NATIUNE- STAT NATIONAL. NATIONALISM- PATRIOTISM
Conf. univ. dr. G.D. ISCRU (AdSumus, februarie 2001)
În epoca de revoluţie ştiinţifică pe care o trăim, aproape totul, în domeniul istoriei, trebuie revăzut, regândit şi rescris. Exigenţa aceasta, majoră, presupune, în primul rând, ca punct de plecare, izvorul istoric şi, deopotrivă, profesionalism în materie, îmbinat cu deschiderea ştiinţifică faţă de toate ştiinţele umaniste sau pozitive care pot ajuta ştiinţa istorică în căutarea adevărului; în al doilea rând, această exigenţă presupune obiectivitate ştiinţifică dusă, pe cât este omeneşte posibil, către absolut; istoria, ca ştiinţă, nu poate fi sinceră sau nesinceră; ea este o ştiinţă umanistă – principala ştiinţă umanistă, considerăm noi – cu un grad de obiectivitate cât mai înalt posibil; iar obiectivitatea ştiinţifică înseamnă respectarea în cel mai înalt grad a unei exigenţe majore care vine din antichitatea romană: sine ira et studio (“fără ură şi părtinire”).
“Naţiunea mea e lumea. Fără naţiunea mea nu e lume”. Eminescu
Să mai reţinem în prealabil că istoria a devenit o ştiinţă – ca şi în cazul celorlalte ştiinţe – atunci când şi-a stabilit “crezul”, conceptele şi modul de a opera cu ele; când şi-a creat, deci, o metodologie ştiinţifică. Şi dacă din antichitate istoricii au fost capabili să emită aminita exigenţă majoră – sine ira et studio -, este cazul, după părerea noastră, să regândim însăşi vârsta ştiinţei istorice. Apoi, pe linia reflecţiilor şi concluziilor pe care dorim să vi le supunem atenţiei, să rememorăm că tot din antichitatea romană vine încă o exigenţă majoră: Historia magistra vitae (“Istoria este călăuza vieţii”).
După câte ştim, în istoriografie s-au făcut atâtea abateri de la cele două exigenţe majore, am zice axiome, abateri care au umbrit faţa acestei călăuze a vieţii, a vieţii tuturor generaţiilor, deci şi a vieţii noastre şi a celor de după noi. Din cele două exigenţe izvorăşte valoarea funcţională a ştiinţei istorice. Istoria ca ştiinţă şi ca disciplină instructiv educativă – în şcoală, dar nu numai – a fost, este şi va fi funcţională, prin vasta experienţă umană pe care o conservă şi o transmite generaţiilor. De aici, şi azi ca şi altă dată, dar cu cea mai mare îndârjire azi, lupta în jurul acestei ştiinţe atât de benefice naţiunilor şi lumii deopotrivă, ca şi fiecărui om raţional în parte. Şi anume: lupta între forţele de dominaţie cât mai întinsă, azi planetară, şi forţele de conservare şi consolidare a naţiunilor şi a Statelor naţionale.
Se înţelege de ce ajungerea la un consens ştiinţific asupra conceptelor enunţate în titlul acestei comunicări, concepte de bază cu care operează ştiinţa istorică, este de cea mai mare importanţă, azi, când forţele de dominaţie mondială deja şi-au stabilit termene şi grafice în vederea globalizării/mondializării, adică a dominaţiei lor planetare.
