„OMENIA, CINSTEA SI FAIR-PLAY-UL EVREIESC”


Implicarea organizaţiilor evreieşti mondiale în obţinerea de drepturi pentru evreii care invadaseră Principatele Unite, a coincis cu momentul creării statului român modern, acestea obstrucţionând prin toate mijloacele realizarea dezideratelor româneşti.
Pentru a înţelege dimensiunea acţiunilor trebuie citat din apelul lansat către “poporul israelit” de către Cremieux şi Montefiore, doi dintre fondatorii Alianţei Israelite Universale: ” Alianţa noastră nu este nici europeană, nici africană, nici americană, nici australiană, ea este universală, împrăştiaţi în mijlocul unor popoare care sunt duşmane drepturile şi interesele noastre, vom rămâne membri ai poporului ales….Pe zi ce trece, reţeaua cu care evreii îmbrăţişează întreg pământul se întinde, iar măreţele profeţii ale cărţilor noastre sfinte se vor împlini. Nu este departe timpul în care toate bogăţiile Pământului vor fi ale noastre”.
Problema drepturilor evreilor s-a acutizat în momentul publicării proiectului Constituţiei din 1866, care prevedea, la art. 6, că “religia nu poate fi un obstacol la împământenire”. La Bucureşti au fost înregistrate o serie de manifestaţii antievreieşti. În acest context, evreul francez Isaac Adolf Cremieux s-a deplasat la Bucureşti, oferind suma de 25 milioane franci în schimbul încetăţenirii evreilor infiltraţi între graniţele României. În ciuda demersurilor făcute, Constituţia a fost votată la 30 iunie 1866, având, la art. 7, următorul text: “Numai străinii de rit creştin pot dobândi împământenirea”.
 În scurt timp, Brătianu este atacat şi acuzat de organizaţiile mondiale evreieşti. În anul 1887, Ernest Desjardins publică la Paris lucrarea “Les Juifs de Moldavie”, din care cităm:”evreii rămân cu totul străini de viaţa naţiunii în sânul căreia trăiesc, nu vor să urmeze şcolile româneşti, se sustrag de la serviciul militar şi se ocupă de camătă”.
 Acuzat în afara ţării, Mihail Kogălniceanu scrie în 1869: “În România, chestiunea evreilor nu este o chestiune religioasă; ea este o chestiune naţională şi totodată o chestiune economică. În România, jidovii nu constituie numai o comunitate religioasă deosebită; ei constituie în toată puterea cuvântului o naţionalitate, străină de români prin origine, prin port, prin moravuri şi chiar prin sentimente…De aceea, nu de astăzi, ci de pururea, în tot timpul şi sub toate regimurile, toţi Domnii, toţi bărbaţii de stat ai României, toţi acei ce poartă un interes viu pentru ţara lor, s-au preocupat de necesitatea de a opri exploatarea poporului român printr-un alt popor străin lui, prin jidovi”.
În “problema evreiască”, Principele Carol I îi scrie tatălui său, în 1872: “N-am decât o teamă, ca evreii să nu sfredelească şi să stăruiască atât de mult pe lângă puteri spre a căpăta drepturi politice pentru coreligionarii lor din România, încât să ne silească a li le da…Acum câteva luni, izraeliţii se mai bucurau aici de câteva simpatii în unele cercuri, dar de când au făcut atâta tămbălău în Europa, de când presa evreiască din toate ţările atacă cu înverşunare România şi vrea să obţină cu sila emanciparea evreilor, ei n-au nimic de sperat aici deocamdată”.
În 1873, Principele Carol I revenea: ” Suntem învinuiţi prin ziare că prigonim pe evrei, fiindcă noua lege a licenţelor opreşte pe evrei de a ţine debite la ţară. Dar aceasta este o măsură înţeleaptă şi suntem hotărâţi a respinge orice reclamaţie sau intervenţie în privinţa aceasta. Trebuie să cunoască cineva satele din Moldova, ca să poată aprecia acţiunile vătămătoare ale evreului asupra populaţiei ţărăneşti cu rachiul lui falsificat”.
