuia mai ales neglijat, boxul, care, în ochii unui număr foarte mare de aşa-zişi “rasişti”, este brutal şi vulgar. Este incredibil cîte păreri greşite sînt răspîndite în această privinţă în mediile “cultivate”. Faptul că tînărul învaţă scrima şi îşi petrece timpul bătîndu-se în duel trece drept extrem de firesc şi respectabil, dai” boxul, acesta este prin forţa împrejurărilor brutal! De ce? Nu există nici un sport care să dezvolte, în aceeaşi măsură, spiritul combativ, să pretindă decizii rapide ca fulgerul şi să-i dea corpului supleţe şi călirea oţelului. Pentru doi tineri nu este mai brutal să pună capăt unei dispute născute dintr-o divergenţă de opinii cu lovituri de pumni decît să facă acest lucru cu o lamă bine ascuţită. Pentru un om atacat nu este mai josnic să-şi respingă agresorul cu pumnii decît să o ia la fugă chemînd poliţia în ajutor. Dai-, înainte de toate, băiatul tînăr şi cu corpul sănătos trebuie să înveţe să suporte loviturile. Acest principiu li se va părea, fireşte, campionilor spiritului, demn de un sălbatic. Dai* rolul statului rasist tocmai că nu este educarea unei colonii de esteţi paşnici şi de oameni degeneraţi fizic. Imaginea ideală pe care

face despre omenire nu are ca modele onorabilul mic-burghez şi fata virtuoasă, ci bărbaţi dotaţi cu o energie virilă şi mîndră şi femei capabile ă pe lume oameni adevăraţi.

Astfel sportul nu este menit numai să-1 facă pe individ puternic, aatic şi îndrăzneţ, el trebuie şi să-1 călească şi să îl înveţe să suporte rile şi nenorocirile.

Dacă întreaga clasă superioară a intelectualilor noştri nu ar fi fost ;ă exclusiv în sensul a ceea ce este convenabil şi distins, dacă, în schimb, văţat boxul, o revoluţie germană, făcută de proxeneţi, de dezertori şi de lături de soiul acesta nu ai* fi fost posibilă; căci această revoluţie şi-a

succesul nu îndrăznelii şi curajului autorilor săi, ci nehotărîrii laşe şi abile a celor ce conduceau statul şi care erau şefii săi responsabili.

că toţi cei care ne conduceau intelectualiceşte nu primiseră decît o e “intelectuală” şi s-au pomenit dezarmaţi în momentul în care partea ; a folosit, în locul armelor intelectuale, bare solide de fier. Toate acestea

posibile numai pentru că şcolile noastre superioare aveau ca principiu narea unor bărbaţi, ci de funcţionari, ingineri, tehnicieni, chimişti, oameni de litere şi, pentru ca această intelectualitate să nu moară, de ti.

Din punct de vedere intelectual, conducătorii noştri au obţinut rezultate ite, dai’ cînd a trebuit să dea dovadă de voinţă s-au arătat mai prejos de

Este sigur că educaţia este incapabilă să facă un om curajos dintr-un om .mente laş, dai’ este de asemenea sigur că un om, chiar dotat de natură oarecare curaj, nu-şi va putea dezvolta capacităţile, dacă defectele ii sale l-au pus în inferioritate în ceea ce priveşte forţa lui şi abilitatea orale. In armată se poate vedea în ce grad conştiinţa propriilor resurse )ate dezvolta la un om curajul şi chiar spiritul combativ. Acolo nu există îroi: tipul mediu este amplu reprezentat. Totuşi antrenamentul excelent itului german în timp de pace i-a inoculat acestui întreg organism : o încredere în sine de o forţă nebănuită de adversarii noştri. Dovezile toare de bravură şi de vioiciune date de armatele germane în tot sfîrşitul în toamna lui 1914, în cursul înaintării lor, cînd au măturat totul în faţa fost rezultatul acestei educaţii continuate fără răgaz. In timpul anilor de terminabili, ea obişnuise corpuri adesea puţin robuste cu performanţele ii incredibile şi le dăduse soldaţilor acea încredere în sine pe care nu o zdruncina nici spaimele celor mai teribile bătălii. Poporul nostru german, astăzi zdrobit şi zâcînd la pămînt şi lăsat pradă irare loviturilor de picior ale restului lumii, are nevoie tocmai de această ăscută din autosugestie, pe care o dă încrederea în sine. Dar această ~e în sine trebuie dată copiilor poporului nostru prin educaţie încă din or ani. întregul sistem de educaţie tji de cultură trebuie să urmărească să învingerea că ei sînt absolut superiori celorlalte popoare. Forţa şi dibăcia

289

corporală trebuie să le dea încrederea în invincibilitatea poporului căruia h aparţin. Ceea ce a dus odinioară armata germană la victorie era suma încrederii fiecărui soldat în sine însuşi şi a tuturor în cei care îi comandau. Ceea ce va repune pe picioare poporul german va fi convingerea că-şi va putea recuceri libertatea. Dar această convingere nu va fi decît rezultatul unei convingeri identice a milioane de indivizi.

Să nu ne facem, nici în acest domeniu, iluzii:

Uriaşă a fost prăbuşirea poporului nostru; uriaşe vor trebui de asemenea să fie strădaniile noastre pentru a pune capăt într-o zi situaţiei lui critice. Cine crede că actuala activitate de educaţie burgheză practicată asupra poporului nostru în vederea calmului şi ordinii îi va da forţa să facă să înceteze într-o zi starea de lucruri actuală, cauză a ruinei noastre, şi să arunce în obrazul adversarilor lanţurile noastre de sclavi, se înşeală amarnic. Numai printr-un exces de energie naţională, de sete de libertate şi de înflăcărare pasionată vom compensa tot ceea ce ne lipsea.

îmbrăcămintea tinerilor trebuie de asemenea să fie adaptată scopului urmărit. Este cu adevărat lamentabil să vezi tineretul nostru conformîndu-se unei mode stupide care dă un sens peiorativ vechiului proverb: “Haina face pe om”.

Tocmai la tineri îmbrăcămintea trebuie pusă în slujba educaţiei. Tînărul care se plimbă vara în pantaloni lungi, într-o haină închisă pînă la gît este din această cauză puţin predispus să se consacre unui exerciţiu fizic. Fiindcă, s-o spunem deschis, trebuie făcut apel nu numai la ambiţie, dai’ şi la vanitate; nu la vanitatea de a avea veşminte frumoase pe care nu şi le poate cumpăra toată lumea, ci la orgoliul unui corp frumos bine făcut, lucra la care fiecare poate contribui.

Această consideraţie îşi va juca de asemenea rolul mai tîrziu, Tînăra fată trebuie să-1 cunoască pe cavalerul ei. Dacă frumuseţea fizică n-ar fi în zilele noastre atît de complet surghiunită pe planul al doilea de nerozia modei, sute de mii de tinere nu s-ar lăsa seduse de nişte bastarzi de evrei respingători cu picioare strîmbe. Existenţa celor mai frumoase trupuri este de asemenea în interesul naţiunii pentru ca să dăruiască rasei o nouă frumuseţe.

Aceasta este astăzi una din necesităţile cele mai urgente, deoarece instrucţia militară lipseşte şi pentru că astfel a fost desfiinţată singura instituţie care, în timp de pace, repara în parte neglijenţele modului nostru de educaţie. Avantajele sale nu se limitau la formarea individului însuşi, ci exercita şi o influenţă fericită asupra raporturilor dintre cele două sexe. Tînăra fată îl prefera pe soldat celui care nu intrase în armată.

Statul rasist, nu trebuie numai să vegheze la dezvoltarea forţei fizice în

anilor de şcoală, el trebuie de asemenea să se ocupe de aceasta în i postşcolară, atîta timp cît nu s-a încheiat procesul de creştere al ■ pentru ca aceasta să se facă în condiţii bune. Este absurd să credem că statului de a supraveghea tinerii cetăţeni încetează în momentul în care isc şcoala, spre a nu mai reintra în vigoare decît în momentul în care îşi ciul militai’. Acest drept este, în realitate, o datorie permanentă. Statul ăruia îi este indiferent dacă are cetăţeni cu o sănătate bună, a neglijat îndatorire în mod criminal. El lasă astăzi tineretul să se depraveze pe în locurile de desfrîu, în loc să-1 ţină în mînă şi să aibă grijă de formarea pînă în momentul în care va fi obţinut adulţi sănătoşi şi robuşti. Chestiunea formei precise a organizării educaţiei postşcolare de către î, pentru moment, fără importanţă; esenţialul este să o facă; el va căuta nloacele pentru aceasta. Statul rasist trebuie să considere dezvoltarea merilor, în perioada postşcolară, drept una din atribuţiile sale în aceeaşi a şi dezvoltarea intelectuală, şi el trebuie s-o asigure prin instituţii de ucaţia fizică va putea fi, în linii mari, o pregătire pentru serviciul Armata nu va mai fi atunci nevoită, ca altădată, să-1 înveţe pe tînăr i elementare ale regulamentului manevrelor militare; ea nu va mai cruţi în sensul actual al termenului; ea nu va mai trebui decît să ne în soldat un tînăr care a primit deja o pregătire fizică perfectă, n statul rasist, armata nu va mai fi aşadar obligată să-1 înveţe pe iă mărşăluiasca şi să stea cu arma la umăr; ea va fi o şcoală superioară ţie patriotică. Tînărul recrut va primi la regiment instrucţia militară , dai* în acelaşi timp va continua pregătirea sa pentru rolul pe care îl de îndeplinit mai tîrziu în viaţă. Obiectivul principal al educaţiei trebuie să rămînă totuşi ceea ce el era deja în vechea armată şi ceea ce a cea mai mare valoare a acesteia din urmă: această şcoală trebuie să tînăr un bărbat; ea nu trebuie să-1 înveţe numai să se supună, ci şi să-1 îă comande într-o zi; el va învăţa să tacă nu numai atunci cînd primeşte justificat, ci şi să suporte nedreptatea în tăcere.

a plus, el trebuie, încrezător în propria sa forţă, cucerit, ca fiecare, de le corp, să se convingă de faptul că poporul său este de neînvins, loldatul care şi-a încheiat serviciul militai” va primi două documente: a de cetăţean, adică un act legal permiţîndu-i să practice un serviciu un certificat de sănătate, atestînd că este apt pentru căsătorie. Lşa cum o face pentru băieţi, statul rasist va îndruma şi educaţia fete, şi după aceleaşi principii. Şi aici importanţa cea mai mare trebuie formării fizice; abia apoi urmează educarea caracterului, în sfîrşit, în înd, dezvoltarea aptitudinilor intelectuale. Nu trebuie niciodată pierdut “e că scopul educaţiei feminine trebuie să fie pregătirea pentru rolul de mamă.

291

Abia în al doilea rînd va trebui să favorizeze statul rasist, sub toate formele ei, formarea caracterului.

Este incontestabil că trăsăturile esenţiale ale caracterului fiecăruia sînt stabilite dinainte: un egoist este şi va rămîne întotdeauna astfel, după cum un idealist va fi întotdeauna forţamente idealist. Dar, între aceste tipuri de caracter cizelate ireproşabil există milioane de exemplare a căror amprentă este neclară şi greu de descifrat. Criminalul înnăscut vă rămîne criminal; dai- mulţi oameni care nu vădesc decît o anumită tendinţă către acte criminale pot, printr-o educaţie adecvată, să devină membri folositori ai comunităţii; invers, caractere nehotărîte şi şovăielnice pot deveni elemente dăunătoare, dacă educaţia lor a fost defectuoasă.

De cîte ori nu ne-am plîns în timpul războiului de puţina discreţie a poporului nostim! Cîte greutăţi am avut, ca urmare a acestui defect, ca să-i ascundem inamicului secrete chiar importante! Dar să ne punem întrebarea: Cum putea să-1 facă discret educaţia dată poporului german înainte de război? Oare micul pîrîcios nu era adesea, încă din şcoală, preferat colegilor săi mai puţin vorbăreţi? Oare denunţul nu era, şi nu este încă, considerat “sinceritate”, iar discreţia încăpăţînare ruşinoasă? Şi-a dat cineva osteneala să le prezinte copiilor discreţia ca pe o virtute de preţ şi bărbătească? Nu, căci în ochii pedagogilor noştri moderni acestea nu sînt decît fleacuri. Dai* aceste fleacuri costă statul nenumărate miliqane drept cheltuieli de judecată, din moment ce, din o sută de procese pentru defăimare sau motive asemănătoare, nouăzeci rezultă din această lipsă de discreţie. Vorbe rostite fără asumarea răspunderii sînt repetate atît de uşor; interesele economice ale poporului nostim sînt lezate continuu, pentru că sînt dezvăluite prosteşte importante procedee de fabricaţie etc; chiar şi pregătirile secrete pentru apărarea ţării sînt zădărnicite, deoarece poporul nostru n-a învăţat să tacă, şi repetă tot ce a auzit spunîndu-se. In timp de război, această manie de a pălăvrăgi ne poate face să piardem bătălii şi să purtăm toată povara rezultatului nefericit al luptei. Trebuie să fim convinşi, în acest domeniu, că, la o vîrstă matură, absenţa unei educaţii precoce nu poate fi remediată. Un învăţător nu trebuie, de exemplu, să încerce din principiu să cunoască farsele de prost gust ale elevilor săi, încurajînd cele mai urîte obiceiuri de a denunţa. Tineretul formează un stat aparte, el îi opune adultului un fel de front solidar, lucru foarte firesc. înţelegerea stabilită între copilul de zece ani şi tovarăşii de vîrsta lui este mai firească şi mai puternică decît cea care ar putea exista între el şi adult. Copilul care denunţă un camarad comite o trădare şi manifestă astfel o dispoziţie de spirit care, calificată brutal şi transpusă într-un domeniu mai vast, corespunde celei a omului vinovat de înaltă trădare. Un asemenea copil nu poate fi considerat un băiat de treabă şi cinstit, ci un caracter puţin vrednic de stimă. Pentru învăţător poate fi comod să se folosească de asemenea defecte spre a-şi întări autoritatea, dar, procedînd astfel, el sădeşte

le tinere germenii unei dispoziţii de spirit care poate avea mai tîrziu Lţe funeste. Nu o dată s-a întîmplat ca un pîrîcios mic să devină o canalie

Aceasta trebuie să slujească drept exemplu multor oameni. Astăzi irea dorită a nobleţii de caracter joacă la şcoală un rol aproape nul. Va a într-o zi să i se dea cu totul altă importanţă. Lealitatea, abnegaţia, i sînt virtuţi absolut necesare unui mare popor; dezvoltarea şi ridicarea •angul de perfecţiune prin educaţia dată în şcoală are mai multă nţă decît multe materii care umplu în zilele noastre programa şcolară, pe copii să-şi piardă obiceiul văicărelilor şi al urletelor de durere face de îa parte din acest program de educaţie. Atunci cînd pedagogii uită că să-i inculce copilului, începînd de la vîrsta cea mai fragedă, obiceiul de ta în tăcere suferinţele şi nedreptăţile, nu trebuie să ne mire că mai n ceasurile grele – cînd, de pildă, un bărbat este pe front – poşta este numai cu transmiterea lamentărilor şi văicărelilor reciproce. Dacă şcolile ai’ fi turnat în mintea tineretului nostru ceva mai puţină ştiinţă, dai* Ită stăpînire de sine, între 1915 şi 1918 am fi fost recompensaţi din plin. Astfel statul rasist trebuie, pentru a-şi îndeplini sarcina sa de educator, mai mult preţ pe formarea caracterelor în acelaşi timp cu corpul. Multe ictele actuale ale poporului nostru pot fi, dacă nu suprimate, cel puţin înuate printr-o astfel de metodă de educaţie.

Dezvoltarea puterii de voinţă şi a capacităţii de decizie, ca fi tendinţa de ma cu plăcere o responsabilitat este de cea mai mare importanţă. Odinioară în armată se admitea principiul că întotdeauna e mai bine să ordin oarecare decît să nu dai nici unul: trebuie săi faci pe tineri să ă că un răspuns oarecare valorează întotdeauna mai mult decît nici un Teama de a da un răspuns greşit este mai ruşinoasă decît greşeala din . Trebuie să ne bazăm pe această axiomă pentru a-i obişnui pe tineri să ajul actelor lor.