Epoca modernă, în istoria omenirii, este şi epoca în care, dispărând unele dintre marile imperii ce s-au clădit pe rapt şi agresiune, a apărut un nou competitor sau asociat la dominaţia lumii. Este vorba de ceea de numim îndeobşte Forţele Oculte. Factorul lor organizator, dinamizator şi conducător, începând mai ales din sec. al XVIII-lea, l-a reprezentat o anumită categorie superpusă care s-a considerat ab initio şi se consideră îndreptăţită să domine lumea.Precum rezultă dintr-o vastă bibliografie, citată în cărţi mai vechi şi mai noi, amintitele forţe, începând cu evul modern, au făcut din Francmasonerie o armă redutabilă pentru atingerea scopului propus iar către mijlocul secolul al XIX-lea au inventat o nouă armă, în acelaşi scop – comunismul. Precizăm că aici nu trimitem neapărat la Francmasoneria contemporană, ale cărei documente de primă mână nu le cunoaştem şi deci nu avem temei ştiinţific să ne referim la ea, ci la Francmasoneria despre care vorbeşte bibliografia invocată. Însă, după cărţile care au apărut şi la noi, în traducere, în ultimii ani, ca şi de după mişcările de pe scenele politice, naţionale şi mondială, se pare că Francmasoneria de azi a rămas fidelă scopului binestabilit în secolul al XVIII-lea. În acest caz, ea ar putea fi avută în vedere în discuţia noastră. Cărţi editate şi la noi în ultimii zece ani atrag serios atenţia asupra implicării Francmasoneriei contemporane în efortul de dominaţie planetară.
În ceea ce priveşte comunismul contemporan, pe acesta îl putem include – în pofida unor aparenţe! – între ideologiile şi mişcările de dominaţie planetară, sintetizate eufemistic azi cu termenii de globalizare/mondializare. Deja nu ne mai poate deruta “faţa umană” sau “de catifea” cu care comunismul încearcă să reapară pe scenă.
Aceste două reţele planetare au acţionat împreună, ca fraţii, precum şi sunt, fii ai aceloraşi părinţi, pentru atingerea obiectivului propus, parazitând continuu şi tot mai mult istoria naţiunilor şi istoria lumii.
După ce marile imperii din epoca modernă, penetrate până “la vârf” de forţele oculte, s-au asociat cu acestea în vederea atingerii scopului comun, – împărţirea sferelor de influenţă şi a dominaţiei directe -, s-a declanşat, începând de atunci, un RĂZBOI TOTAL între amintita conspiraţie planetară neoimperialistă pe de o parte, naţiuni şi Statele lor naţionale pe altă parte. Dominaţia mondială este, fără îndoială, un ideal himeric al amintitei conspiraţii, dar nu e mai puţin adevărat că “boala” dominaţiei planetare a fost şi este cea mai nocivă dintre toate bolile cunoscute în istoria lumii şi numai o luptă unită a naţiunilor le poate apropia victoria.
Cartea, semnată Wilhelm von Angelsdorf, apărută şi în variantă românească (în anul 2000), sintetizează scopul acestor forţe chiar din titlu: Imperialismul noii ordini mondiale. Deci: caracterul imperialist-dominator, agresiv al Noii Ordini Mondiale.
Istoria lumii a fost şi este, înainte de orice, istoria luptei naţiunilor pentru păstrarea identităţii lor, asigurată cel mai bine într-un Stat naţional, Statul naţional fiind idealul major al voinţei supreme a naţiunilor. Acesta a fost şi încă este cursul obiectiv al istoriei: de la naţiune dominată la naţiune independentă, într-un Stat naţional. Iată de ce a susţine idealul dominaţiei planetare al unor “aleşi” şi autopropulsaţi înseamnă a ignora cursul obiectiv al istoriei, a te aşeza împotriva lui, a milita pentru o himeră, chinuind însă naţiunile Planetei.
Naţiunea, precum se ştie, este o comunitate umană etnolingvistică, constituită în cursul unui îndelungat proces istoric, pe un teritoriu stabil, al ei, caracterizată în primul rând prin conştiinţă de sine şi, deopotrivă, prin voinţă politică, precum şi prin alte trăsături de natură materială şi spirituală, exprimate în forme specifice pe treptele istoriei, trăsături care-i reflectă unitatea în diversitate.
Unele naţiuni au apărut în antichitate – naţiunea traco-geto-dacă, naţiunea greacă, persană, evreiască ş.a. -, altele la începutul evului mediu, altele mai târziu, pe măsură ce respectiva comunitate a ajuns la nivelul amintit de conştiinţă şi de voinţă politică.