Evreii veniţi din imperiul austro-ungar, deşi stabiliţi permanent în România, se declarau “sudiţi” ( supuşi austro-ungari), fiind sub protecţia reprezentanţelor diplomatice ale imperiului. Ei nu plăteau taxe, impozite, fiind scutiţi de orice obligaţie faţă de statul român.
Toată această situaţie a fost energic atacată de Mihai Eminescu, ideolog al Partidului Conservator, care susţinea acordarea cetăţeniei individual, deoarece tot individual se acorda şi pentru românii din afara graniţelor ţării. Campania lui Eminescu a fost încununată de succes. În ziarul “Timpul”, Mihai Eminescu scria: “Iar Europa…a făcut din chestiunea izraelită o chestiune de recunoaştere a independenţei noastre…Aşadar – cu sau fără evrei – pericolele internaţionale există. Evreii sunt un pericol imediat, pipăit şi văzut; ei formează acea nenumărată populaţie cu desăvârşire improductivă care trăieşte din precupeţirea muncii şi sănătății românului…în Moldova nu e oraş în care evreii să nu formeze majoritatea sau cel puţin jumătatea populaţiei…”
Prin activitatea susţinută a lui Mihai Eminescu, Partidul Conservator a reputat două mari victorii: Legea pentru neînstrăinarea pământurilor ţărăneşti, lege ce lua ţăranilor posibilitatea de a vinde pământuri evreilor; Legea contra uzurei (camătei), care îi împiedica pe cămătarii evrei să abuzeze total de ţăranul român.
În ianuarie 1877, Eminescu a publicat seria de articole “Evreii şi Conferinţa”, scriind:  ” Prin ce muncă sau sacrificii şi-a câştigat dreptul de a aspira la egalitate cu cetăţenii statului român? De când rachiul este un element de civilizaţie?…Un agent al guvernului unguresc zvârle dintr-o şcoală zidită de români băncile, demite pe învăţător şi pe preot, îşi bate joc de un sat…, făcut-au caz presa austriacă de aceasta? Nici vorbă! Dar dacă un prefect în România cutează a opri pe un evreu de a vinde băuturi spirtoase într-un sat? Persecuţie, pradă, nelegiuire!”.
Episodul legat de “boala” şi moartea lui Mihai Eminescu este ţinut secret.
În 1882, poetul naţional îi scria Veronicăi Micle: ” Timpul acesta m-a stricat în realitate cu toată lumea, sunt un om urât şi temut, fără nici un folos…unul din oamenii cei mai urâţi din România…Naturi ca ale noastre sunt menite sau să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor”.
În perioada în care  Eminescu conducea ziarul “Timpul”, Petre Carp conducea partidul. Cei doi au intrat într-un puternic conflict. Carp era membru al lojei masonice Steaua României, alături de Titu Maiorescu, Alexandru Şuţu, Theodor Rosetti şi alţii, care s-au ocupat de lichidarea lui Mihai Eminescu.
Cu un an înainte de anihilarea lui Eminescu, ambasadorul austriac la Bucureşti, baronul Mayer a transmis un raport secret: “Societatea Carpaţii a ţinut  în 4 ale lunii o întrunire publică cu un sens secret. Dintr-o sursă sigură( n.a. Titu Maiorescu), am fost informat despre această întrunire…S-a stabilit că lupta împotriva Austro-Ungariei să fie continuată…S-a recomandat membrilor cea mai mare prudenţă. Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţământ din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale pentru a se orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari.”
Urmărirea lui Eminescu de către agenţi secreţi ai puterilor străine a fost remarcată din 1876, prin agentul Lachman, aflat în solda ambasadei Austriei la Bucureşti.