Neam plîns de multe ori că în lunile noiembrie şi decembrie 1918 toate ţile îşi pierduseră curajul, că, începînd de la suveran pînă la ultimul ar, nimeni nu mai găsise puterea să ia o hotărîre din proprie iniţiativă, templu teribil trebuie să fie un avertisment solemn pentru noul sistem :aţie, căci această catastrofă nu a făcut decît să scoată în evidenţă ile uriaşe ale celor existente pretutindeni la o scară mai mică. Lipsa de i nu lipsa de arme, este cea care ne face astăzi incapabili de o rezistenţă • Această lipsă de energie este înrădăcinată în întregul nostru popor, îl apabil să ia orice hotărîre care comportă riscuri; ca şi cum măreţia unui onstă tocmai în partea de risc pe care o implică. Fără să bănuiască acest

293

lucru, un general german a găsit o formulă clasică pentru a exprima aceasta lamentabilă lipsă de voinţă: “Eu nu acţionez.spunea el, decît atunci cînd socot că am cincizeci şi una de şanse de reuşită dintr-o sută”. Acest “cincizeci şi unu la sută” explică tragicul caz al prăbuşirii germane; cine îi cere destinului să-i garanteze succesul renunţă însăşi prin aceasta să manifeste eroism. Căci acesta din urmă constă, atunci cînd eşti convins că o situaţie î’eprezintă o primejdie de moarte, în a face încercarea care poate conduce la succes. Un canceros în pericol de moarte nu are nevoie de cincizeci şi una de şanse dintr-o sută ca să rişte operaţia. Chiar dacă aceasta nu promite decît jumătate din suta de şanse de vindecare, un om curajos îşi va asuma riscul, altminteri nu are dreptul să-şi plîngă moartea apropiată.

Judecind bine lucrurile, această incapacitate laşă de a vrea şi de a lua o hotărîre, care este flagelul epocii noastre, este mai ales consecinţa educaţiei radical greşite date tineretului; influenţa ei nefastă persistă la adult şi îşi găseşte punctul culminant în lipsa de curaj civil observată la oamenii de stat de la putere.

Se poate spune acelaşi lucru despre fiica de răspunderi care bîntuie în prezent. Acest viciu, de care este răspunzătoare tot educaţia tineretului, se manifestă în întreaga viaţă publică şi îşi atinge nemuritorul apogeu în regimul parlamentar.

In şcoală se pune mai mult preţ pe o mărturisire “pocăită” şi pe un “act de căinţă” decît pe o mărturisire liberă şi sinceră. Aceasta din urmă, în ochii multor educatori, este semnul vădit al unei depravări incurabile şi, oricît ar părea de incredibil, li se prezice eşafodul multor copii dovedind înclinaţii care ar fi de o valoare inapreciabilă, dacă ar constitui apanajul unui întreg popor.

După cum statul rasist va trebui să acorde într-o zi întreaga lui atenţie educării voinţei şi spiritului de decizie, tot astfel el va trebui să graveze în sufletul tinerilor, încă din cea mai fragedă copilărie, gustul pentru responsabilităţile liber consimţite şi curajul actelor lor. Numai înţelegînd importanţa şi necesitatea acestei sarcini va reuşi statul rasist, după secole de astfel de educaţie, să creeze în sfîrşit un popor eliberat de slăbiciunile care au contribuit într-o manieră atît de dăunătoare la decăderea noastră actuală.

Statul rasist nu va trebui să facă decît cîteva modificări neînsemnate educaţiei date în şcoală, educaţie care rezumă tot ceea ce statul face astăzi pentru educarea poporului. Aceste modificări vor fi de trei feluri.

Mai întîi mintea tinerilor nu trebuie supraîncărcată cu cunoştinţe care le sînt inutile în proporţie de nouăzeci şi cinci la sută şi pe care în consecinţă ei le vor uita curînd. Programele şcolilor primare şi secundare, în mod special, sînt în zilele noastre un talmeş balmeş absurd; în majoritatea cazurilor, prisosul de

predate este atît de mare încît mintea elevilor nu poate reţine decît ite şi numai un fragment din această mulţime de cunoştinţe îşi poate găsi nţarea; pe de altă parte, ele rămîn insuficiente pentru cel care ează o profesiune determinată şi este obligat să-şi cîştige pîinea. i-vă, de pildă, unui funcţionai’ obişnuit, care a trecut cu succes examenul Ivire a unui liceu sau a unei şcoli primai’e superioare şi care are acum si cinci pînă la patruzeci de ani; vedeţi ce a păstrat din cunoştinţele pe ala i le-a vîrît anevoie în cap. Cît de puţine au rămas din cîte i s-au n cap odinioară! Este adevărat că vi se va răspunde: “Dai’ mulţimea de iţe dobîndite atunci nu avea drept scop numai punerea elevului în unei erudiţii vaste şi variate; voiau să-i exerseze şi capacitatea de •e, aptitudinea de a gîndi şi mai ales spiritul de observaţie”. Răspuns arte; dai’ atunci ne paşte primejdia de a îneca într-o afluenţă de impresii tînără care nu va reuşi decît foarte rar să devină stâpînul lor, să le trieze claseze în funcţie de importanţa lor mai mare sau mai mică; şi, în esenţialul va fi sacrificat accidentalului şi uitat cu desăvîrşire. Scopul 1 al acestei instruiri masive nu va fi deci atins, căci el nu poate consta ; mintea capabilă să înveţe îndopînd-o cu noţiuni; din contră, acest scop să fie acela de a furniza fiecăruia comoara de cunoştinţe care îi va fi ire mai tîrziu şi de care el va face comunitatea să profite. Dai’ această ă este zadarnică, atunci cînd din cauza supraabundenţei de noţiuni care Dăgate cu de-a sila într-o minte tînără, ele sînt uitate complet sau este enţialul. Nu se înţelege, de pildă, motivul pentru care milioane de trebuie, timp de ani de zile, să înveţe două sau trei limbi străine. Numai ir infim dintre ei va putea să tragă vreun folos şi, din acest motiv cei Iţi le vor uita cu desăvîrşire; astfel, dintr-o sută de mii de elevi care anceza, abia două mii se vor folosi mai tîrziu serios de această limbă, iar Louâzeci şi opt de mii nu vor avea niciodată în viaţă prilejul să folosească că ceea ce vor fi învăţat în tinereţe. Astfel ei vor fi consacrat mii de ore diu lipsit de valoare pentru ei. Argumentul în virtutea căruia studiul contribuie la cultura generală nu stă în picioare; el nu ai” avea greutate :ă oamenii ai* continua să dispună toată viaţa de ceea ce au învăţat în istfel, faţă de cei două mii cărora cunoaşterea acestei limbi le poate fi r exista nouăzeci şi opt de mii care se vor osteni degeaba şi vor sacrifica preţios.

îste vorba, în afară de acestea, în cazul de faţă, de o limbă despre care ate spune că te învaţă să gîndeşti într-un mod riguros logic, cum este tinei. Ai- fi aşadar mai oportun să nu i se predea tînărului elev o a limbă decît în linii mari, sau, mai precis, să i se prezinte o schemă a mului său intern; s-ar semnala trăsăturile caracteristice cele mai snte, elevul ai- fi iniţiat în elementele gramaticii sale, ai* fi expuse, cu unor exemple tipice, regulile de pronunţie, de construcţie etc. Această ai- fi suficientă pentru mulţimea elevilor şi – furnizînd o vedere de

ansamblu mai clară şi mai uşor de reţinut – ai* fi mai folositoare decît \ folosită astăzi: aceasta pretinde că bagă cu sila întreaga limbă în memoi” e de fapt elevul nu ajunge niciodată s-o stăpînească şi pe urmă o uită. In   , timp, nu s-ar mai expune pericolului că această abundenţă zdrobitoare de J nu lasă în memorie decît fragmente incoerente, reţinute la întîmplare; * A tînărul n-ar trebui să înveţe decît ceea ce este cel mai demn de atenţie \j ce esenţialul ar fi fost triat de secundai*.

Un învăţămînt bazat pe aceste principii generale ar fi suficient . majoritatea elevilor pentru tot restul vieţii. Cei care mai tîrziu vor realmente să practice această limbă ar dispune de o bază suficientă pe » avea timp să o lărgească în vederea unui studiu aprofundat,

Programele ar face economie de timp şi ar putea mai uşor să lase ..
cuvenită exerciţiilor fizice şi dezvoltării caracterului despre care am vort
sus.                                                                                                                                              [e

O reformă excepţional de importantă este aceea a metodelor act*. predare a istoriei. Puţine popoare au mai multă nevoie decît germanii de istoriei; dai1 puţine au profitat mai puţin de ele. Dacă politica este v >\ istoriei   viitoare,  învăţătura  care   ni   se  dă  despre istorie  este jude^.A condamnată după felul în care ne ducem noi astăzi politica. Aici nu ff problema să ne lamentăm în legătură cu rezultatele vrednice de plîns ale

noastre, dacă nu sîntem hotărîţi să ne instruim poporul mai bine la ».„
materie. Bilanţul învăţării istoriei, aşa cum este predată astăzi, este ri<r
nouăzeci şi opt de cazuri din o sută. Nu rămîn decît nişte ani gravaţi pe v \{
cîteva date de naştere şi cîteva nume; liniile mari lipsesc cu desăvîrşire’
fundamentale, care constituie totuşi esenţialul, nu sînt expuse; i I (
inteligenţei mai mult sau mai puţin dezvoltate a elevilor grija de a extrf \
noianul de date şi din simpla succesiune a evenimentelor înţelegerea c/ A
profunde. Putem să ne revoltăm împotriva acestei constatări amare cît J\
citiţi numai cu oarecare atenţie discursurile pe care, într-o singură sesi
pronunţă asupra politicii domnii noştri parlamentari, în special asupra ^ e\
externe; gîndiţi-vă în acelaşi timp că aici este vorba – cel puţin aşa se spi> . A
elita naţiunii germane şi, în orice caz, că o mare parte din aceşti oame/\Jli
tocit pantalonii pe băncile şcolilor secundare, ba chiar ale facultăţilor: vă e\
seama de insuficienţa absolută a cunoştinţelor acestor oameni în do? J
istoriei. Dacă n-ar fi învăţat-o deloc, şi dacă ar avea numai un instinct sir ‘\
fi cu atît mai bine pentru naţiune.                                                                                            .^

Programele trebuiesc reduse în special în predarea istoriei. Prii ‘î utilitate a acestui  studiu este discernerea legilor care guvernează   ^ evenimentelor.  Dacă învăţămîntul  se  limitează  la această sarcină, întemeiaţi să sperăm că fiecare elev va trage mai tîrziu foloase din ce/.’ învăţat, şi suma acestor cîştiguri va fi înscrisă la activul comunităţii. Căci nu se învaţă ca să ştii ce a fost trecutul; ea se învaţă ca să te înveţe ce c va trebui să ai în viitor spre a asigura existenţa întregului tău popor.

»pul; iar istoria nu este decît unul din mijloacele de a-1 atinge. Astăzi

ijlocul a devenit şi în acest caz un scop şi scopul se îndepărtează complet.

ie spună că un studiu aprofundat al istoriei pi*etinde preocuparea de a

mai multe date, din moment ce numai prin ele se pot trasa liniile mari.

i este treaba istoiicilor de profesie. Individul obişnuit nu este profesor.

nu are altă raţiune de a fi decît să-i ofere înţelegerea faptelor istorice,

ndu-i să-şi facă o părere asupra problemelor politice care interesează

;a. Cel care vrea să devină profesor de istorie se va putea mai tîrziu

•a în modul cel mai temeinic acestui studiu. El va trebui, fireşte, să se

le toate detaliile, chiar şi de cele mai nesemnificative. Predarea istoriei,

n este făcută actualmente, nu îi va ajunge de altfel, fiindcă dacă este prea

lentru media elevilor, este prea limitată pentru specialişti.

In rest, sarcina statului rasist este să vegheze ca în sfinţit sa se scrie o

universală în care problema rasei să fie pusă pe primul loc.

Să rezumăm: statul rasist va trebui să dea predării cunoştinţelor ile o forcnă prescurtată, conţinînd numai esenţialul. Acest învăţămînt 3 să-i furnizeze elevului posibilitatea să meargă mai departe, să dobîndeas-ltură şi cunoştinţe mai temeinice. Este suficient ca individul să dobîndeas-iuni generale, linii mari care vor servi drept bază activităţii sale :tuale; el nu va primi o învăţătură aprofundată, specializată şi detaliată n domeniul cunoştinţelor care îi vor fi necesare mai tîrziu în sfei’a sa. ra generală va fi obligatorie la toate disciplinele; cultura specifică va fi la alegerea fiecăruia.

Reducerea programelor şi scurtarea orelor de curs pe care le va aduce ;ă reformă vor fi trecute la creditul exerciţiilor destinate fortificării .ui, formării caracterului, dezvoltării voinţei şi a spiritului de decizie.

Puţina utilitate, din punctul de vedere al profesiunii viitoare, a mîntului predat în prezent în şcolile noastre, îndeosebi în şcolile secundare, ovedită limpede de faptul că oameni ieşind din trei şcoli de un gen complet t pot ajunge astăzi la aceeaşi situaţie. Ceea ce este realmente hotărîtor este •a generală şi nu cunoştinţele speciale cu care a fost împuiat capul. De. dacă sînt necesare nişte cunoştinţe speciale, programele şcolilor noastre dare sînt – am mai spus-o – incapabile să le dea.

Va trebui ca statul rasist să pună capăt într-o zi acestor jumătăţi de fă.

297

A doua modificare pe care va trebui s-o facă statul rasist în planul de şcolarizare este următoarea:

Este o trăsătură caracteristică a epocii noastre materialiste faptul că învăţămîntul nostru se îndreaptă mereu mai mult către disciplinele utilitare: matematici, fizică, chimie etc. Desigur, aceste cunoştinţe sînt folositoare într-o epocă în care domnesc tehnica şi chimia, şi în care viaţa cotidiană furnizează dovezile cele mai evidente ale acestui lucru. Ai* exista totuşi pericolul că cultura generală a unei naţiuni se întemeiază întotdeauna exclusiv pe ele. Dimpotrivă, această cultură trebuie întotdeauna să ţină seama de un ideal. Ea trebuie să aibă ca bază „ştiinţele umaniste” şi să furnizeze numai punctele de plecare necesare mai tîrziu unei culturi profesionale mai vaste. Altminteri nu se pune preţ pe forţele care vor avea întotdeauna mai multă importanţă pentru existenţa naţiunii decît toate cunoştinţele tehnice şi celelalte. învăţarea istoriei nu trebuie să neglijeze în special studiul antichităţii. Istoria romană, dacă o cunoaştem exact în linii generale, va fi întotdeauna cel mai bun ghid pentni prezent şi pentru toate timpurile. Noi trebuie să păstrăm de asemenea în toată frumuseţea lui idealul grec de civilizaţie. Diferenţele între popoare nu trebuie să ne împiedice să vedem comunitatea de rasă care le uneşte, şi a cărei importanţă este mult mai mare. Lupta care face ravagii actualmente are obiective mari: o civilizaţie luptă pentru existenţa ei şi această civilizaţie a durat mii de ani, ea îmbrăţişează elenismul şi germanismul.

Trebuie făcută o distincţie foarte netă între cultura generală şi cunoştinţele profesionale. Acestea ameninţă tocmai în zilele noastre din ce în ce mai mult să se pună numai în slujba lui Mammon, şi cultura generală trebuie păstrată pentni ca să constituie contragreutatea lor, prin caracterul ei mai idealist. Şi aici trebuie să ne impregnăm profund cu principiul că industria ţi tehnica, comerţul şi meşteşugurile nu sînt înfloritoare decît attta vreme cît o comunitate naţională, susţinută de un ideal, le asigură condiţiile prealabile fi necesare dezvoltării. Aceste condiţii nu depind de un egoism legat de materie, ci de un spirit de sacrificiu care îgi găseşte mulţumirea în renunţare.

Educaţia dată astăzi tînămlui constă în general mai întîi în a-i vîrî în cap cu pompa cunoştinţele de cai’e va avea nevoie mai tîrziu în cariera lui. Se spune: „Băiatul acesta trebuie să fie într-o zi un membru folositor al societăţii omeneşti”. Se înţelege prin aceasta capacitatea lui de a-şi cîştiga mai tîrziu existenţa în mod cinstit. Educaţia civică superficială cai’e merge mînă în mînă cu acest gen de instruire are baze şubrede. Cum statul în sine nu este decît o simplă formă, este foarte greu să educi nişte oameni cai’e săi fie utili acestei

şi în special să le impui îndatoriri faţă de ea. O formă se poate distruge uşor. După cum am văzut, noţiunea de „stat” nu are actualmente un sens Le. Nu mai rămîne aşadar decît educaţia „patriotică” curentă. In vechea inie, ea consta îndeosebi în divinizarea într-un mod lipsit de inteligenţă te searbăd a celor mai neînsemnaţi suverani, a căror mulţime ne împiedica îciem. la justa ei valoare importanţa poporului nostru. Rezultatul acestei ii era că masa poporului nu avea decît o idee extrem de vagă despre i germană. Şi aici lipseau liniile generale.