În ce ne priveşte, naţiunea română a fost continuatoarea directă, fără nici o întrerupere, a naţiunii traco-geto-dace – şi ţara ei s-ar fi numit Dacia, precum ne spun izvoarele, dacă oamenii locului n-ar fi început, din ce timp nu se precizează, să se numească români, denumirea extizându-se ulterior. Naţiunea traco-geto-dacă şi-a avut propriile ei State naţionale. Marile invazii din secolele III-XIII au avut loc în spaţiul acestei naţiuni constituite, traco-geto-dacă, continuată prin naţiunea română; iar în secolele XII-XIV naţiunea română şi-a constituit State naţionale în spaţiul existenţei sale. A fost, de fapt, o reînfiinţare a Statului naţional în acest spaţiu, după statele naţionale din “etapa” traco-geto-dacă a naţiunii, State lichidate prin cucerirea romană.
Când statalitatea naţiunii romane, în contextul marilor migraţii, a fost nevoită să se limiteze la nord de Dunăre şi pe litoralul pontic, cealaltă parte a naţiunii române a continuat să existe la sud de Dunăre, în cadrul noilor State naţionale înfiinţate în cadrul statelor balcanice. Evenimentele recente i-au dat o nouă şansă istorică, precum odinioară la sfârşitul secolului XII. Depinde de românii de acolo, ca şi de poziţia României, evident şi de contextul istoric, să fie fructificată această şansă istorică.
Din momentul apariţiei lor, naţiunile au fost şi sunt principala permanenţă a istoriei umane.
Naţionalismul reprezintă cel mai nobil sentiment şi, deopotrivă, cea mai sacră datorie, ale oricărui om care se revendică de la o naţiune. Naţionalismul său are la bază zestrea etno-genetică, modelată ulterior în mediile familial, naţional, social, spiritual, natural; apoi, naţionalismul său se materializează şi se defineşte printr-un efort de cunoaştere a moştenirii al cărei beneficiar este, printr-un sentiment fundamental de preţuire a acestei moşteniri, ca şi printr-un efort de amplificare şi chiar de înnobilare a ei; în paralel, nativul este pătruns, mereu mai mult, de datoria sacră de a-şi apăra, până la sacrificiul suprem, valorile naţiunii şi ale mediului în care a venit pe lume. În al doilea rând, crescut astfel, educat astfel – în cultul valorilor proprii şi al muncii pentru amplificarea, înnobiliarea şi apărarea lor -, ca naţionalist, dacă este “om întreg la minte” şi la caracter, care nu poate fi manipulat, obiectiv vorbind nu poate încerca sentimente de invidie, de duşmănie, de ură şi nu poate agresa pe semenul său de altă naţiune, nu poate agresa naţiunea lui, pentru a-şi însuşi ceea ce de drept nu-i aparţine! Iată de ce ura, duşmănia, agresiunea nu se nasc la nivelul raporturilor fireşti între naţiuni, ci la incitarea/manipularea promovată de forţele interesate în învrăjbirea naţiunilor cu scopul de a le domina.
Dacă naţionalismul este conceput pe o singură direcţie – aceea a poziţiei faţă de “ai tăi”, cum îl concep încă mulţi – şi în absenţa sentimentului şi datoriei de respect, preţuire, bună convieţuire, neagresiune faţă de alte naţiuni, acel naţionalism nu numai că nu este complet, dar el degenerează în xenofobie, şovinism, rasism sau agresiune directă. Deci, în ultimă instanţă, nu mai este naţionalism. Din păcate, în istorie, sub manipularea unor forţe interesate, mase mari de oameni, naţiuni întregi chiar s-au “mişcat” adesea pe prima direcţie precizată, cu convingerea – inocultă de cei interesaţi – că astfel sunt naţionalişti şi au trecut la resentimente, chiar la agresiuni faţă de “celălalt”. Iar aceste exemple servesc, azi, amintitelor forţe pentru repudierea/condamnarea naţionalismului.
