Petru Groza a fost antisemit? Stenograme Strict Secrete (I)


N. CEAUŞESCU – PE URMELE LUI PETRU GROZA?

de Prof Univ Dr Gheorghe Buzatu

„Pentru mine, un lucru este clar: americanii şi englezii au făcut în România diverse experienţe, au jucat pe diferite cărţi, au jucat pe cartea Maniu şi n-au reuşit, au jucat pe cartea bandelor de spioni şi sabotori reacţionari, tot peste mână, au jucat pe cartea legionarilor şi n-au reuşit; au jucat pe cartea greco-catolicilor – partidul a dejucat admirabil această manevră şi a câştigat poziţii noi; acum joacă pe cartea ungurilor catolici, nu vor reuşi. Ei au însă o carte pe care se poate juca  cu mult succes, este cartea sioniştilor, cartea evreilor…” – Petru Groza, iunie 1949

Dr. Petru Groza, cel dintâi premier al unui guvern majoritar comunist la Bucureşti[1], nu a fost nici comunist, nici antisemit, mai degrabă naţionalist, deşi a devenit colaborator şi slujitor fidel al „tovarăşilor roşii”, în epocă internaţionalişti înverşunaţi. Ceea ce nu înseamnă însă că nu a avut probleme … chiar cu „tovarăşii săi de drum”, pe care, într-un rând, i-a ameninţat că avea să-i reclame personal „Ţarului roşu” de la Kremlin, adică chiar lui I. V. Stalin! Era la 23 iunie 1949… După alegerile falsificate dar „triumfătoare” din noiembrie 1946, după impunerea abdicării Regelui Mihai I şi proclamarea Republicii Populare, după reunirea celui dintâi Congres „unic” al comuniştilor (februarie 1948), după naţionalizările în lanţ şi după declanşarea  colectivizării agriculturii, procesul construcţiei democrat-populare demarase din plin şi în România, precum în toate ţările vecine prin voinţa Puterilor Occidentale, cu prioritate Marea Britanie (octombrie 1944), în „sfera de interese” a URSS, deci dincoace de Cortina de Fier[2]. Sub protecţia forţelor Armatei Roşii şi ale NKVD-ului (KGB-ul, începând din 1954), cu concursul mai mult decât loial al comuniştilor locali, „naţionali” ori de „import” (Gh. Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Emil Bodnăraş, Gh. Apostol, Iosif Chişinevschi, Chivu Stoica, Valter Roman, Leonte Tismăneanu ş.a.), lucrurile „mergeau bine”… Cel puţin, aşa menţionau raportările-fulger pornite de la Bucureşti la Moscova[3], acoperind situaţia din întreaga ţară şi, în măsura posibilului, toate problemele cu care se confrunta ţara, ajunsă la statutul de colonie a Kremlinului sau chiar în pragul transformării ei în cea de a 16-a republică sovietică socialistă a URSS, proclamată zgomotos MAREA PATRIE A COMUNISMULUI!

Lucrurile mergeau bine, aşadar, deşi nu mulţumitor de bine…, astfel încât să lipsească toate strigările, contestările… Acestea erau previzibile şi aşteptate, din partea „reacţiunii burghezo-moşiereşti”, a „foştilor” ori – de dincolo de Cortina de Fier – dinspre „forţele imperialiste” dominante mai cu seamă la Washington şi Londra.

Temerile noilor cercuri conducătoare instalate la Bucureşti, exclusiv graţie Kremlinului, care după 1944-1945, o dată cu avansul Armatei Roşii spre Germania, a exportat comunismul în toată Europa Est-Centrală aşa-zis „eliberată” de nazişti, nu erau de neglijat mai ales atunci când în rândurile nemulţumiţilor se aflau unii dintre „prietenii” reali ori declaraţi după război, cu alte cuvinte nelipsiţii „tovarăşi de drum” prezenţi pe frontul bătăliei de clasă împotriva resturilor burghezo-moşierimii. Or, la Bucureşti, într-un anume moment, în rândul acestor „tovarăşi de drum” s-a manifestat însuşi dr. Petru Groza, liderul mai multor guverne comunizante ori comuniste postbelice, cel care alături de Gheorghiu-Dej forţase la 30 decembrie 1947 abdicarea Regelui Mihai I, cunoscut şi apreciat personal de către I. V. Stalin, acelaşi Groza care dintr-o bună zi s-a declarat, nici mai mult, nici mai puţin, nemulţumit … de comunişti şi de … propria-i guvernare! Ceea ce, în seara de 23 iunie 1949, timp de două ore, primul ministru Groza însuşi a cutezat să-i declare chiar lui Emil Bodnăraş, unul dintre bonzii regimului comunist şi responsabilul invizibil al tuturor serviciilor secrete comuniste de la Bucureşti din ultimii ani. Premierul avusese de gând să discute cu Gh. Gheorghiu-Dej, deşi nu renunţase, după cum îşi propusese să-i abordeze pe Ana Pauker sau pe Vasile Luca ori după cum deja antamase anume probleme cu Teohari Georgescu ori Iosif Chişinevschi. Nu era străin – desprindem din documente, după cum se va vedea – nici de gândul de a i se „adresa” lui I.V. Stalin, temutul, totuşi comunistul NUMBER ONE de pe planetă!