Este evident că nu astfel se putea da naştere unui entuziasm naţional

bil. Sistemul nostru de educaţie ignora arta de a scoate în relief nume

din istoria poporului nostim şi de a face din ele bunul comun al tuturor

inilor.  Pentru întreaga naţiune,  aceste cunoştinţe comune şi acelaşi

iasm ar fi fost o legătură indestructibilă între fiii săi. Sistemul n-a ştiut să

ite privirii generaţiei prezente pe adevăraţii oameni mari ca pe nişte eroi;

Lut să concentreze asupra lor atenţia tuturor şi să facă să se nască astfel un

naţional perfect omogen. Se arăta incapabil, în diferitele domenii ale

mîntului, să le facă cunoscută elevilor gloria naţiunii noastre, să se ridice

pra nivelului unei expuneri reci a faptelor şi să înflăcăreze mîndria

lală citînd exemple strălucite; acest mod de a proceda ai* fi fost calificat

practicarea şovinismului şi ar fi fost foarte nepopular. Patriotismul

tic şi mic-burghez părea mai acceptabil şi mai uşor de suportat decît

nea arzătoare, rod al celui mai înalt orgoliu naţional. Cel dintîi era

leauna gata să se supună, celălalt putea într-o zi să vrea să domine.

tismul monarhic îşi găsea realizarea în asociaţiile de veterani; ar fi fost

să orientezi pe această cale pasiunea naţională: aceasta este un pur-sînge

nu suportă orice şa; nu era de mirare că preferau să evite acest pericol.

îni nu credea că e posibil ca într-o zi să izbucnească un război în care

)ardamentele neîntrerupte şi valurile de gaz vor pune la   o   încercare

•îtoare  soliditatea funciară a patriotismului.  Dar,  atunci  cînd  el  s-a

nţuit, am fost pedepsiţi crunt pentru lipsa acestui patriotism înflăcărat.

enii nu aveau deloc poftă să moară pentru suveranii lor imperiali sau

[î; şi, de altfel, cei mai mulţi ignorau ce însemna „naţiunea”.

De cînd revoluţia şi-a făcut intrarea în Germania şi, ca urmare, lotismul monarhic s-a stins de la sine, scopul predării istoriei nu mai este . dobîndirea unor simple cunoştinţe. Acest stat n-are ce face cu un entuziasm Lotic şi el nu va avea niciodată ceea ce vrea să obţină: căci, dacă patriotismul stic nu-i putea da soldatului, într-o vreme în care domină principiul malităţilor, forţa de a rezista pînă la capăt, entuziasmul republican este şi puţin capabil să o facă. Fără îndoială, lozinca „Pentru republică” nu ar rmina poponil german să rămînă patra ani şi jumătate pe cîmpul de luptă; cmai cei care au inventat acest miraj minunat au stat acolo cel mai puţin. De fapt, această republică a fost lăsată în pace numai pentru ea a fost tdeauna gata să plătească de bună voie toate tributurile care i-ar fi impuse şi

299

să semneze toate renunţările teritoriale care i s-ar fi pretins. Ea se bucura de simpatia restului lumii, aşa cum orice fiinţă slabă este preferată de cei care se folosesc de ea, unui om cu caracter dificil. Este adevărat că simpatia manifestata de duşmanii noştri faţă de această formă de guvernămînt înseamnă condamnarea ei absolută. Republica germană este iubită şi i se îngăduie să existe pentru că nu s-ar putea găsi un aliat mai bun care să ţină poporul nostim în sclavie. Această splendidă creaţie îşi mai datorează existenţa numai acestui motiv. De aceea ea poate renunţa la orice sistem de educaţie cu adevărat naţională şi să se mulţumească cu uralele eroilor stindardului Reichului care, de altfel, dacă ar fi vorba să-şi verse sîngele pentru acest drapel, ai* lua-o la fugă ca nişte iepuri.

Statul rasist va trebui să lupte pentru existenţa sa. El nu o va putea salva prin meritul planului Dawes. Pentru a trăi şi a-şi asigura securitatea, el va avea nevoie tocmai de ceea ce astăzi crede că poate abandona. Cu cît forma pe care o va lua, cu cît spiritul de care va fi însufleţit vor fi mai valoroase şi-şi vor dovedi superioritatea incomparabilă, cu atît invidia şi opoziţia duşmanilor săi vor fi mai puternice. Atunci el nu îşi va găsi cele mai bune mijloace de apărare în mîinile sale, ci în cetăţenii săi; nu şanţurile fortăreţelor îl vor apăra cel mai bine, ci zidul viu pe care-1 vor forma bărbaţii şi femeile plini de patriotismul cel mai arzător şi de un entuziasm naţional fanatic.

Al treilea punct care trebuie studiat în privinţa învăţămîntului de stat este următorul:

Invăţămîntul trebuie de asmenea să-i furnizeze statului rasist mijlocul de a dezvolta mîndria naţională. De la acest punct de vedere trebuie să pornească predarea istoriei universale şi a istoriei generale a civilizaţiei. Un inventator nu va trebui să pară mare numai ca inventator; el va trebui să pară şi mai mare ca reprezentant al poporul său. Admiraţia faţă de orice act măreţ trebuie să se transforme în orgoliu pentru fericitul copil al rasei care l-a înfăptuit. Din mulţimea numelor celebre ale istoriei germane trebuie alese acelea care sînt cele mai măreţe, să fie puse în lumină în mod deosebit şi să se atragă atenţia tineretului asupra lor cu destulă insistenţă pentru ca ele să devină stîlpii unui sentiment naţional de nezdruncinat.

Invăţămîntul trebuie să fie organizat sistematic conform acestui punct de vedere, şi de asemenea şi educaţia, astfel încît, părăsind şcoala, tînărul să nu fie un semipacifist, un semidemocrat sau ceva de felul acesta, ci un german integral.

Pentru ca acest sentiment naţional să fie, încă de la început, sincer, şi nu o prefăcătorie, trebuie vîrît în mintea încă maleabilă a tinerilor acest principiu dur: Cine îşi iubeşte poporul, nu-şi dovedeşte dragostea decît prin sacrificiile pe care este gata să şi le impună. Un sentiment naţional care nu are în vedere decît interesul este inexistent. Un naţionalism care cuprinde numai clasele sociale este şi el inexistent. A scoate urale nu dovedeşte nimic şi nu dă dreptul să-ţi spui patriot; mai trebuie şi nobila grijă pătimaşă de a apăra existenţa şi puritatea întregii rase. Nu ai dreptul să fii mîndru de poporul tău decît atunci

Irebuie să-(i fie ruşine de nici una din clasele sale. Dar atunci cînd

din acest popor este mizerabilă, roasă de griji sau chiar depravată, el

spectacol atît de supărător încît nimeni nu trebuie să fie mîndru că face

el. Numai atunci cînd un popor este, în toate părţile sale componente,

a corp şi la minte, bucuria de a-i aparţine se poate ridica pe bună

la toţi cetăţenii la acel nivel superior care poartă numele de mîndrie

î. Insă acest orgoliu suprem nu poate fi încercat decît de acela care este

de măreţia poporului său.

‘n inimile tinere trebuie sădită legătura strînsă dintre naţionalism şi itul de dreptate socială. Atunci într-o zi se va naşte un popor de cetăţeni, amalgamat printr-o dragoste comună şi o mîndrie comună, pururi ilă gi de nezdruncinat.

Teama pe care o inspiră şovinismul în epoca noastră este semnul ei sale. Orice energie debordantă îi lipseşte, ba chiar îi este inoportună: : nu o va mai chema să îndeplinească fapte măreţe. Căci cele mai mari îri care s-au produs pe acest pămînt ar fi fost de neconceput dacă ile lor ar fi fost nu pasiunile fanatice şi chiar isterice, ci virtuţile ;e care apreciază calmul şi ordinea.

Este sigur că lumea noastră se îndreaptă către o revoluţie radicală. Toată ia este să ştim dacă ea va fi făcută pentru salvarea omenirii ariene sau în veşnicului evreu.

Statul rasist va trebui, printr-o educare adecvată a tineretului, să vegheze
;ervarea rasei, care va trebui să fie gata să suporte această încercare
,ă şi hotărîtoare. f^Hk

Dar victoria îi va reveni poporului care va porni cel dintîi pe acest drum.

Statul rasist îşi va fi atins scopul suprem de instructor şi educator atunci >a fi gravat în inima tineretului care i-a fost încredinţat spiritul şi lentul de rasă. Nici un băiat şi nici o fată nu trebuie să părăsească şcoala i cunoască perfect ce înseamnă puritatea sîngelui şi necesitatea ei. Astfel va satisfăcută condiţia prealabilă: conservarea rasei, întemeierea poporului i şi asigurarea prin aceasta a dezvoltării ulterioare a civilizaţiei.

Căci orice educaţie fizică şi intelectuală ar trebui, în ultimă analiză, să & zadarnică, dacă nu i-ar folosi unei entităţi cu desăvîrşire capabile să se îze cu trăsăturile sale caracteristice originare, şi care de altfel să fie foarte îtă în acest sens.

Altminteri s-ar întîmpla lucrul de care noi germanii ne plîngem deja în ral, cu toate că pînă în prezent nu a fost poate bine înţeleasă întreaga anătate a acestei tragice calamităţi: pe viitor, noi vom rămîne tot gunoiul zaţiei – nu în sensul restrîns pe care îl dă acestei expresii felul de a vedea al

301

burgheziei noastre, care în pierderea unui frate de rasă nu vede decît pierderea unui concetăţean ci în sensul care i se d/i cu durere atunci cînd ai ştiut să vezi că, cu toată ştiinţa noastră şi cu toate facultăţile noastre, sîngele nostru este condamnat la degradare. Unindu-ne neîncetat cu alte rase, pe ele le. ridicăm la un grad superior de civilizaţie, dar noi am decăzut pentru totdeauna de pe culmea pe care o atinsesem.

De altfel, educaţia, în ceea ce priveşte rasa, îşi va găsi încheierea definitivă în serviciul militar. Această perioadă trebuie considerată drept ultimul stadiu al educaţiei normale date germanului mediu.

Oricît ar fi de important în statul rasist sistemul de educaţie fizică şi intelectuală, formarea unei elite joacă totuşi un rol capital în acest stat. Astăzi statul nu se omoară cu firea în acest sens. In general sînt socotiţi demni de a face studii superioare copiii ai căror părinţi ocupă un rang sau au poziţii înalte. Problema aptitudinilor personale vine abia pe urmă. Un ţărănuş poate fi mult mai bine dotat decît copilul născut într-o familie care se bucură, de mai multe generaţii, de o poziţie socială înaltă, chiar în cazul în care cunoştinţele generale ale celui dintîi sînt inferioare cunoştinţelor burghezului. Superioritatea acestuia, din acest punct de vedere, nu are nici o legătură cu aptitudinile sale naturale, ea provine din suma mai mare a impresiilor pe care le primeşte neîntrerupt datorită unei instruiri mai ample şi culturii persoanelor care îl înconjoară. Dacă micul ţăran bine dotat ar fi crescut şi el, încă din primii ani de viaţăs într-un mediu asemănător, facultăţile sale intelectuale ar fi cu totul altele. Astăzi nu există poate decît un singur domeniu în care originea este într-adevăr mai puţin hotărîtoare decît darurile înnăscute: cel al artei. Aici nu este vorba numai de „învăţătură”; totul trebuie să existe de la naştere în stare latentă, şi nu face decît să se dezvolte mai tîrziu mai mult sau mai puţin, în măsura în care înclinaţiile naturale sînt cultivate inteligent: banul şi poziţia părinţilor nu joacă aproape nici un rol. Acest fapt dovedeşte în mod evident că geniul este independent de situaţia socială şi chiar şi de avere. Nu arareori marii artişti provin din familii din cele mai sărace. Şi numeroşi mici săteni au devenit maeştri iluştri.

Faptul că astfel de exemple nu au avut o influenţă binefăcătoare asupra ansamblului vieţii intelectuale este o constatare care nu vorbeşte în favoarea puterii de judecată a epocii noastre. Se pretinde că ceea ce este de netăgăduit pentru artă nu mai este adevărat pentru ştiinţele practice. Desigur că unui om i se poate da, prin educaţie, o anumită dexteritate mecanică, aşa cum un dresor abil poate face un caniş docil să execute piruetele cele mai incredibile. Dai* această dresură nu-1 face pe animal să-şi execute exerciţiile folosindu-şi inteligenţa; la fel se întîmplă şi cu omul. Un om poate fi făcut capabil, fără să se ţină seama de înclinaţiile sale deosebite, să execute anumite tururi de forţă

c20 —MeinKampf

e, dai* felul în care el procedează în acest caz este, întocmai ca la animal, şinal şi independent de activitatea intelectuală. Printr-un dresaj îal determinat, în mintea unui om mediocru pot fi vîrîte cu forţa Lţe superioare mediei; dai* aceasta nu este decît ştiinţă moartă şi, în cele ă, sterilă. Rezultă un om care poate fi un dicţionar viu şi care, totuşi, în = delicate şi în clipele hotărîtoare, se poartă lamentabil; întotdeauna iresat dinainte ca să răspundă cerinţelor fiecărei împrejurări, chiar şi ale i neînsemnate, dar este incapabil să contribuie prin propriile sale forţe esul omenirii. O asemenea ştiinţă mecanică, predată prin dresaj, îl face ; capabil să îndeplinească funcţii în stat aşa cum sînt ele exercitate în lastre.

3e înţelege de la sine că printre toţi indivizii care alcătuiesc un popor se talente apte să se exercite în toate domeniile imaginabile ale vieţii e. Este de asemenea firesc că valoarea cunoştinţelor va fi cu atît mai . cît talentul individului va însufleţi mai mult ceea ce nu este în sine iterie moartă. Adevăratele creaţii sînt fiicele unirii capacităţii cu ştiinţa. Exemplul următor dovedeşte în ce măsură omenirea merge în prezent pe i greşit. Din cînd în cînd, revistele ilustrate pun sub ochii bunilor noştri

1 germani portretul unui negru care, în cutare sau cutare loc, a devenit
profesor sau pastor,’sau chiar tenor jucînd roluri principale sau ceva de
;sta. Pe cînd burghezii noştri imbecili admiră efectele miraculoase ale
dresuri  şi sînt pătrunşi de respect  faţă de rezultatele  obţinute  de
ia modernă, evreul viclean descoperă aici un nou argument în sprijinul
)e care vrea să o vîre în capul popoarelor şi care proclamă egalitatea
imeni. Această burghezie în decădere nu are nici cea mai vagă bănuială
îăcatul pe care îl comite astfel împotriva raţiunii; căci este o nebunie
lă să dresezi o fiinţă care prin originea ei este pe jumătate maimuţă, pînă
î luată drept avocat, în vreme ce milioane de reprezentanţi ai rasei celei
lizate trebuie să vegeteze în situaţii nedemne de ei. A lăsa oamenii cel

2dotaţi să se sufoce cu sutele de mii în mlaştina proletariatului actual,
ce nişte hotentoţi şi nişte cafri sînt dresaţi ca să exercite profesiuni
înseamnă a păcătui împotriva voinţei Creatorului. Fiindcă aici nu este
îcît de dresură, ca şi în cazul unui caniş, şi nu de o „cultură” ştiinţifică,
eleaşi strădanii şi aceleaşi griji ai* fi consacrate raselor dotate cu
nţă, oricare din reprezentanţii lor ai- fi de o mie de ori mai capabil să
stfel de rezultate.