Un important front deschis de amintita cârdăşie neoimperialistă împotriva naţiunilor şi Statelor naţionale are ca obiectiv distrugerea naţionalismului, adică distrugerea sentimentului şi datoriei de conservare, consolidare şi apărare a naţiunii şi a Statului naţional; deopotrivă, distrugerea sentimentului autentic de preţuire, respect, neagresiune, solidaritate faţă de celelalte naţiuni. Cu o perseverenţă împinsă la extrem, se merge de la efortul de acreditare a sensului deturnat al conceptului, la asocierea lui cu concepte/ cuvinte deja compromise (vezi: “naţional-socialism”, “naţional-comunism”), la eliminarea manifestărilor naţionaliste din reţeaua de instrucţie şi educaţie a tineretului (vezi recentul scandal al manualelor alternative), la încercarea de compromitere a valorilor care reprezintă specificul naţional şi naţionalismul (vezi, la noi “dubla sacrificare” a lui Eminescu, atacul vulgar al dilematicilor asupra poetului naţional) şi până la agresarea directă a liderilor naţionalişti, lichidarea lor fizică, agresarea Statelor care îşi bazează politica pe naţionalism (vezi, recent, cazul Serbiei, faţă de care NATO, ignorând şi sfidând ONU – organizaţie înfiinţată ca garant al securităţii naţiunilor -, a dezlănţuit, recent, o agresiune piraterească). Or, după valoare şi importanţa lui, naţionalismul este – i-am spus într-o carte – “blindajul din oţel special” al naţiunii, al tuturor naţiunilor lumii. Distrugerea lui înseamnă distrugerea naţiunii. Iată de ce neoimperialismul contemporan este atât de pornit împotriva naţionalismului. Şi, din păcate, este substanţial ajutat în acest scop de “cozile de topor” care în anii din urmă au proliferat îngrijorător în Statele naţionale; bine stipendiate şi protejate, au ajuns să-şi înfăptuiască “opera” la scenă deschisă.
Dacă noi concepem corect, ştiinţific, naţionalismul, adică aşa cum ne învaţă istoria – această “călăuză a vieţii!” -, atunci îl putem considera ca una din cele mai trainice punţi de colaborare între naţiune şi State naţionale. Cu imperiile, colaborarea se aşază pe alte criterii. Iar în politica internă îl putem considera axul central al tuturor doctrinelor politice şi al strategiilor dezvoltării.
Nu există, în lumea modernă, Stat naţional fără minorităţi naţionale, adică părţi – mai mari sau mai mici – din alte naţiuni, venite şi rămase sau colonizate în spaţiul altei naţiuni, rămasă majoritară în respectivul spaţiu. Aşa a vrut istoria – şi acesta poate fi considerat un dat obiectiv al ei. Convieţuind vreme îndelungată în acest spaţiu, minorităţile naţionale şi-au câştigat dreptul lor la acest spaţiu, la propria lor identitate, devenind părţi componente ale Statului naţional, alături de naţiunea majoritară alcătuitoare de stat, în Patria comună, unică. Istoria a arătat că minorităţile naţionale, ca entităţi, nu se topesc în naţiunea majoritară; la nivel de indivizi, de familii întregi chiar, faptul e posibil, după cum e posibil şi invers, dar la nivel de entitate distinctă nu.
Într-un stat naţional, concepând naţionalismul aşa cum am arătat mai sus, nimeni nu are dreptul să conteste identitatea şi propriul naţionalism al unei minorităţi conlocuitoare. Iar naţionalismul minorităţii respective devine, astfel, sau trebuie să devină o punte a prieteniei între Patria comună şi naţiunea matcă din care a fost, cândva, dislocată, deci între respectivele State naţionale. La nivelul entităţii minoritare din Patria comună, sentimentul patriotic, de regulă, nu lipseşte. Absenţa lui, atunci când se constată, este rezultatul manipulării din partea unor forţe interesate. În cazul nostru – evident şi în alte state este la fel – absenţa patriotismului românesc, ca şi antiromânismul unor minoritari, este o culpă majoră şi ea trebuie pedepsită ca atare. Absenţa patriotismului, în ultimă instanţă, ia dreptul oricui – minoritar sau majoritar – de a rămâne într-o Patrie – Stat naţional. În această viziune, aşa zisa problemă a minorităţilor, pusă, începând de la Conferinţa de pace de la Paris din 1919-1920, nu este altceva decât o “găselniţă”, un “cal troian” al neoimperialismului contemporan, pentru destabilizarea, iar în ultimă instanţă pentru dezmembrarea Statelor naţionale.