În dimineaţa zilei de 28 iunie 1883, gazda poetului, madam Szoke, îi trimitea masonului Titu Maiorescu un bileţel în care scria că Eminescu înnebunise. Astfel, fără voia sa, Eminescu a fost internat de către dr. Alexandru Şuţu la “Caritatea” ( Caritas), cu diagnosticul fals de alcoolism şi sifilis. Dr. Iszac a aplicat asupra lui Eminescu un tratament menit să-l elimine: administrarea de mercur, câte 20 de fracţiuni a 4 grame! Urmare a acestui tratament, Eminescu a suferit o paralizie parţială, a fost internat, scos din ţară.
Să ne oprim asupra detaliilor şi personajelor: Titu Maiorescu, profesor universitar şi decan al Facultăţii de Filozofie, a fost înlăturat din învăţământ în urma unui proces de imoralitate. Din activitatea de avocat a obţinut o importantă avere, având clienţi ca Warschawsky, Rafalovich, Boboritz, Hessen şi Kalinowsky, Rubinstein şi Hirschler.
Titu Maiorescu i-a scris un bilet lui Eminescu, rugându-l să vină la el în vizită. Precând de la redacţia “Timpul”, Eminescu ajunge la Maiorescu, care în trimite la complicele său Simţion, sub pretextul  transmiterii unui bilet important. Ajuns la Constantin Simţion, Eminescu a fost săltat de haidamacii lui Şuţu şi cărat la ospiciu.
Toţi conspiratorii pleacă rapid în străinătate!
Trebuie spus că Şuţu l-a internat pe Eminescu fără să existe o solicitare scrisă de admitere, care să cuprindă “numele, prenumele, profesiunea, religiunea, etatea, domiciliul, atât al pătimaşului cât şi al petiţionarului”(Decret nr. 1012, art. 8); l-a internat fără “vreun act medical subscris de doi medici”; nu a anunţat Administraţia specială asupra internării; nu a solicitat constituirea unei comisii care sî-l examineze pe Eminescu; nu a întocmir “Buletinul unde va scri cauza admiterii”.
Închis, Eminescu a fost scos de sub protecţia publicului şi a familiei.
Fratele poetului, Matei Eminescu, i-a scris lui Maiorescu: ” Sunt informat că fratele meu Michai Eminescu este serios bolnav; vă rog din suflet răspundeţi-mi urgent unde se găseşte ca să vin a-l lua la mine pentru vreun an şi dacă binevoiţi a-mi arăta adevărata stare materială a lui ca să vin pregătit, căci am vreo 200 de galbeni într-un loc – îi iau şi-i cheltuiesc toţi pentru el.” Titu Maiorescu s-a prefăcut că nu a primit scrisoarea lui Matei Eminescu!
La 20 octombrie 1883, Eminescu a fost transportat ilegal la Viena. La 5 februarie 1884 este luat şi primbat prin Italia. A ajuns la Bucureşti pe 27 martie 1884. Pe 7 aprilie 1884 a fost expediat la Iaşi.
La sfârşitul anului 1888, Eminescu a revenit la Bucureşti, alipindu-se ca redactor la un important ziar politic. La începutul anului 1889 a fost ridicat prin ordin al Poliţiei Capitalei, dus la Spitalul Caritas, internat şi supus tratamentului medical.
Dr. Tomescu nota: ” articulaţia cuvintelor este normală. El pronunţă bine şi clar şi nici gângăvie, nici bolboroseală, nici acele diverse defectuozităţi aşa de comune în maladiile cerebrale nu s-au putut observa până în ultimele zile ale vieţii sale…”
Eminescu a murit datorită unui…accident: a fost lovit de un nebun, cu o piatră, în zone parietală stângă a capului!
La autopsie s-a reţinut: creierul lui Eminescu cântărea 1490 gr., lobul stâng fiind cu 25 gr. mai greu decât lobul drept. Nu au fost descoperite elemente de boală patologică. A fost îmbolnăvit în urma tratamentului cu morfină şi mercur!

Sursa: Ion Coja.

Lasă un comentariu

Niciun comentariu până acum.

Comments RSS TrackBack Identifier URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s