Oricît ar fi de intolerabilă această stare de lucruri, dacă n-ar fi vorba cazuri excepţionale, situaţia actuală nu este mai puţin intolerabilă, de e nici talentul nici darurile naturale nu îi desemnează în mod hotărîtor ire trebuie să primească o cultură superioară. Desigur, este insuportabil să, în fiecare an, sute de mii de oameni, cu desăvîrşire lipsiţi de ni, sînt socotiţi demni să primească o cultură superioară, în timp ce alte mii, foarte bine dotaţi, sînt, în ceea ce îi priveşte, lipsiţi de orice cultură

303

asemănătoare. Ceea ce pierde naţiunea în felul acesta este incalculabil. Dacă, în ultimele decenii, numărul de invenţii de mare însemnătate a crescut considera­bil, îndeosebi în America de Nord, aceasta se datorează în mare parte faptului că oamenii de origine foarte umilă, dacă sînt bine dotaţi, găsesc acolo, mai mult decît este cazul în Europa, ocazia să primească o cultură înaltă.

Fiindcă darul invenţiei nu provine dintr-o ştiinţă care nu este decît compilaţie; trebuie ca dispoziţiile naturale să dea viaţă acestei ştiinţe. Dai” la noi nu s-a pus nici un preţ pe acest lucru, pînă în prezent; singura care decide este nota bună.

Şi aici va trebui să intervină sistemul de educaţie adoptat de statul rasist. Statul rasist nu este însărcinat cu menţinerea unei clase sociale aflate în posesia unei influenţe predominante pe care a exercitat-o pînă atunci; sarcina sa este de a merge să caute, printre toţi membrii comunităţii, capetele cele mai bune, şi să le ofere slujbe fi onoruri. Rolul său nu este numai să dea, în şcoala primară, o anumită educaţie tuturor copiilor; el are şi datoria să orienteze talentul pe calea care i se potriveşte. El trebuie îndeosebi să considere că sarcina sa cea mai importantă este să deschidă porţile aşezămintelor de stat de învăţămînt superior tuturor subiecţilor bine dotaţi, indiferent de originea lor. Aceasta este de altfel o necesitate imperioasă, căci numai astfel vor ieşi, dintr-o clasă a reprezentanţi­lor ştiinţei moarte, conducătorii de geniu ai naţiunii.

Mai există un motiv pentru ca statul să ia măsuri în acest sens: cercurile intelectuale sînt atît de închise şi de împietrite la noi încît le lipseşte orice legătură vie cu clasele inferioare. Acest exclusivism este dăunător din două puncte de vedere: mai întîi aceste cercuri rămîn străine de ideile şi sentimentele care însufleţesc masa populară. Ele au pierdut de prea multă vreme legătura cu ea ca să mai poată înţelege psihologia poporului. I-au devenit complet străine. In al doilea rînd, aceste clase superioare nu au puterea de voinţă necesară. Căci, în aceste sfere cărora cultivarea inteligenţei le-a dat un caracter de castă închisă, ea este întotdeauna mai slabă decît în masa poporului rămasă incultă. Dumnezeu ştie că nouă, germanilor, cultura ştiinţifică nu ne-a lipsit niciodată; din această pricină sîntem şi mai lipsiţi de putere de voinţă şi de capacitatea de a lua o hotărîre. De exemplu, cu cît oamenii noştri de stat au strălucit prin calităţile lor intelectuale, cu atît activitatea lor practică a fost mai neînsemnată. Pregătirea politică şi de asemenea echipamentul tehnic în timpul războiului mondial au fost insuficiente, nu pentru că mintea celor care ne guvernau era prea puţin cultivată, ci, tocmai dimpotrivă, pentru că şefii noştri erau nişte oameni hipercultivaţi, plini pînă la refuz de ştiinţă şi pricepere, dai’ lipsiţi de instinct sănătos şi privaţi de orice energie şi de orice îndrăzneală. Pentru poporul nostim a fost o fatalitate faptul că a fost condamnat să dea o bătălie a cărei miză era existenţa lui, în momentul în care cancelarul Reichului era un filozof şi un ageamiu. Dacă, în locul unui Bethmann-Hollweg am fi avut ca şef un om din popor, mai energic, sîngele eroic al umilului grenadir nu ai* fi curs în zadar. După cum învăţătura înaltă, exclusiv şi exagerat intelectuală, pe care au primit-o

tri a fost cel mai bun aliat al canaliilor care au făcut revoluţia din

ie. Păstrînd în rezervă în modul cel mai ruşinos comoara naţională care

>  încredinţată, în loc să o pună în întregime în joc, această clasă

ială a realizat condiţiile necesare triumfului celorlalţi.

n această privinţă, biserica catolică poate servi ca exemplu şi model,

1 preoţilor săi o obligă, din moment ce nu-şi poate recruta clerul din

sale rînduri, să caute continuu în masa poporului. Mulţi contestă

iţa celibatului în această privinţă. Lui trebuie să-i atribuim incredibila

:u care este dotată această instituţie atît de veche. Căci, recrutîndu-şi

rupere imensa armată a demnitarilor săi ecleziaşti din cele mai de jos

i poporului, biserica nu numai că îşi păstrează legătura instinctivă cu

î sentimentelor populare, dai- îşi asigură de asemenea suma vigorii şi

care se va găsi veşnic în acest grad în masa populară. Numai de aici

itoarea tinereţe a acestui organism gigantic, supleţea sa intelectuală

lui de fier.

istemul de învâţâmînt adoptat de statul rasist va trebui să vegheze ca

Itivate sa fie neîncetat înnoite cu un aport de sînge proaspăt provenit din

jos. Statul are datoria să opereze o selecţie făcută cu cea mai mare

i deosebită minuţiozitate în ansamblul populaţiei, pentru a scoate

1 uman vizibil dotat de natură şi a-1 pune în slujba întregii comunităţi.

ie a fi a statului şi a serviciilor de stat nu este să furnizeze venituri

clase, ci să îndeplinească sarcinile care le revin. Dar aceasta nu este

decît dacă statul formează sistematic personalităţi capabile şi energice

deplinească aceste sarcini. Acest principiu nu este valabil numai

ite funcţiile publice; el se aplică de asemenea orientării morale care

tă naţiunii în toate domeniile. Măreţia unui popor este în funcţie de

sstui plan: formarea minţilor celor mai capabile în toate domeniile

umane şi punerea lor în slujba comunităţii. Cînd două popoare, ale

udini naturale sînt egale ca valoare, sînt în concurenţă, va învinge

cadrul căruia oamenii cei mai dotaţi exercită conducera generală ţi

cel al cărui guvern nu este decît un rastel comun pentru anumite

m ţină cont de capacităţile înnăscute ale fiecăruia din membrii săi, va

e adevărat că o asemenea reformă pare la început imposibilă în noastră actuală. Ni se va obiecta imediat că nu-i putem cere fiului ii înalt funcţionai- să devină, să zicem, un lucrător manual, pentru că 1, al cănii părinţi sînt ei înşişi muncitori, va avea mai multe lecît primul. Această obiecţie poate fi întemeiată ţinînd cont de opinia ‘itoare la valoarea muncii manuale. De aceea statul rasist trebuie !a un principiu complet diferit pentru a aprecia ideea de muncă. El ir dam ar fi obligat să se consacre operei sale de educare secole ‘ină capăt nedreptăţii care constă în dispreţul faţă de munca fizică. El se călăuzească după principiul aprecierii individului nu în funcţie

305

de felul muncii sale, ci după calitatea a ceea ce produce. Acest principiu va putea părea monstruos într-o epocă în care copistul cel mai prost este mai apreciat decît cel mai inteligent dintre muncitorii mecanici calificaţi, pui- şi simplu pentru că cel dintîi lucz*ează cu pana. Această apreciere greşită nu provine, am mai spus-o, din natura lucrurilor; este un produs artificial al educaţiei, care nu exista odinioară. Situaţia nefirească în care ne aflăm actualmente face parte din acele fenomene morbide generale care caracterizează decăderea materialistă a timpurilor noastre.

In esenţă, valorea oricărei munci este dublă: pui’ materială şi ideală. Valoarea materială depinde de importanţa, şi de importanţa practică pe care o poate avea o muncă pentru viaţa socială. Cu cît numărul cetăţenilor cărora produsul unei munci oarecare le va fi, direct sau indirect, folositor este mai mare, cu atît va trebui să se pună mai mult preţ pe valoarea sa materială. Această apreciere îşi găseşte expresia palpabilă în salariul material pe care individul îl primeşte pentru munca sa. Acestei valori pur materiale i se opune valoarea ideală. Aceasta nu depinde de importanţa produsului muncii, apreciată din punct de vedere material, ci de necesitatea sa intrinsecă. Este sigur că utilitatea materială a unei invenţii poate fi superioară celei pe care o prezintă munca zilnică a unui lucrător manual; nu este mai puţin sigur că serviciile neînsemnate aduse comunităţii de lucrătorul manual îi sînt la fel de indispensa­bile ca şi acelea mult mai izbitoare pe care i le aduce o invenţie. Din punct de vedere material, ea poate face o diferenţă între valoarea pe care o reprezintă pentru comunitate munca unui individ şi să exprime această diferenţă prin mărimea salariului; dar, din punct de vedere ideal, ea trebuie să pună pe acelaşi plan muncile pe care fiecare muncitor, oricare ar fi meseria lui, le face cît mai bine. Valoarea unui om trebuie apreciată după acest principiu, şi nu după salariul pe care îl primeşte.

Un stat în care domneşte raţiunea, trebuie să aibă grijă să-i dea individului genul de activitate care se potriveşte capacităţilor sale, sau, cu alte cuvinte, să dea diverselor aptitudini educaţia care corespunde sarcinilor care le aşteaptă; cum capacitatea nu este un produs al educaţiei, ci există în individ în stare înnăscută, cum ea este aşadar un dai’ al naturii şi nu constituie un merit al celui care o posedă, aprecierea făcută în general de burghezie asupra valorii muncii nu se poate aşadar baza pe natura sarcinii care pînâ la un anumit punct i-a fost impusă individului. Căci această sarcină depinde de naşterea lui şi de educaţia pe care a primit-o în consecinţă şi care i-a fost dată de comunitate. Aprecierea valorii unui om trebuie întemeiată pe felul în care el se achită de sarcina care i-a fost încredinţată de comunitate. Căci activitatea depusă de individ nu este scopul existenţei sale, ci mijlocul de a o asigura. El trebuie, în afară de aceasta, să continue să-şi îmbogăţească şi să-şi înnobileze valoarea ca om, însă nu o poate face decît în cadrul comunităţii sale de cultură, care prin foita împrejurărilor trebuie întotdeauna să se sprijine pe temelia unui stat. El trebuie să contribuie la menţinerea acestei temelii. Natura determină forma acestei

>uţii; datoria individului este să-i înapoieze comunităţii naţionale, prin

L cinstea lui, ceea ce a primit de la ea. Cel care procedează astfel merită

i mare stimă şi cea mai mare consideraţie. Salariul material acordat unui

l poate corespunde utilităţii produsului muncii sale pentru comunitate; dar

\l ideal trebuie să fie stima la care poate năzui orice om care pune în slujba

lui său capacităţile cu care l-a înzestrat natura şi pe care comunitatea le-a

at în întregime. Atunci nu mai e ruşinos să fii un muncitor bun, însă este

; să fii un funcţionai” incapabil care fură timpul lui Dumnezeu şi pîinea

a bravului popor. Atunci se va considera ca foarte firesc să nu i se dea

nă unui om care, în principiu, nu este în stare să o îndeplinească.

De  altfel, o  activitatea  asemănătoare celei despre care  am vorbit

ază singurul criteriu pentru a hotărî dacă un individ are dreptul să ia

a viaţa comunităţii, întocmai ca şi ceilalţi cetăţeni.

Epoca actuală se distruge singură: ea introduce în stat votul universal,

i mulţime de nerozii despre egalitatea în drepturi, însă fără să le găsească

Lei. Ea vede în salariul material expresia valorii unui om şi distruge

lazele celei mai nobile egalităţi din cîte pot exista. Căci egalitatea nu are

iate avea ca bază produsul muncii individului, apreciat după valoarea lui

îcă; ea nu este posibilă decît ţinînd cont de felul în care fiecare cetăţean

plineşte propriile sale îndatoriri. Numai astfel se poate elimina partea

ird reprezentată de aptitudinile naturale, cînd vrei să apreciezi valorea

n şi cînd individul este el însuşi făuritorul importanţei sale sociale.

In epoca actuală, în care grupurile de oameni nu ştiu să-şi aprecieze

: valoarea decît după nivelul salariului care îi împarte în clase diferite,

le principii nu sînt înţelese, cum am mai spus. Dai’ nu există nici un

lentru ca această neînţelegere să ne facă să renunţăm la apărarea ideilor

. Dimpotrivă: cine vrea sâ vindece o epocă bolnavă pe dinăuntru şi

, trebuie mai întîi să aibă curajul de a pune în lumină cauzele răului.

grijă a mişcării naţional-socialiste trebuie să fie, trecînd peste capetele

mic-burghezilor şi căutînd la izvorul maselor populare, să adune şi să

eze toate energiile capabile să lupte pentru o nouă concepţie despre lume.

Se va obiecta, desigur, că în general este greu să disociezi valoarea lâ de valoarea ideală şi că slaba apreciere a muncilor materiale provine ui că sînt plătite cu salariile cele mai scăzute. Se va pretinde că această a salariilor atrage după sine la rîndul ei o scădere a părţii fiecăruia la îrile civilizaţiei. Se va mai spune că această stare de lucruri prejudiciază

307

cultura morală a omului, cultură care nu are nici o legătură cu însăşi activitatea sa; că acesta este motivul temerii pe care o inspiră muncile materiale, pentru că, fiind mai prost plătite, gradul de cultură a lucrătorului manual este astfel fatalmente scăzut, ceea ce justifică stima redusă care i se acordă în general.

Există mult adevăr în aceste obiecţii. Tocmai de aceea, pe viitor, vor trebui evitate diferenţele prea mari între nivelurile salariilor. Să nu se spună că astfel randamentul muncii va scădea. Dacă salariile mai mari ai* fi singurul motiv care poate determina oamenii să-şi dezvolte facultăţile intelectuale, acesta ar fi unul din cele mai triste semne de decădere ale unei epoci. Dacă această concepţie ai* fi fost învingătoare pe această lume pînâ în zilele noastre, omenirea nu ai* fi beneficiat niciodată de bunurile inestimabile pe care i le datorează ştiinţei şi civilizaţiei. Fiindcă cele mai mari invenţii, cele mai mari descoperiri, lucrările care au revoluţionat cel mai profund ştiinţa, cele mai frumoase monumente ale civilizaţiei umane nu sînt nişte cadouri făcute lumii de vînătorii de cîştiguri materiale. Dimpotrivă, dacă ele au văzut lumina zilei, aceasta sa întîmplat adeseori pentru că autorii lor au renunţat la fericirea materială pe care o aduce bogăţia.

Este posibil ca astăzi aurul să fie stăpînul exclusiv al vieţii; va veni totuşi o zi în care omenirea se va închina unor zei mai notabili. Multe lucruri îşi pot datora astăzi existenţa setei de bani şi de avere, dai* puţine sînt cele a căror absenţă ar face omenirea mai săracă.

Una din sarcinile mişcării noastre este şi aceea de a anunţa încă de pe acum că va veni vremea cînd individul va primi ceea ce îi trebuie pentru a trăi; şi noi trebuie, în acelaşi timp, să menţinem principiul că omul nu trăieşte numai pentru plăceri pui* materiale. Acest principiu îşi va găsi într-o zi expresia într-o eşalonare înţeleaptă a salariilor care, în orice caz, va permite celui mai umil dintre muncitorii cinstiţi să ducă viaţa onorabilă şi decentă impusă de calitatea sa de membru al comunităţii populare şi de calitatea sa de om.

Să nu se spună că aceasta ar fi o stare de lucruri ideală pe care această lume n-ar putea-o suporta practic şi la care este incapabilă să ajungă.

Noi nu sîntem atît de naivi ca să credem că vreodată se va putea naşte o epocă în care totul ar fi perfect. Dar aceasta nu ne scuteşte de obligaţia de. a combate defectele a căror existenţă am constatat-o, să ne depăşim slăbiciunile şi să tindem spre ideal Realitatea dură ne va limita mult cuceririle. Dar tocmai de aceea omul trebuie să încerce să progreseze spre scopul final şi eşecurile nu trebuie să-l facă să renunţe la ceea ce întreprinde, după cum nu desfiinţăm tribunalele pentru că se întîmplă să comită erori, sau nu condamnăm medicina pentru că întotdeauna vor exista boli.