Şi, în sfârşit, o ultimă chestiune. În anii din urmă, la noi, s-au înregistrat unele atitudini ale unor nativi români cu totul surprinzătoare. “M-am săturat de România!” – s-au exprimat unii, public, după cum bine se ştie.
Asemenea cazuri – grave, după părerea noastră – necesită căutarea unor explicaţii.
Cel care a ajuns să se exprime astfel, considerăm noi, poate avea două motive. Unul, culpabil fundamental, atunci când individul este racolat şi cointeresat de inamici ai ţării, pentru a se exprima astfel; este, în acest caz, de asimilat cu trădătorii de ţară. O investigare atentă îl poate duce la pedeapsa cuvenită, care trebuie să survină inevitabil şi operativ. Pedeapsă dată de o instanţă sau prin oprobiul opiniei publice. Orice toleranţă a autorităţii statale în acest caz este de condamnat. Celălalt caz – când insul, copleşit de greutăţi şi nedreptăţi datorate regimului politic, nu mai vede altă ieşire şi aruncă această expresie disperată – are însă circumstanţe atenuante. Pe un fond de degradare a condiţiei lui materiale sau de multe decepţii din care nu mai vede ieşire, pentru el şi pentru semenii lui aflaţi într-o asemenea suferinţă, dar şi datorită lipsei de discernământ, individul ajunge să confunde regimul politic cu Statul (Statul naţional). Ştim că în regimul comunist mulţi au fugit – să scape! – peste graniţă. Încă nu ştim dacă va fi spus careva, atunci, “m-am săturat de România”. Poate da, poate nu. În anii aceştia din urmă însă, în situaţia grea prin care trece ţara, unii au ajuns să se exprime în acest fel. În cazul unei asemenea confuzii în mintea individului, cercetarea trebuie îndreptată nu atât asupra culpabilităţii lui cât mai ales asupra cauzelor care îl vor fi condus la o asemenea exprimare. Căci ştim din istorie, atunci când un regim politic ajunge să provoace ţării astfel de suferinţe, vina cea mare pentru o asemenea stare de lucruri, ca şi pentru decepţia şi deruta în care au ajuns unii cetăţeni ai Statului, îi aparţine integral. Numai că în astfel de situaţii, când unii dintre cetăţenii statului respectiv, ajungând să confunde vinovaţii, “scapă” şi asemenea exprimări nedrepte la adresa ţării, a statului naţional.
Fără a formula vreo acuzaţie în mod expres, am căutat totuşi o explicaţie pentru o situaţie pe care o considerăm dintre cele mai grave într-un Stat naţional: aceea în care unii cetăţeni ajung să-şi repudieze ţara. Chiar dacă sunt izolate, astfel de cazuri trebuie să dea de gândit. Este, aceasta, o concluzie majoră a istoriei, pe care nu avem voie s-o uităm.
În concluzie, istoricii, în primul rând, au datoria să definească şi să utilizeze corect, ştiinţific, conceptele cu care operează, să consilieze operativ pe cei care nu cunosc sensul lor real, să combată argumentat “caii troieni”, năimiţi de forţe interesate care caută să “acrediteze” sensul deturnat al respectivelor concepte şi să le denigreze. Este, pentru istorici şi nu numai pentru ei ci şi pentru slujitorii altor ştiinţe înrudite, o datorie profesională, o răspundere şi o datorie patriotică deopotrivă. Şi sunt datorii majore.