Până una-alta, aşadar, l-a abordat pe Emil Bodnăraş, în privinţa căruia nu contau atât poziţia sa în ierarhia PCR (transformat de curând în PMR) ori locul său în fruntea departamentului forţelor armate[4], ci, desigur, rostul său – neştiut de cei mulţi, dar cunoscut ori măcar bănuit de cei puţini din „conducere” – de agent de bază al NKVD la Bucureşti[5]. Timp de 120 de minute, totuşi, dr. Petru Groza i-a expus lui Emil Bodnăraş toate nemulţumirile şi insatisfacţiile sale, iar convorbirea a fost înregistrată. Documentul (*) păstrat, desigur printr-un miracol, oferă detalii inedite şi surprinzătoare despre cei dintâi ani ai comunizării forţate a României, despre faptele şi fenomenele ce au însoţit respectivul proces istoric traversat de întregul popor român. Cititorul se va convinge că documentul vorbeşte de la sine. Comentariile noastre ar fi de prisos. Ceea ce nu ne opreşte, totuşi, să observam că dr. Petru Groza a făcut trimitere la o serie de personalităţi tabu ale momentului, aşa cum ar fi: M. Roller, istoricul  de tristă amintire, Miron Constantinescu, Octav Livezeanu sau N. Moraru. Acesta din urmă nu era altul decât atotputernicul secretar general al Ministerului Artelor şi Informaţiilor, critic literar şi dramaturg în timpul liber. El este cel care, la reuniunile de prin 1947-1948 ale scriitorilor şi artiştilor, ţinea expuneri de două-trei ceasuri şi se lăfăia în primele pagini ale „Scânteii” cu indicaţii preţioase pentru stabilirea „noului curs” al vieţii spirituale în sensul calapodului ideologic stalinist. În calitatea sa de critic, N. Moraru îi îndemna pe creatori să renunţe definitiv la „decadentismul morbid” al epocii trecute şi să lupte „cu dârzenie” pentru cauzele noii societăţi. El nu se sustrăgea nici ameninţărilor, de tipul „dezertarea este crimă”[6]. În privinţa lui N. Moraru, ca şi în aceea a lui M. Roller, dr. Petru Groza s-a dovedit necruţător. Premierul avea să fie confirmat pe deplin de istorie. Despre Roller, de exemplu, el i-a precizat cu fermitate lui Bodnăraş: ”… Puteam să-l fac eu pe Roller asistent, puteam să-i dăm lui Roller un loc de frunte în Academie, un loc politic de seamă, dar să nu ne batem joc de Academie şi să venim cu Roller, răsărit peste noapte, putem spune. Istoria României să n-o mai poată citi nimeni decât din publicaţiile <<Roller>>… Las la o parte deformaţiile pe care le găsim în istoria lui Roller…

NOTA: (*) Continuarea studiului introductiv si Documentul incendiar vor fi publicat in exclusivitate in mediul electronic de portalul Ziaristi Online in editia noastra de seara


[1] El a condus cabinetele din 6 martie 1945 – 30 noiembrie 1946, 1 decembrie 1946 – 29 decembrie 1947, 30 decembrie 1947 – 14 aprilie 1948 şi 15 aprilie 1948 – 2 iunie 1952, succedat fiind de Gh. Gheorghiu-Dej (1952-1957)  (cf. Stelian Neagoe, Istoria guvernelor României, 1859 – 1999, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1999, p. 155-168).

[2] Gh. Buzatu, România sub Imperiul Haosului (1939-1945), Bucureşti, Editura RAO, 2007, p. 388 şi urm.

[3] Vezi îndeosebi G. P. Muraşko şi colaboratori, eds., Vostočnaia Evropa v dokumentah rossiiskih arhivov, 1944-1953 gg, I-II, Moskva – Novossibirsk, Sibirskii Hronograf, 1997-1998, passim.

[4] Cf. Horia Nestorescu-Bălceşti, Structura conducerii superioare a PCR. Dinamica remanierilor, I-II, în „Arhivele Totalitarismului”, nos. 1-2/1944 şi 3/1994.

[5] Detalii despre rosturile lui Emil Bodnăraş, în fondul personal din arhivele militare – vezi  Arhivele Militare ale României, Bucureşti, fond 333 (Cabinetul Emil Bodnăraş), dosar 3, passim; Gh. Buzatu, Marusia Cîrstea, Europa în balanţa forţelor, III, România şi proba labirintului. 1939-1989, Iaşi, Tipo Moldova, 2010, p. 282-283.

[6]Ana Selejan, România în timpul primului război cultural, 1944-1948, II, Reeducarea şi prigoana, Sibiu, 1993, passim.

 

Lasă un comentariu

Niciun comentariu până acum.

Comments RSS TrackBack Identifier URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

  • wordpress
visitor
  • Octombrie 2011
    L M M M V S D
    « Sep   Noi »
     12
    3456789
    10111213141516
    17181920212223
    24252627282930
    31