Trebuie să ne ferim să subestimăm puterea unui ideal. Celor cărora astăzi le lipseşte curajul în sensul acesta, aş dori le reamintesc, dacă au fost odinioară soldaţi, o vreme în care eroismul a demonstrat în modul cel mai convingător cîtă forţă posedă motivele de a acţiona inspirate de un ideal. Căcis dacă oamenii se lăsau ucişi, nu o făceau din grija pentru pîinea cea de toate

i din dragoste pentru patrie, din credinţă în măreţia ei, din sentimentul rea naţiunii era în joc. Şi numai atunci cînd poporul german a abandonat eal, pentru a se lăsa sedus de promisiunile de fericire materială pe care a revoluţia, cînd şi-a aruncat armele ca să-şi ia traista, în loc să intre în ui terestru, a fost aruncat în purgatoriul dispreţului universal şi al i universale.

De aceea, celor care au pus la cale republica materialistă actuală trebuie t să le opunem încrederea în venirea unui Reich idealist.

CAPITOLUL HI SUPUŞI AI STATULUI ŞI CETĂŢENI

In general, formaţiunea politică denumită astăzi în mod abuziv stat nu cunoaşte decît două feluri de oameni: cetăţenii şi străinii. Cetăţenii sînt aceia care, în virtutea naşterii lor sau a unui act de naturalizare, au drepturi civile, străinii, toţi cei care se bucură de aceleaşi drepturi în sînul unui alt stat. Intre aceste două categorii fixe se găsesc, în stare sporadică, cei numiţi heimatlos. Aceştia sînt oameni care nu au onoarea să aparţină veunuia din statele existente actualmente şi care, în consecinţă, nu au nicăieri drepturi civile.

Pentru a le avea, trebuie mai întîi, cum am mai spus, să fii născut în interiorul frontierelor unui stat. Rasa sau consanguinitatea etnică nu joacă nici un rol aici. Un negru, care trăia altădată într-un protectorat german şi care acum are reşedinţa în Germania, aduce astfel pe lume un copil care este „cetăţean german”. In aceleaşi condiţii, copilul oricărui evreu, polonez, african sau asiatic poate fi, fără alte formalităţi, declarat cetăţean german.

In afară de naturalizarea conferită de locul naşterii, există o naturalizare care poate fi obţinută mai pe urmă. Ea este supusă diverselor condiţii prealabile; de exemplu, candidatul nu trebuie să fie, pe cît posibil, nici spărgător, nici proxenet; el nu trebuie să fie suspect din punct de vedere politic • adică, în această privinţă trebuie să fie un cretin inofensiv – în fine, nu trebuie să cadă pe spinarea statului al cărui cetăţean devine. Se înţelege, fireşte, că, în epoca noastră realistă, aceasta se referă la greutăţile pecuniare pe care le-ar putea impune noii sale patrii. Dacă însuşi candidatul pare că trebuie să fie un contribuabil cu venituri excelente, aceasta constituie o recomandare foarte utilă şi care îi permite astăzi să obţină mai repede naturalizarea.

In toate acestea, problema rasei n-are nici un amestec.

Drumul care ti-ebuie urmat pentru a obţine dreptul de cetăţenie într-un stat nu este foarte diferit de acela care trebuie respectat pentru a fi admis, de exemplu, într-un club de automobilişti. Candidatul îşi prezintă cererea, care este examinată şi pe care se pune avizul favorabil; apoi într-o zi primeşte biletul care îl anunţă că a devenit cetăţean. Pe deasupra, acest aviz îi este dat sub o formă realmente umoristică: într-adevăr, acestui candidat care pînă atunci fusese poate un cafru, i se spune: „Ca urmare, de acum înainte sînteţi german!”

Acest semn cu bagheta magică este dată de şeful statului. O transfor­mare pe care un zeu ar fi incapabil să o săvîrşească este făcută într-o clipită de acest Paracelsus funcţionai*. Dintr-o trăsătură de condei, un nenorocit de slav, venit din Mongolia, este schimbat în „german” autentic.

Nu numai că nu se sinchiseşte să afle cărei rase îi aparţine un asemenea 1 nou; nu se ocupă nici măcar de examinarea stării sănătăţii sale fizice, ndivid n-are decît să fie măcinat de sifilis, va fi la fel de binevenit ca 1 într-un stat modern, cu condiţia, aşa cum am mai spus-o, să nu iie o povară din punct de vedere financiar sau un pericol prin opiniile itice.

Aşa asimilează formaţiunile politice care poartă numele de state toxinele nai pe urmă cu greu le vin de hac.

Ceea ce mai deosebeşte cetăţeanul de străin este că primul poate avea ber la toate funcţiile publice, trebuie eventual să-şi satisfacă serviciul şi poate, în schimb, să ia parte, activ şi pasiv, la alegeri. Acestea sînt, ste alta, toate privilegiile sale. Căci, în ceea ce priveşte drepturile ixale şi libertatea personală, străinul se bucură de aceeaşi protecţie, şi de >ri de o protecţie mai eficace: în orice caz, aşa se întîmplă în republica iă actuală.

Ştiu foarte bine că oamenilor nu le place să audă toate astea. Cu toate , este greu să găseşti ceva mai ilogic şi chiar mai cu desăvîrşire nebunesc eptul nostru civil contemporan. In epoca noastră există o ţară în care se srva cel puţin încercări timide inspirate de o concepţie mai bună despre atului. Aceasta nu este, fireşte, republica noastră germană model; sînt Unite ale Americii care se străduiesc să asculte, cel puţin în parte, e raţiunii. Refuzînd imigranţilor avînd o sănătate proastă accesul pe ui lor, excluzînd dreptul la naturalizare reprezentanţilor anumitor i*ase, ipropie puţin de concepţia rasistă despre rolul statului. Statul rasist îşi împarte locuitorii în trei clase: cetăţeni, supuşi ai i (sau resortisanţi) şi străini.

In principiu, naşterea nu conferă decît calitatea de resortisant. Această i nu dă, singură, dreptul de acces la o funcţie publică, nici de participare /itatea politică, de exemplu la alegeri. Pentru orice resortisant este l să i se stabilească exact rasa şi naţionalitatea. Ii este oricînd îngăduit nţe la calitatea sa de resortisant şi să devină cetăţean al ţării ai cărei :i sînt de aceeaşi naţionalitate cu el. Singura deosebire dintre un străin îsortisant este aceea că primul este supusul unui stat. Tînăml resortisant de naţionalitate germană este obligat să parcurgă ie educaţie şi de instruire şcolară impus oricărui german. El se supune educaţiei care va face din el un membra al comunităţii conştient de rasa pătruns de spiritul naţional. El va trebui apoi să îndeplinească toate ;e prescripţii ale statului privind exerciţiile fizice şi în final va fi rat. Educaţia dată de armată este o educaţie generală; ea trebuie să fie turor germanilor şi să-1 pregătească pe fiecare dintre ei să ocupe în mod abil în armată postul pentru care îl vor putea desemna aptitudinile sale i intelectuale. Titlul de cetăţean, cu drepturile pe care le conferă, va fi t in modul cel mai solemn tînărului cu o sănătate bună şi o reputaţie bună,

311

cînd îşi va fi îndeplinit sei*viciul militai-. Diploma care îi va fi înmînată va fi documentul cel mai important pentru întreaga sa existenţă. Ea îi va permite să-şi exercite toate drepturile de cetăţean şi să se bucure de toate privilegiile legate de acest titlu. Căci statul trebuie să facă o diferenţă considerabilă între cetăţenii săi, susţinători şi apărători ai existenţei şi măreţiei sale, şi cei care s-au stabilit în interiorul graniţelor unui stat numai ca să joace rolul de „umplutu­ră”.

Inmînarea diplomei de cetăţean va fi însoţită de depunerea solemnă a jurămîntului prin care noul cetăţean va jura credinţă comunităţii şi statului. Această diplomă constituie o legătură care uneşte toţi membrii comunităţii; ea umple prăpastia dintre diferitele clase sociale. Un măturător de strada trebuie să se simtă mai onorat că este cetăţean al Reichului decît dacă ar fi regele unui stat străin.

Drepturile cetăţeanului sînt mai presus de drepturile străinului. El este stăphiul absolut al Reichului. Dai* un rang mai înalt impune şi îndatoriri. Omul fără onoare sau fără caracter, criminalul de drept comun, trădătorul de ţară etc. pot fi oricînd privaţi de această demnitate. Atunci ei recad la nivelul de resortisanţi.

Tînăra germană este „resortisant” şi nu devine cetăţeană decît prin căsătorie. Cu toate acestea, dreptul de cetăţenie îi poate fi acordat dacă ea este germană şi îşi cîştigă existenţa prin muncă.

CAPITOLUL IV

RSONALITATEA ŞI CONCEPŢIA RASISTĂ DESPRE

STAT

Dacă scopul principal al statului rasist naţional-socialist este educarea

ţinerea celor care constituie sprijinul statului, el nu trebuie să se limiteze

nizarea elementelor rasei ca atare, să le crească, să le formeze în sfîrşit

viaţa practică: este la fel de indispensabil ca organizarea lui să fie în

ie cu această sarcină.

Ai* fi însă o absurditate să vrei să apreciezi valoarea oamenilor în funcţie î şi ca urmare să declari război din punctul de vedere marxist: „Un om iză tot atît cît un altul”, fără să fii hotărît să mergi pînă la cele din urmă nţe. Recunoaşterea importanţei rasei, recunoaşterea principiului rasial ersalitatea lui aduce după sine în mod logic necesitatea de a ţine seama •area proprie a individului. Aşa cum eu sînt obligat să apreciez diferit i în funcţie de rasa căreia îi aparţin, la fel frebuie procedat în interiorul taţii faţă de individ.

Un popor nu este identic cu un alt popor şi, în cadrul unei comunităţi, nu poate fi nici el identic cu un alt cap; elementele constitutive aparţin ţi sînge, însă în amănunt ele oferă mii de deosebiri subtile. Admiterea acestui postulat incită mai întîi, fără a căuta subtilităţi, la irea în cadrul comunităţii a elementelor recunoscute superioare şi la are îndeosebi faţă de creşterea numărului lor.

Aceasta este problema cea mai uşoară, căci ea poate fi pusă şi rezolvată mecanic. Mai greu este să recunoşti în mulţimea capetelor pe acelea într-adevăr cea mai mare valoare intelectuală şi să le dai ceea ce li se le drept spiritelor superioare şi în special ceea ce va fi cel mai folositor . Această alegere a valorilor şi a capacităţii nu mai depinde de mijloace e; ea nu poate fi dusă cu bine la capăt fără un efort continuu de fiecare

0 doctrină care, înlăturînd ideea democratică de masă, tinde să dea acest elui mai bun popor, cu alte cuvinte indivizilor superiori, trebuie în mod se conformeze aceluiaşi principu aristocratic în interiorul acestui popor >treze conducerea ţi influenţa pentru cele mai bune capete. In loc să iscă pe ideea de majoritate, această doctrină se întemeiază astfel pe itate.

Ane crede astăzi că un stat rasist naţional-socialist nu trebuie să se scă de alte state decît pur material  printr-o mai bună organizare

313

economică, fie printr-un echilibru mai just între bogăţie şi sărăcie, sau printr-o posibilitate juridică mai mare a claselor inferioare de a controla actele unei persoane sau ale unei societăţi în procesul economic, sau prin salarii mai echitabile ori mai bine repartizate, acela este ultimul dintre înapoiaţi şi n-are nici cea mai vagă idee despre doctrina noastră. Tot ceea ce am menţionat nu prezintă nici un caracter de permanenţă sau de grandoare. Un popor care ai* rămîne la reforme cu caracter atît de superficial nu ar avea nici cea mai mică şansă să triumfe în încăierarea universală a popoarelor. O mişcare care nu vede în misiunea sa decît aceste reforme egalitare, de altminteri echitabile, nu ai’ mai avea nici putere nici eficacitate cînd ai* trebui să reformeze profund un mediu. întreaga sa acţiune ai* rămîne, în definitiv, limitată la obiective superficiale; ea nu i-ar da poporului acea armătură morală care asigură triumful aş zice aproape în ciuda lui • asupra slăbiciunilor de care suferim astăzi.

Pentru a înţelege mai bine, este poate folositor să mai aruncăm o privire asupra originilor şi cauzelor reale ale dezvoltării culturii umane.

Primul care care a îndepărtat vizibil omul de animal a fost pasul omului către invenţie. Aceasta a constat, la origine, în descoperirea unor vicleşuguri şi tertipuri, a căror folosire trebuia să facă mai uşoară, sau chiar pui* şi simplu posibilă, lupta pentru existenţă.

Aceste prime invenţii foarte primitive pot să nu pună foarte clar în evidenţă contribuţia individului, căci, pentru generaţiile următoare, şi în special pentru omul de astăzi, ele nu pai” decît manifestări ale inteligenţei colective, aşa cum anumite vicleşuguri şi subtilităţi pe care omul le poate observa la animal nu pai* în ochii lui decît un lucru dobîndit; incapabil sâ-i determine cauzele dintîi, el se mulţumeşte să le califice drept procedee „instinctive”.

In cazul nostru, acest cuvînt nu înseamnă nimic. Oricine crede într-o evoluţie care ameliorează fiinţele vii, trebuie să convină că toate formele şi manifestările activităţii lor nu au existat întotdeauna sub forma lor actuală; a trebuit într-adevăr ca un subiect dat să facă primul gest, care a fost apoi repetat din ce în ce mai des de indivizi din ce în ce mai numeroşi, pînă ce a trecut în subconştientul fiecăruia dintre reprezentanţii speciei şi s-a manifestat atunci ca instinct.

Acest mecanism va fi înţeles şi admis mai uşor la om. Primele vicleşuguri în lupta împotriva celorlalte animale au fost făi*ă nici o îndoială, la origine, actul unor subiecţi deosebit de dotaţi. Personalitatea a fost şi aici, incontestabil, la baza hotărîrilor şi a realizărilor care, mai tîrziu, au fost adoptate ca evidente de întreaga omenire. După cum conceperea vreunui principiu militai* evident, care constituie astăzi pentru noi însuşi fundamentul oricărei strategii s-a datorat, necesarmente, iniţial, unei minţi bine determinate, şi numai după ani de zile, ba chiar milenii, el a sfîrşit prin a fi admis de toţi ca absolut evident.

Primei invenţii omul i-o adaugă pe a doua: el învaţă să pună în slujba sa alte obicte şi chiar alte vieţuitoare şi atunci activitatea creatoare proprie a

i începe să se manifeste, aşa cum o vedem astăzi; folosirea pietrei cioplite, ticirea animalelor, descoperirea focului etc; fiecare din aceste invenţii, i şi inclusiv cele care ne minunează în zilele noastre, reliefează clar, la munca creatoare a individului; aceasta ne apare cu atît mai limpede cu sînt mai recente, mai înseninate, sau au un caracter mai surprinzător, im aşadar, oricum ar fi, că invenţiile materiale pe care le vedem în jurul l sînt în întregime produsul forţei creatoare şi al aptitudinilor individului Şi toate aceste creaţii contribuie, în definitiv, la ridicarea omului tot mai asupra animalului pînă cînd îl deosebeşte radical de acesta. Astfel ele sînt baza progreselor constante ale speciei umane. Şi însăşi acea viclenie ;ivă care i-a permis odinioară vînătorului din pădurea preistorică să-şi apere nţa îi mai ajută încă pe oameni în existenţa lor actuală, sub forma celor ■umoase cuceriri ştiinţifice şi le permite să făurească armuri pentru luptele re. Orice gîndire, orice invenţie omenească facilitează, în definitiv, luptele ii pe această planetă, chiar dacă, pe moment, nu se poate vedea utilitatea că a unei invenţii, a unei descoperiri sau al unui rezumat ştiinţific id. Şi toate acestea contribuie la ridicarea omului deasupra fiinţelor vii 1 înconjoară şi întăresc şi consolidează situaţia lui pînă ce fac din el sub aspectele regele creaturilor de pe acest pămînt.

Vedem că tot invenţiile sînt rezultatul puterii creatoare ale indivizilor i. Aceştia din urmă sînt astfel într-o oarecare măsură, cu sau fără voia lor, binefăcători ai omenirii. Activitatea lor pune la îndemîna a milioane şi a miliarde de fiinţe omeneşti mijloace care vor face mai uşoară lupta lor u existenţă.

La originea civilizaţiei materiale din zilele noastre, aflăm aşadar Leauna personalitatea unor inventatori care se completează şi se prelungesc c. La fel se întîmplă şi în cazul pornirii şi a punerii în aplicare practică enţiilor sau a descoperirilor. Căci ansamblul metodelor de producţie mai ide încă de munca de inventator şi ca urmare de individ.