Iată de ce, vă chemăm pe toţi să depăşim, în sfârşit, unii comoditatea, alţii oportunismele, alţii chiar laşitatea sau teama. Deconspirând primejdiile contemporane şi izvorul lor real, în cursurile vorbite şi scrise, în seminarii, în studiile şi cărţile noastre, în intervenţiile noastre în mass-media şi în orice altă situaţie, nu ne facem decât datoria profesională şi, deopotrivă, datoria faţă de naţiunea noastră şi de naţiunile lumii. Altfel, alternativa este “globalizarea”, adică, aşa cum o înţeleg forţele de dominaţie mondială, o “Republică” planetară sau un imperiu planetar, cu conducători “aleşi”, autopropulsaţi prin manipulări abile şi savante, brutale atunci când “situaţia o impune”, împărtăşindu-şi bunăstarea cu o lume restrânsă de ghiftuiţi, în timp ce la celălalt pol au a-şi duce viaţa armate muncitoare de sclavi moderni, în rândurile cărora s-au operat deja “reglări demografice” şi încă urmează a se mai opera. Deja, semnale avem din America latină, unde s-au implicat puternic “Internaţional de aur” (marea finanţă mondială) şi “Internaţionala de sânge” (terorismul “roşu” sau de alte culori) şi unde – după o constatare recentă a unui for sindical internaţional – 2 % din populaţie este foarte bogată, în timp ce 98 % este foarte săracă. Sunt procente zguduitoare!
Să apropiem, prin munca noastră, prin profesionalismul şi prin răspunderea noastră, victoria naţiunilor şi a Statelor naţionale împotriva aşa-numitei globalizări aşa cum o concep adepţii dominaţiei mondiale.
Să fim adepţii unei Europe Unite, ai unei lumi mai unite decât până acum, dar o Europă şi o lume a naţiunilor şi a Statelor lor naţionale, care pot angaja între ele cea mai întinsă şi complexă colaborare, rămânând pe poziţii de integritate, demnitate şi suveranitate naţională. Chestiunea este de primă urgenţă şi gravitate, pentru că inamicul naţiunilor şi al Statelor naţionale este unul real, este deja foarte puternic, boala dominaţiei mondiale îi întunecă judecata lucidă şi poate deveni cu uşurinţă iresponsabil. Iată de ce, în epoca pe care o trăim, răspunderea istoricului în a dezvălui primejdiile majore şi a oferi soluţii de contracarare este uriaşă.
A tăcea deja înseamnă a trăda! Să nu fim astfel de trădători ai naţiunii noastre şi ai naţiunilor lumii!
Reflecţiile şi concluziile din prezenţa comunicare au la bază studiul propriu în întreaga carieră universitară, până acum, diversele confruntări profesionale, în timp, efortul de elaborare şi publicare a unor lucări, între care cităm:
1. Formarea naţiunii române, Ed. “N. Bălcescu”, Buc. 1995.
2. Tricolorul României – simbol al unităţii, integrităţii şi suveranităţii naţionale, Ed. “Sigma”, Buc. 1995 (în colaborare);
3. Naţiune, naţionalism românism, Ed. “N. Bălcescu”, Buc. 1997;
4. Traco-Geto-Dacii, naţiunea matcă din spaţiul carpato-danubiano-balcanic, Ed. “N. Bălcescu”, Buc. 1998;
5. Revoluţia română din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, Ed. “N. Bălcescu”, Buc. 2000;
6. Revoluţia română din 1848-1849, Ed. “N. Bălcescu”, Buc. 1997;
7. Istoria medie a României. Începutul renaşterii naţionale moderne, Ed. “N. Bălcescu”, Buc. 1997;
8. Istoria modernă a României, vol. I + II, Ed. “N. Bălcescu”, Buc. 1997-1998.
După ce marile bănci centrale din întreaga s-au confruntat în concursul cu premii în inflaţie „Cine tipăreşte mai mult”, se pare că a venit rândul celei mai mari supranaţionale să intre în joc. Fondul Monetar Internaţional ar putea tipări câteva sute de miliarde din moneda sa specială, care nu există fizic, pentru a contribui la salvarea euro.
ROMANIA IN AGONIE 