In sfîrşit, munca intelectuală pur teoretică, care nu poate fi măsurată, are constituie condiţia dintîi a oricărei invenţii tehnice ulterioare, apare de enea ca produsul exclusiv al personalităţii.

Nu mulţimea este cea care creează, şi nici majoritatea cea care uzează sau gîndeşte, ci întotdeauna şi pretutindeni individul izolat.

O comunitate de oameni apare ca fiind bine organizată numai atunci facilitează la maximum munca acestor forţe creatoare şi le foloseşte cît mai în interesul comunităţii. Cea mai preţioasă pentru invenţie este, indiferent raportează la lumea materială sau la lumea ideilor, mai întîi persoana itatorului. Prima şi suprema îndatorire în organizarea unei comunităţi este irea ei în folosul tuturor.

In realitate, organizaţia însăşi nu trebuie să piardă din vedere nici o clipă area acestui principiu. Numai astfel va fi eliberată de blestemul mecanis-ii şi va deveni un organism viu. Ea însăşi trebuie să personifice tendinţa de

315

a aşeza inteligenţele deasupra maselor şi, reciproc, să o pună pe aceasta in subordinea lor.

Ca urmare, nu numai că o organizaţie nu are dreptul să împiedice inteligenţele „să se ivească” din mulţime, ci, din contră, însăşi natura acţiunii sale trebuie să permită sau să faciliteze acest lucim în cel mai înalt grad. Aici ea trebuie să plece de la principiul că salvarea omenirii n-a stat niciodată în masă, ci în minţile creatorilor, care sînt într-adevăr binefăcătorii rasei umane. Asigurarea influenţei lor hotărîtoare şi facilitarea acţiunii lor este în interesul tuturor. Căci, cu siguranţă că nici domnia imbecililor sau a incapabililor şi, în nici un caz, nici cultul mulţimii nu vor servi acest interes al tuturor; va trebui în mod necesar ca indivizii superdotaţi să-şi asume această răspundere.

Căutarea inteligenţelor se face în special, am mai spus-o, prin selecţia aspră a luptei pentru existenţă.. Mulţi sînt zdrobiţi şi pier, demonstrînd astfel că nu sînt desemnaţi, şi în final foarte puţini apar ca fiind aleşi. In domeniul gîndirii, al creaţiei artistice, şi chiar al economiei, acest proces de selecţie se mai manifestă şi astăzi, cu toate că este grevat de sarcini grele în acest din urmă domeniu. Conducerea statului şi puterea întruchipată de organizaţia militară sînt şi ele dominate de această idee de personalitate: ea se regăseşte pretutin­deni sub forma autorităţii absolute asupra subalternilor, a răspunderii depline faţă de şefi. Numai viaţa politică scapă astăzi în întregime de această obligaţie firească. întreaga civilizaţie umană rezultă din activitatea creatoare a individului; şi totuşi principiul majoritar triumfă în toată conducerea, îndeosebi în sferele cele mai înalte, şi de acolo otrăveşte puţin cîte puţin întreaga existenţă a ţării, o descompune realmente. In fond, acţiunea distrugătoare a iudaismului trebuie de asemenea imputată eforturilor sale constante de a submina, la popoarele care l-au primit, influenţa personalităţii şi de a o înlocui cu cea a masei. Principiul constructiv al popoarelor ariene face loc principiului distructiv al evreilor. Aceştia devin „fermenţii descompunerii” popoarelor şi a raseloi şi, în sensul cel mai larg, dezagregă civilizaţia umană. Cît despre marxism; el reprezintă în fond eforturile evreului în domeniul civilizaţiei pure de a exclude din toate formele activităţii umane preponderenţa personalităţii şi de a o înlocui cu cea a numărului. Acestei doctrine îi corespunde din punct de vedere politic forma parlamentară, ale cărei efecte dăunătoare le vedem începînd cu celula minusculă a comunei şi pînă la treapta superioară a naţiunii; în domeniul economic, el provoacă agitaţia sindicalistă care, de altfel, nu serveşte deloc adevăratele interese ale muncitorilor, ci numai opiniile distructive ale evreimii internaţionale. Exact în măsura în care economia este sustrasă principiului personalităţii şi lăsată pradă influenţelor şi acţiunii masei, ea trebuie să-şi piardă preţioasa putere creatoare şi să marcheze o regresiune inevitabilă. Toate organizaţiile consultative profesionale care, în loc să se preocupe într-adevăr de interesele salariaţilor, se străduiesc să cîştige influenţă asupra producţiei însăşi slujesc acelaşi scop distructiv. Ele aduc prejudicii producţiei generale şi, însăşi P”in aceasta, individului.

âci nu cu fraze şi cu teorii pot fi satisfăcute nevoile cetăţenilor unui graţie părţii din bunurile colective care îi revine zilnic fiecăruia şi îi > că, datorită muncii tuturor, comunitatea serveşte interesele individu-

hestiunea nu este să ştim dacă marxismul, bazîndu-se pe teoria sa ase, ar fi capabil să preia şi să continuie misiunea economiei actuale, despre justeţea sau falsitatea acestui principu nu ar fi tranşată de ptitudinii sale de a administra pe viitor starea de lucruri existentă; nu •ansa decît dovada capacităţii sale de a crea o civilizaţie asemănătoare, s-ar strădui marxismul să ia de la capăt economia actuală de o mie de continuie să conducă funcţionarea ei, oricare ar fi succesul acestei

acest succes nu ai* avea nici cea mai mică însemnătate faţă de faptul ă, prin aplicarea propriilor sale principii, marxismul nu ar putea

crea ceea ce a moştenit astfel.

i, de fapt, marxismul a furnizat el însuşi această dovadă. Nu numai că t niciodată nici cea mai neînsemnată civilizaţie, nici cel mai mic sistem , dai’ n-a fost în stare nici măcar să folosească, cu principiile sale, ele care i-au fost încredinţate; după un foarte scurt interval de timp, it să cedeze şi să facă concesii principiului personalităţii, dovadă că nici janizaţia sa nu se poate sustrage acestei legi.

‘eea ce trebuie să diferenţieze esenţialmente concepţiile noastre rasiste de narxiştilor este că cele dintîi recunosc nu numai valoarea rasei, ci ţi (a personalităţii făcînd din ele baza oricărei construcţii reale. Aceştia rii esenţiali ai filozofiei lor.

‘acă, întîmplător, mişcarea naţional-socialistă nu ai* fi înţeles importanţa itală a acestei noţiuni esenţiale, dacă s-ar mărgini să cîrpăcească de iu situaţia noastră actuală şi ar admite domnia majorităţii, ea nu ar fi, te, decît un partid concurent al marxismului; din acel moment nu ar

dreptul sâ se considere o doctrină filozofică.

•acă programul social al mişcării s-ar limita la eliminarea personalităţii uirea ei cu majoritatea, atunci naţional-socialismul ai* părea la rîndul îat de otrava marxismului, cum sînt actualmente partidele burgheze, tatul rasist trebuie să vegheze la bunăstarea cetăţenilor săi, recunoscînd nprejurare importanţa personalităţii: el va creşte astfel capacitatea de

a tuturor şi prin aceasta bunăstarea fiecăruia.

.stfel statul rasist trebuie să scape în întregime toate cercurile >are şi în special sferele politice de principiul parlamentar al ii, adică al deciziei masei; el trebuie să le substituie fără rezerve dreptul taţii.

ezultă de aici că:

‘ea mai bună constituţie şi cea mai bună formă de stat este aceea care va în mod firesc celor mai bune elemente ale comunităţii autoritatea arului şi influenţa stăpînului.

317

In viaţa economică, cei mai capabili nu pot fi desemnaţi de sus, ci trebuie să iasă singuri în evidenţă; instruirea se primeşte pe toate treptele, de la prăvălia cea mai modestă pînă la întreprinderea cea mai mare, şi numai existenţa continuă să-i facă pe oameni să dea examene; de asemenea este evident că şefii politici nu pot fi „găsiţi” într-o zi. Geniile de o calitate extraordinară nu sînt supuse aceloraşi reguli ca oamenii obişnuiţi.

întreaga organizare a statului trebuie să decurgă din principiu] personalităţii, începînd de la cea mai mică celulă care este comuna şi pînă la conducerea supremă a ansamblului ţării.

Nu există hotărîre a majorităţii, ci numai conducători resposabili şi cuvîntul “sfat” trebuie să-şi reia semnificaţia iniţială. Fiecare om poate să aibă alături de el consilieri, însă decizia este actul unui singur om.

Principiul care odinioară a făcut din armata prusacă instrumentul cel mai vrednic de admiraţie al poporului german trebuie transpus şi pus chiar la temelia sistemului nostim politic: autoritatea deplină a fiecărui şef asupra subordonaţilor săi şi întreaga sa răspundere faţă de superiori.

Nici măcar atunci nu ne vom putea lipsi de acele corporaţii numite parlamente. Numai că toate deliberările lor vor deveni într-devăr sfaturi şi un singur om va putea şi va trebui să fie investit cu răspunderea, dimpreună cu autoritatea şi cu dreptul de a comanda.

Parlamentele sînt necesare prin ele însele, deoarece constituie, înainte de toate, mediul în care se va putea face încetul cu încetul educaţia şefilor cărora într-o zi li se va putea încredinţa răspunderea.

Astfel că putem schiţa următorul tablou:

începînd de la comună şi pînă la conducerea Reichului, statul rasist nu va avea nici un corp reprezentativ care să ia vreo hotărîre pe calea majorităţii, ci numai corpuri consultative care se vor afla permanent alături de şefi care vor primi sarcini de la acesta; la nevoie, ele vor putea cîteodată să-şi asume răspunderi depline, în anumite domenii, cum a fost întotdeauna cazul tuturor şefilor sau preşedinţilor de corporaţii.

Statul rasist nu poate tolera să se ceară o părere sau o hotărîre asupra unor probleme deosebite – de exemplu asupra chestiunilor economice unor oameni care, prin formaţia şi prin activitatea lor sînt total incompetenţi. In consecinţă, el îşi va împărţi corpurile reprezentative în camere, politice şi camere corporative.

Pentru o cooperare rodnică între ele, deasupra lor va fi aşezat întotdeau­na un corp ales: senatul.

Nici în camere şi nici în senat nu se va vota niciodată. Ele sînt organisme de lucim şi nu maşini de vot. Fiecare membru are un vot consultativ, dai* nici un drept de decizie. Acesta îi aparţine în exclusivitate preşdintelui care răspunde pentru ea.

Acest principiu: asocierea fără restricţii a responsabilităţii absolute cu autoritatea absolută va stabili puţin cîte puţin o elită de şefi (pe care nu ne-o

c21 — MeinKampf

imagina în epoca noastră de iresponsabilitate parlamentară). Astfel constituţia statului va fi pusă în armonie’ cu principiul căruia îi ază de-acum măreţia în domeniul economiei şi al civilizaţiei.

“In ceea ce priveşte posibilitatea de a realiza aceste concepţii, să nu se i principiul parlamentar al hotărîrii majorităţii nu a guvernat lumea leauna, ci că, dimpotrivă, în istorie nu i se regăsesc urmele decît în Ie foarte scurte; şi aceste perioade corespund întotdeauna cu decăderea elor şi a statelor!”

N-ar trebui totuşi să se creadă că nişte măsuri pui- teoretice, luate de sus, :a aduce cu sine o asemenea schimbare care, în mod logic, nu trebuie să iteze la constituţia statului, ci să intereseze legislaţia, să pătrundă în ,a viaţă publică a fiecăruia. O asemenea revoluţie nu se poate produce şi a produce decît sub influenţa unui partid hrănit cu aceste idei şi purtînd ;rmenele viitorului stat.

De aceea partidul naţional-socialist trebuie astăzi să fie pătruns de aceste trebuie să-şi orienteze organizarea internă către activitatea practică, ca într-o zi să poată nu numai să-i dea directive statului, ci şi să-i ze corpul constituit al propriului său stat.

CAPITOLUL V CONCEPŢIE FILOZOFICĂ ŞI ORGANIZARE

Statul rasist, al cărui tablou de ansamblu am vrut să-1 ofer, nu-şi găseşte realizarea prin simplul fapt al cunoaşterii condiţiilor indispensabile existenţei sale. Nu este suficient să ştim cum va fi un stat rasist; mai întîi el trebuie creat. Nu ne putem aştepta ca partidele actuale, care înainte de toate trag foloase de pe urma statului aşa cum este el, să ajungă de la sine la o schimbare radicală şi să-şi schimbe spontan atitudinea. Cu atît mai mult cu cît conducătorii lor sînt întotdeauna evrei şi iarăşi evrei. Evoluţia la care sîntem supuşi în prezent, dacă n-ar fi oprită, ne-ar pune într-o zi în faţa profeţiei panevreieşti: “Evreul va devora efectiv popoarele de pe pămînt şi va deveni stăpînul lor”.

Astfel, faţade milioanele de “burghezi” sau de “proletari” germani care, în majoritate, merg spre pieire din lene şi prostie, dublate de laşitate, evreul, deplin conştient de scopul pe care-1 urmăreşte, nu întîlneşte nici o opoziţie în calea sa. Un partid condus de el nu poate lupta pentru nimic altceva decît penfru interesele evreilor, şi aceste interese nu au nimic comun cu aspiraţiile profunde ale popoarelor ariene.

Aşadar, dacă dorim să transpunem statul rasist ideal în realitate, trebuie mai întîi să căutăm, în afara tuturor forţelor actuale ale vieţii publice, o forţă nouă care să aibă vrerea şi mijloacele de a lupta pentru un astfel de ideal. Căci aici este vorba într-adevăr de o luptă: sarcina noastră dintîi nu este crearea unei forme de stat rasist, ci distragerea statului evreiesc actual. După cum ne arată foarte des istoria, principala dificultate nu constă îri instituirea unei noi stări de lucruri, ci în a-i face loc. Prejudecăţi şi interese se împletesc într-o falangă strînsă şi încearcă să împiedice, prin toate mijloacele, victoria unei idei care le displace sau li se pare ameninţătoare.

De aceea apărătorul noului nostru ideal trebuie, în ciuda întregului său entuziasm pozitiv, să ducă mai întîi o luptă negativă spre a se elibera din stai’ea actuală.

O doctrină nouă şi nobilă, cu principii noi şi de o importanţă esenţială va trebui să mînuiască mai întîi arma criticii, oricît de neplăcut ar fi pentru fiecare.

In zilele noastre îi auzim pe aşa-zişii rasişti repetînd la tot pasul – şi aceasta dovedeşte foarte bine puţina profunzime a vederilor lor în materie de istorie – că refuză să se consacre unei critici negative, pentru a-şi dedica întreaga activitate unei munci constructive; bîlbîială puerilă şi prostească, într-un cuvînt autentic “rasistă”; în sfîrşit dovadă că istoria propriei lor epoci n-a lăsat nici cea mai vagă urmă în aceste capete. Şi marxismul avea un scop, şi el cunoaşte o

onstructivâ (chiar dacă nu este vorba decît de instaurarea despotismului internaţionale şi a finanţei cosmopolite!), dar asta nu înseamnă că nu t prin critică vreme de şaizeci de ani; critică distructivă şi nimicitoare, şi mereu critică, pînâ cînd acest acid coroziv a măcinat vechiul stat şi 1-a mai bun ca să se prăbuşească. Abia atunci a început pretinsa “construc-evident, just şi logic. O stare de lucruri existentă nu se poate şterge mplu în faţa profeţilor şi avocaţilor unui stat viitor. Nu se poate admite •anii celui dintîi, sau chiar aceia care manifestă faţă de el doar un : interes, vor fi deplin convertiţi prin simpla constatare a unei necesităţi iţi astfel de ideea unui regim nou. Dimpotrivă, prea adesea cele două i vor continua să existe simultan şi pretinsa doctrină filozofică se va pe veci în cadrul strimt al unui partid. Căci o doctrină nu este tolerantă; iate fi “un partid printre celelalte”; ea pretinde imperios recunoaşterea ă şi totală a concepţiilor ei, care trebuie să transforme întreaga viaţă Ea nu poate tolera lîngă ea nici un vestigiu al vechiului regim. Acelaşi lucru se întîmplă şi cu religiile.

Nici creştinismul n-a ştiut să se mulţumească să-şi înalţe propriile altare, lit să treacă la distrugerea altarelor păgîne. Numai această intoleranţă avea să creeze credinţa apodictică; ea era cea dintîi condiţie absolută a

3e poate obiecta, pe bună dreptate, că aceste două precedente istorice :ific evreieşti – şi chiar că acest gen de intoleranţă şi de fanatism sînt nente evreieşti. Faptul acesta poate fi de o mie de ori adevărat şi poate menea deplîns intens; se poate constata, cu o nelinişte deplin justificată, ţia acestei doctrine în istoria omenirii îi aducea ceva necunoscut pînă lai* aceasta nu serveşte la nimic, iar acum este vorba de o stare de fapt. i care vor să scoată poporul nostru german din starea lui actuală nu să-şi bată capul ca să-şi imagineze ce frumos ar fi dacă cutare sau cutare i ar exista; ei trebuie să caute şi să determine cum trebuie suprimat ceea i de fapt. Dai* o doctrină plină de cea mai infernală intoleranţă nu va fi

decît de doctrina care îi va opune acelaşi spirit, care va lupta cu aceeaşi prigă şi care, pe deasupra, va purta în ea însăşi o gîndire nouă, pură şi conformă cu adevărul.

Astăzi fiecare poate constata cu regret că, în lumea antică, mult mai lecît a noastră, creştinismul a introdus odată cu el prima teroare lă; dai* nu poate face nimic în faţa faptului că, începînd cu acea epocă, răieşte sub semnul şi sub dominaţia acestei constrîngeri. lai* constrînge-poate fi zdrobită decît prin constrîngere, teroarea prin teroare. Numai se poate institui un regim nou. Partidele politice sînt înclinate către nisuri; doctrinele filozofice, niciodată. Partidele politice cad la învoială cu adversarii lor, doctrinele filozofice se proclamă infailibile. Partidele

au şi ele, aproape întotdeauna, la origine, intenţia de a ajunge la o [ie despotică şi exclusivă; ele vădesc aproape întotdeauna o anumită

321

înclinaţie spre cutare sau cutare doctrină filozofică. Dar deja îngustimea programului lor le lipseşte de eroismul impus de apărarea unei veritabile doctrine filozofice. Voinţa lor conciliantă grupează în jurul lor minţi înguste şi reduse, cu care nu s-ar putea purta o cruciadă. Şi ele rămîn astfel cel mai adesea izolate curînd în micimea lor vrednică de plîns. Abandonînd lupta pentru un sistem, ele se străduiesc să cîştige cît mai repede posibil, graţie unei aşa-zise „colaborări pozitive” un locşor în rastelul instituţiilor existente şi să-1 păsfreze cît mai mult. Şi dacă vreodată sînt îndepătate de la troacă de un concurent cu purtări puţin cam brutale, nu mai au decît un gînd: prin forţă sau prin viclenie, să se întoarcă în primul rînd al celor care strigă „şi mie mi-e foame”, ca să poată avea iar parte, fie şi cu preţul convingerilor lor cele mai sfinte, de această mană preţioasă. Şacali politici ce sînt!

O doctrina filozoficii nu poate fi gata să cadă la învoială cu alta; ea nu poate nici să accepte să colaboreze cu o stare de fapt pe care o condamnă; dimpotrivă, ea se simte obligată să lupte împotriva acestui regim şi a înti’egii lumi morale adverse, într-un cuvînt să pregătească prăbuşirea lor.

Această luptă pur distructivă – al cărei întreg pericol este de îndată resimţit de ceilalţi şi care se loveşte de un front unit de rezistenţă – ca şi lupta pozitivă dusă pentru consacrarea succesului noii concepţii ideale despre lume necesită combatanţi hotărîţi. Astfel ideile unei doctrine nu vor triumfa aşadar decît dacă sub stindardul ei se strîng elementele cele mai curajoase şi active ale epocii sale şi ale poporului său, într-o puternică organizaţie de luptă. In afară de aceasta trebuie ca, ţinînd cont de aceste elemente, ea să aleagă, din ansamblul filozofiei sale, un anumit număr de idei, cărora să le dea o formă precisă şi lapidară care poate servi drept articol de credinţă unei noi grupări de oameni. In vreme ce programul unui simplu partid politic nu este decît o reţetă pentru un rezultat favorabil la alegerile viitoare, programul unei doctrine filozofice are valoarea unei declaraţii de război împotriva ordinii stabilite, împotriva unei stări de lucruri existente, împotriva unei concepţii practice despre viaţă.

De altfel nu este necesar ca fiecare dintre cei care luptă pentru doctrină să fie pe deplin puşi la curent, nici să cunoască exact fiecare din ideile şefului mişcării. Esenţialul este să fie instruit limpede asupra unor principii fundamen­tale, puţine la număr, însă foarte importante. Din acel moment, el va fi pătruns pentru totdeauna de aceste principii, convins de asemenea de necesitatea victoriei partidului său şi a doctrinei sale. Nici soldatul nu este amestecat în planurile marilor comandanţi. După cum este mai bine ca el să fie obişnuit cu o disciplină rigidă, cu convingerea justeţii cauzei lui şi necesităţii ei de a triumfa şi că el trebuie să i se consacre în întregime, la fel trebuie să se întîmple cu fiecare partizan al unei mişcări de mare anvergură, menită să aibă un viitor măreţ, susţinută de voinţa cea mai neclintită.

Ce s-ar putea face cu o armată în care toţi soldaţii ar fi generali şi ai* avea aptitudinile şi capacităţile lor? La fel, la ce ax* sluji, pentru apărarea unei doctrine, un partid care nu ai* fi decît un receptacol de oameni „eminenţi”? Nu,

i nevoie şi de soldatul de rînd, altminteri nu se poate obţine o disciplină rnă.

Prin însăşi natura sa, o organizaţie nu poate supravieţui decît cu un înalt .andament inteligent, slujit de o masă condusă mai degrabă de sentiment. O panie de două sute de oameni pe cît de inteligenţi pe atît de capabili ar îiri, cu timpul, mai greu de condus decît dacă ar cuprinde o sută nouăzeci de ieni mai puţin dotaţi şi alţi zece avînd o pregătire superioară.

SociaL-democraţia a tras de aici un mare folos. Ea şi-a extins dominaţia jra nenumăraţilor reprezentanţi ai păturilor populare, abia eliberaţi din ată şi care fuseseră instruiţi pentru disciplină; ea Ie-a impus o disciplină de ;id la fel de rigidă ca prima. Şi aici organizarea cuprinde ofiţeri şi soldaţi, isind serviciul militar, muncitorul german devenea soldat, intelectualul evreu mea ofiţer, salariaţii din sindicate constituiau oarecum echivalentul jfiţerilor. Motivul pentru care burghezia voastră clătina întotdeauna din cap alte cuvinte faptul că numai masele zise ignorante aderă la marxism – era, jalitate, condiţia dintîi a succesului marxist. In timp ce partidele burgheze, niformitatea lor intelectuală, constituiau o masă nedisciplinată şi incapabilă ;ţioneze, marxismul constituia, cu un material uman mai puţin inteligent, mată de militanţi care se supuneau la fel de orbeşte conducătorului evreu se supuseseră odinioară ofiţerului lor german. Burghezia germană, care nu neocupat niciodată serios de probleme de psihologie, considerîndu-se mult ;upra acestor lucruri, nu a găsit cu cale, nici de data aceasta, să reflecteze imp destul de îndelungat ca să recunoască sensul profund şi pericolul intern cestei stări de fapt. Credea, dimpotrivă, că o mişcare politică recrutată iisiv din mediile „intelectuale” are însăşi prin aceasta mai multă valoare, enţii mai bine întemeiate şi mai multe şanse decît masa incultă, de a ajunge utere. N-a înţeles niciodată că puterea unui partid politic nu stă cîtuşi de i în inteligenţa şi independenta de spirit a fiecăruia dintre membrii săi, ci degrabă în supunerea şi spiritul de disciplină cu care aceştia îşi urmează lucătorii spirituali. Ceea ce este hotărîtor, sînt şefii înşişi. Cînd două trupe îfruntă, victoria nu îi revine celei în care fiecare soldat a primit cea mai îinică instruire strategică, ci aceleia care are cei mai buni comandanţi şi a cea mai disciplinată, cel mai orbeşte supusă şi cel mai bine antrenată.

Aceasta este o noţiune fundamentală pe care nu trebuie s-o pier-dem )dată din vedere, atunci cînd examinăm posibilitatea de a transpune în itate un sistem filozofic.

Aşadar dacă, pentru victoria concepţiilor noastre, trebuie să le sformăm într-un partid de luptă, logic trebuie ca programul acestuia din î să ţină cont de materialul uman de care dispune. In măsura în care stivele şi ideile călăuzitoare trebuie să fie de nezdruncinat, şi programul de agandă trebuie ajustat inteligent şi cu o justă psihologie a sufletelor celor al căror ajutor cea mai frumoasă dintre idei nu va rămîne veşnic decît o

323

Dacă ideea rasistă, astăzi o veleitate obscură, vrea să obţinâ un succes strălucit, ea trebuie să scoată din întregul său sistem de idei un anumit număr de principii călăuzitoare, a căror formă şi al căror fond să se poatoimpune unei mase mari de oameni şi tocmai aceleia care constituie singura garanţie pentru lupta doctrinală a acestei idei, am numit clasa muncitoare germaiă.

De aceea programul noului partid a fost condensat în cîteva principii fundamentale, cu totul douăzeci şi cinci de puncte. Ele sînt destinate să ofere în primul rînd omului din popor o imagine izbitoare a aspiraţiilor mişcării. Ele constituie, într-o anumită măsură, o profesiune de credinţă politia care cîştigă oameni pentru cauză, şi care, în plus, concretizînd o obligaţie comună, uneşte şi amalgamează ansamblul noilor aderenţi.

In toate acestea nu trebuie să pierdem niciodată din vedere că programul partidului, de o justeţe absolută în obiectivele sale, a trebuit să ţină cont, în redactarea sa, de anumite consideraţiuni psihologice importante; şi, cu timpul, ne putem convinge foarte bine că un anumit număr de principii călăuzitoare puteau fi enunţate diferit, redactate sub o formă mai fericită. Dar oice încercare de acest fel ai* avea un efect dezastruos. Se pune astfel în discuţie un lucru care trebuie să rămînă absolut de nezdruncinat; or, de îndată ce un puixt izolat este separat de dogmă, discuţia nu ajunge pui” şi simplu la o nouă formulare mai bună şi mai ales la o formulare care să întărească omogenitatea dojmei, ci duce mai degrabă la dezbateri interminabile şi la o confuzie generală. Intr-un asemenea caz, trebuie examinat întotdeauna cu grijă ce este dt preferat: o redactare nouă, care prilejuieşte o disociere în interiorul mişcării, sau o formă care, pentru moment, nu este poate cea mai bună dintre toate, însă constituie un organism autonom, solid şi de o unitate internă perfectă. Şi orice examinare va demonstra că soluţia din urmă este singura demnă de reţinut. Căci, întrucît modificările nu influenţează niciodată decît forma exterioară ce trebuie dată, asemenea modificări posibile sau de dorit vor apare întotdeauna. Dar pericolul cel mare constă în faptul că oamenii, din cauza caracterului lor superficial, văd sarcina esenţială a mişcării în această chestiune pur formală a redactării unui program. In aceste condiţii, voinţa şi puterea de luptă pentru o iiee dispar şi energia care trebuie să se îndrepte în afară se uzează în certuri interne de program. Cînd justeţea liniilor mari ale unei doctrine nu este în cauză, este mai puţin dăunătoare păstrarea unei formulări – chiar dacă nu corespunde întru totul realităţii – decît îmbunătăţirea ei, punînd astfel în discuţia generală dogma partidului, pînă atunci de granit; Acest lucru este imposibil îndeosebi cîtă vreme partidul mai luptă pentru asigurarea triumfului său. Căci, cum vrem să insuflam oamenilor o încredere oarbă în justeţea unei doctrine răspîndind îndoiala şi incertitudinea prin modificări continue ale structurii sde externe?

Aşadar esenţialul nu trebuie căutat niciodată în forma exterioară, ci numai în înţelesul adînc. Acesta este imuabil; şi este de dorit, chiai în interesul lui, ca mişcarea să-şi păstreze puterea necesară pentru a-1 face să triumfe, înlăturînd toate cauzele şovăielii sau divizării.

Şi în acest caz trebuie să luăm lecţii de la Biserica catolică. Deşi edificiul

[octrinal, în mai multe probleme – şi de altfel adesea mai ales aparent – se

este de ştiinţa exactă şi de observaţie, ea nu consimte totuşi să renunţe nici

r la o singură silabă din termenii doctrinei sale. Ea a recunoscut în mod

2 just că forţa ei de rezistenţă nu constă într-un acord mai mult sau mai

perfect cu rezultatele ştiinţifice ale momentului, rezultate de altfel

lată definitive, ci în ataşamentul ei nezdruncinat faţă de dogmele stabilite

i pentru totdeauna, singurele care îi conferă ansamblului caracterul unei

iţe. De aceea astăzi ea se menţine mai puternica decît oricînd. Se poate

prezice că în măsura în care fenomenele insesizabile sfidează şi vor

ma să sfideze urmarea legilor ştiinţifice modificate fără încetare, ea va

i din ce în ce mai mult polul liniştii spre care se va îndrepta orbeşte

unentul a nenumărate fiinţe omeneşti.

Oricine doreşte aşadar cu adevărat şi serios victoria ideilor rasiste,

i să se pătrundă de ideea că acest triumf necesită mai întîi intervenţia unui

de luptă; apoi, că un astfel de partid nu ar putea supravieţui fără a primi

e nezdruncinat, condiţie a oricărei securităţi şi a oricărei trăinicii, care este

mul său. Partidul nu are dreptul să facă concesii spiritului epocii pentru

irea acestui program; dimpotrivă, odată ce acesta a fost stabilit cît se poate

e, el trebuie păstrat dacă nu pentru totdeauna, în orice caz cîtă vreme

i nu i-a încununat strădaniile. înainte de aceasta, orice încercare de a

le discuţii asupra oportunităţii cutărui sau cutărui punct al programului

bi unitatea partidului şi va slăbi spiritul combativ al tuturor partizanilor

; vor fi fost amestecaţi în discuţii. Aceasta nu înseamnă de altfel că o

le „îmbunătăţire” odată făcută ai* scăpa mîine unei noi examinări critice

simîine nu va trebui să cedeze locul unei forme mai bune. Oricine

xă aici barierele ridicate deschide o cale căreia i se vede începutul, dai*

capăt se pierde în infinit.

Tînârul partid naţional-socialist nu trebuia să piardă din vedere itatea practică a acestor învăţăminte. Partidul muncitoresc german 1-socialist a primit odată cu programul său de douăzeci şi cinci de puncte ‘ire trebuie să rămînă imuabilă. Criticarea şi schimbarea lor nu le revine lor săi actuali şi viitori; ele sînt acelea care le trasează sarcina, eri generaţia următoare va avea acelaşi drept de a-şi risipi din nou îtr-o muncă de pură formă în interiorul partidului, în loc să-i aducă forţa mor adepţi noi. Pentru majoritatea partizanilor, esenţialul mişcării nu adar atît în litera principiilor noastre călăuzitoare, cît în spiritul în care i însufleţi.

icestea sînt consideraţiunile cărora tînăra noastră mişcare şi-a datorat i numele, şi mai tîrziu programul; ele stau şi astăzi la baza modului e propagandă. Pentru a contribui la triumful ideilor rasiste, a trebuit partid popular, partid cuprinzînd nu numai un stat-major de intelectu-lucrători manuali.

325

Orice încercare de a materializa teoriile rasiste fără o astfel de organizaţie de luptă ar rămîne zadarnică astăzi, ca şi în trecut şi într-un viitor oarecare. De aceea mişcarea are nu numai dreptul ci şi datoria de a se considera susţinătoa-rea şi reprezentanta ideilor rasiste. In măsura în care ideile care stau la baza mişcării naţional-socialiste sînt rasiste, ideile rasiste aparţin naţional-socialismu-lui. Iar dacă acesta din urmă vrea să biruie, trebuie să se ralieze fără rezerve şi de o manieră exclusivă acestui punct de vedere. Şi în acest caz are nu numai dreptul, ci şi datoria de a pune clar în evidenţă că orice încercai’e de a reprezenta ideile rasiste în afara naţional-socialismului trebuie să eşueze, şi de altminteri, în majoritatea cazurilor, este lipsită de sinceritate.

Cînd cineva îi reproşează astăzi mişcării noastre că „a luat cu chilie” ideea rasistă, nu avem decît un răspuns de dat:

Nu numai că a luat-o cu chirie, dar a făcut-o utilizabilă.

Căci ceea ce se înţelegea înainte prin aceste cuvinte nu putea să aibă vreo influenţă asupra destinului poporului nostru. Acestor idei le lipsea o formă clară şi coerentă. De cele mai multe ori nu era vorba decît de noţiuni izolate fără legătură între ele, mai mult sau mai puţin exacte – care uneori se contraziceau -în orice caz fără nici cea mai mică legătură intimă. Şi chiar dacă aceasta ai* fi existat, ea ai’ fi fost prea slabă ca pe baza ei să se întemeieze şi să se construias­că un partid.

Partidul naţional-socialist a fost singurul care a dus la bun sfirşit această sarcină.

Dacă astăzi toate asociaţiile, toate grupările, mari şi mici – şi, după părerea mea, chiar şi „partidele mari” – revendică cuvîntul „rasist”, aceasta este urmarea acţiunii partidului naţional socialist. Fără munca sa, nici uneia din aceste organizaţii nu i-ar fi trecut prin minte nici măcar să pronunţe cuvîntul „rasist”; acest termen nu ar fi reprezentat nimic pentru ele, şi conducătorii lor mai ales n-ar fi avut niciodată nici cea mai mică legătură de vreun fel oarecare cu el. Numai acţiunea P.M.G.N.S. i-a conferit acestui cuvînt o semnificaţie substanţială şi 1-a adus pe buzele tuturor. înainte de toate, partidul a demon­strat, prin succesul propriei sale propagande, forţa ideii rasiste, şi atracţia cîştigului i-a determinat pe ceilalţi să vrea tot atît de mult, cel puţin cu vorba.

Aşa cum, pînă atunci, ele puseseră totul în slujba meschinelor lor speculaţii electorale, tot astfel aceste partide nu văd astăzi în cuvîntul „rasist” decît o formulă zadarnică şi goală, cu care încearcă să neutralizeze forţa de atracţie pe care o exercită asupra propriilor lor membri partidul naţional-socialist. Căci numai grija pentru propria lor existenţă şi neliniştea în faţa succeselor crescînde ale doctrinei partidului nostru – a cănii însemnătate universală şi intransigenţă periculoasă ei o presimt la fel de bine – le aduc pe

st cuvînt: acum opt ani nu-1 cunoşteau; acum şapte ani îşi băteau joc de şase ani îl combăteau; în anul următor, a urmat ura, iar acum trei ani, a; în sfîrşit, acum doi ani şi.-l însuşeau spre a se servi de el ca strigăt

împreună cu restul vocabularului lor.

i astăzi se mai cuvine să remarcăm că toate aceste partide nu au nici

vagă idee despre ceea ce îi este necesar poporului nostru german. Este

să vezi cu cîtă uşurinţă se aude din fleanca lor cuvîntul „rasist”. Ju mai puţin periculoşi sînt toţi aceşti fals-rasişti, care nu încetează să ;că, făcînd proiecte fantastice, care de obicei nu se întemeiază decît pe ă, justă poate în sine, dai* care, luată singură, nu ar putea avea nici cea I valoare pentru formarea unei comunităţi de luptă, şi, în orice caz, rearea uneia. Toţi aceşti oameni care urzesc un program compus pe

din propriile lor idei, jumătate din rodul lecturilor lor, sînt adesea mai i decît duşmanii declaraţi aj ideii rasiste. Ei sînt, în cel mai bun caz, reticieni sterili, dai* adeseori şi nişte palavragii funeşti care, cu barba •sată şi jucîndu-se de-a teutonii îşi imaginează că maschează vidul i şi ştiinţei lor.

)e aceea este bine să le opunem tuturor acestor încercări neputincioase a epocii în care tînăra mişcare naţional-socialistă intra în arenă.

CAPITOLUL VI PRIMELE LUPTE. ÎNSEMNĂTATEA CUVîNTULUI

Prima mare adunare din 24 februarie 1920 din sala de festivităţi Hofbrăuhaus *) mai vibra încă în noi, cînd a trebuit să începem s-o pregătim pe a doua. Dacă pînă atunci posibilitatea organizării unei mici reuniuni într-un oraş ca Munchenul în fiecare lună sau o dată la cincisprezece zile ni se păruse îndoielnică, acum trebuia să aibă loc o mare adunare populară o dată la opt zile, adică o dată pe săptămînă. Nu mai e nevoie să subliniez că ne frămînta o singură grijă: oare oamenii vor veni şi ne vor asculta? La drept vorbind, în ce mă priveşte, aveam această convingere de nezdruncinat: odată ce oamenii vor fi acolo, vor rămîne şi ne vor asculta discursurile.

In vremea aceea, sala de festivităţi Hofbrăuhaus din Munchen a căpătat pentru noi, naţional-socialiştii, o importanţă aproape sacramentală. In fiecare săptămînă o adunare, aproape întotdeauna în această sală, şi de fiecare dată sala tot mai plină şi ascultătorii mai entuziaşti! S-a vorbit despre aproape tot ce avea o oarecare importanţă pentni propagandă sau era necesar din punct de vedere ideologic, începînd cu problema „responsabilităţilor de război”, lucru de care nimeni nu se sinchisea pe vremea aceea, şi a tratatelor de pace. Cîte lucruri le-a prezis atunci, fără răgaz, tînăra mişcare maselor largi şi cum s-au împlinit aproape toate pînă în prezent! Astăzi este mai uşor să vorbeşti sau să scrii despre aceste lucruri. Dai* pe atunci se socotea că o mare adunare publică, adresată nu burghezilor înstăriţi, ci proletarilor rătăciţi, pe tema „Tratatului de la Ver-sailles” era un atac la adresa republicii şi simptomul unei mentalităţi reacţionare, ba chiar monarhiste. încă de la prima frază cuprinzînd o critică la adresa tratatului de la Versailles ţi se azvîrlea în faţă o replică stereotipă: „Dai* Brest-Litowsk? Brest-Litowsk!” Mulţimea urla aceste cuvinte pînă îşi pierdea răsuflarea sau răguşea, ori pînă cînd conferenţiainil renunţa în final la încercarea de a o convinge. Iţi venea să te dai cu capul de pereţi de disperare în faţa unei asemenea mulţimi! Ea nu voia nici să audă, nici să înţeleagă că Versailles-ul era o ruşine şi un oprobriu, şi nici că acel Diktat însemna o spoliere nemaiauzită a poporului nostru. Munca distructivă a marxiştilor şi otrava propagandei duşmane îi privase pe aceşti oameni de orice raţiune. Şi nici măcar nu aveai dreptul să te plîngi. Ce a făcut burghezia spre a opri această distingere teribilă, spre a i se opune, pentru a deschide drumul adevărului lămurind situaţia mai

*) Numele unei berării a Curţii, mare berărie din Munchen. (N.T.)

mai clar? Nimic, şi iar nimic! Pe vremea aceea nu i-am văzut nicăieri pe nari propovăduitori rasişti de astăzi. Poate că au vorbit în cercuri ie, în saloane de ceai, sau în sfere declarînd aceleaşi păreri; dai” nu se i acolo unde ar fi trebuit să fie, în mijlocul lupilor; acolo ei nu îndrăzneau î decît atunci cînd puteau urla cu ei.

Atunci îmi era limpede că pentru primii militanţi din care era alcătuită »ut mişcarea, trebuia lămurită pe deplin problema responsabilităţilor de şi lămurită în sensul adevărului istoric. Condiţia prealabilă a succesului i noastre era faptul că ea aducea maselor largi cunoaşterea tratatului de ti vremea aceea, cînd toţi vedeau încă în această pace o victorie a aţiei, trebuia să facem front împotriva acestei idei, şi să ne întipărim totdeauna în mintea oamenilor ca duşmani ai acestui tratat, pentru ca, îiu, cînd realitatea crudă va fi sfîşiat aceste ţesături de minciuni şi va fi vileag esenţa lor de ură, amintirea atitudinii noastre privind această ia să ne aducă încrederea maselor.

încă din acea epocă am insistat întotdeauna ca, în problemele importante cipiu, în care întreaga opinie publică lua o atitudine greşită, noi să ne

împotriva ei fără să ne temem de lipsa de popularitate sau de ură. lI muncitoresc naţional-socialist nu trebuia să slujească drept jandarm publice, el trebuia s-o domine. El nu trebuie să fie servitorul, ci stăpînul [-!

Există, fireşte, mai ales pentru orice mişcare încă slabă, o tentaţie mare lentele în care un adversar mult mai puternic a reuşit, prin arta sa oare, să-i sugereze poporului o hotărîre lipsită de sens sau o poziţie falsă: itaţia de a merge şi de a striga împreună cu ceilalţi, mai ales atunci cînd irgumente – deşi iluzorii – duc la o concluzie în sensul propriului punct are al tinerei mişcări. Laşitatea omenească va căuta în asemenea cazuri ie argumente cu atît mai multă înfocare cu cît ea găseşte aproape auna ceva care îi dă „propriului punct de vedere” umbra unui drept de arte la o astfel de crimă. Am făcut mai multe experienţe asemănătoare a fost nevoie de maximum de energie pentru a împiedica barca mişcării

să se arunce în curentul general provocat artificial, sau mai degrabă să tîrîtă de acel curent. Ultima dată acest luciu s-a întîmplat atunci cînd oastră infernală, pentru care existenţa poporului german contează tot atît iba, a reuşit să-i dea problemei Tirolului de Sud o importanţă care putea fatală pentru poporul german. Fără să se întrebe pentru cine lucrează în cesta, numeroşi oameni, din partide, din ligi cu tendinţă numită ală” s-au alăturat urletului general, din laşitate faţă de opinia publică tă de evrei şi au contribuit prosteşte la sprijinirea luptei împotriva unui

pe care noi, germanii, ai* trebui să-1 considerăm, în situaţia noastră , singura ameliorare momentană în această lume aflată în decădere. In :e evreul fără patrie şi internaţional ne strînge de gît, încet dai- sigur, aşa-trioţi ai noştri urlă împotriva omului şi sistemului care au îndrăznit, fie

329

şi într-un singur loc din lume, să se elibereze de strînsoarea iudeo-masonică şi să opună o rezistenţă naţionalistă acestei otrăvi a ideologiei internaţionale şi universale. Dai” pentru firile slabe a fost prea seducător să coboare velele în faţa furtunii şi să capituleze în faţa strigătelor opiniei publice. Fiindcă aici este vorba de o capitulare. Oamenii, în prefăcătoria şi josnicia lor lăuntrice, nu pot admite acest lucim, nici măcar în sinea lor, dai” rămîne adevărat că numai laşitatea şi frica lor de o agitaţie populară, provocată de evrei, i-a împins să meargă alături de ceilalţi. Toate celelalte motive nu sînt decît nişte subterfugii jalnice ale unor mici păcătoşi conştienţi de greşelile lor.

Atunci orientarea a trebuit schimbată cu o mînă de fier, pentru ca mişcarea să nu-şi piardă direcţia. Nici o încercare în acest sens, în momentul în care opinia publică, aţîţată, se avînta ca o flacără, nu putea fi populară; ea putea fi chiar un pericol de moarte pentru îndrăzneţul care ar fi întreprins-o. Dar, în istorie, au existat mulţi oameni lapidaţi în asemenea momente pentru acţiuni care mai tîrziu le-au adus recunoştinţa emoţionată a posterităţii.

Pe aceasta trebuie să conteze o mişcare, şi nu pe aprobarea efemeră a prezentului. Se poate întîmpla în acele momente ca vreunul sau vreun altul să se teamă în sinea lui; dar să nu uite niciodată că după un asemenea ceas va veni şi eliberarea şi că o mişcare care vrea să regenereze o lume trebuie să slujească viitorul şi nu prezentul.

Se poate stabili aici că succesele cele mai mari şi cele mai durabile din istorie sînt în general cele care rămîn la început cel mai puţin înţelese, pentru că se află în opoziţie violentă cu opinia publică curentă, cu vederile şi cu dorinţele ei.

Am putut să ne dăm seama de acest lucru încă de la prima noastră adunare publică. într-adevăr, noi niciodată nu am „flatat pasiunile maselor”, noi ne-am opus pretutindeni nebuniei populare. Aproape întotdeauna, în acei ani, mă adresam unor oameni care credeau contrariul a ceea ce aveam să le spun şi care voiau contrariul a ceea ce eu socoteam necesar. Sarcina era aşadar următoarea: să distrug, în două ore, convingerile a două pînă la trei mii de oameni, să subminez, dînd lovitură după lovitură, temeliile opiniilor lor, şi să-i conduc în sfîrşit pe terenul convingerii noastre şi al concepţiei noastre despre lucruri.

In scurt timp, am învăţat un luciu esenţial: că mai întîi trebuia să smulgem din mîinile duşmanului arma ripostei sale. Am observat curînd că adversarii noştri, îndeosebi oratorii care purtau discuţiile în contradictoriu la adunările noastre, perorau întotdeauna urmînd acelaşi „repertoriu”, ridicînd împotriva aserţiunilor noastre obiecţii care reveneau mereu, astfel încît regularitatea acestui fenomen ne-a făcut să tragem concluzia că era vorba despre o educaţie uniformă şi orientată spre acelaşi scop. într-adevăr, aşa stăteau lucrurile. Cu acest prilej, am putut evalua remarcabila disciplină a propagandei adversarilor noştri, şi, pentru mine, faptul că am găsit mijlocul nu numai de a neutraliza această propagandă, ci şi de a-i bate pe autorii săi cu propriile lor

e şi astăzi un motiv de mîndrie. Doi ani mai tîrziu devenisem maestru ăartă.

îra esenţial să prevezi înaintea fiecărui discurs natura probabilă şi

decţiilor care îi vor fi aduse în discuţie şi să le verifici minuţios şi în

e dinainte. Trebuie expuse, încă de la început, obiecţiile posibile şi

:ă sînt puţin întemeiate; auditoriul, care a venit îndopat cu obiecţiile

fost inculcate, dai- rămîne de bună-credinţă, se lasă cîştigat mai uşor

cum sînt respinse argumentele care le-au fost întipărite în memorie.

i fost învăţat se elimină de la sine, şi atenţia lui este atrasă din ce în ce

; de conferinţă.

Lcesta a fost motivul pentru care după prima mea conferinţă despre de la Versailles”, pe care o ţinusem deja în calitate de „instructor” în îi, i-am schimbat conţinutul şi mai tîrziu am vorbit despre „tratatele le la Brest-Litowsk şi Versailles”. Fiindcă în cel mai scurt timp am stata, în cursul discuţiei, că în realitate oamenii nu ştiau nimic despre le la Brest-Litowsk, dar că o propagandă abilă de partid reuşise să îl ca pe unul din cele mai condamnabile acte de violenţă din istorie, nsistenţă în a prezenta maselor largi mereu aceleaşi minciuni explică oane de germani vedeau în tratatul de la Versailles o ispăşire dreaptă 3e care o comiseserăm la Brest-Litowsk; în consecinţă ei considerau că tă împotriva tratatului de la Versailles era nedreaptă, şi provoca a lor cu totul sinceră. Aceasta a fost de asemenea una din cauzele care i încetăţenirea, în Germania, a cuvîntului „reparaţie”, termen pe cît de s pe atît de insolent. Această formulă ipocrită şi mincinoasă li s-a părut or noştri de compatrioţi rătăciţi sentinţa unei justiţii superioare. Este tător, dai aşa stăteau lucrurile. Cea mai bună dovadă este succesul iei împotriva tratatului de la Versailles, precedată de lămuriri pe care n asupra tratatului de la Brest-Litowsk. Puneam cele două tratate faţă mparam punct cu punct şi demonstram că unul dintre aceste tratate * omenie fără margini în comparaţie cu cruzimea inumană a celuilalt, itul a fost izbitor. Am vorbit pe această temă la adunări de două mii i unde, cîteodată, privirile duşmănoase a trei mii şase sute de ochi se asupra mea. Iar peste trei ore aveam în faţă o masă palpitîndă, plină Jrea cea mai sfîntă şi însufleţită de o furie fără margini. încă o dată o uriaşă fusese smulsă din inima şi din mintea unei mase numărînd mii i, şi în locul ei fusese sădit un adevăr.

n considerat atunci că aceste două conferinţe: „Adevăratele cauze ale mondial” şi „Tratatele de pace de la Brest-Litowsk şi Versailles” erau tnportante şi le-am repetat iarăşi şi mereu de z