ISTORIA INTERZISA :EVREII, ROMANIA SI HOLOCAUSTUL


Dr. ec. Radu Mihai CRIŞAN

ISTORIA

INTERZISĂ

Editura TIBO

BUCUREŞTI

2008

2

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

CRIŞAN, RADU MIHAI

Istoria interzisă / Radu Mihai Crişan. – Bucureşti :

Tibo, 2008

Bibliogr.

ISBN: 978-973-88829-4-2

821.135.1-4

Toate drepturile de multiplicare, traducere, adaptare şi

difuzare a acestei lucrări sunt absolut libere (gratuite

şi neîngrădite), atât pentru România cât şi pentru

fiecare dintre celelalte ţări ale lumii.

ISBN: 978-973-88829-4-2

3

Ce era istoria noastră? Un x. Orice

document e un termen al membrului al

doilea (+a+b+c) până când suma tuturor

termenilor ăstora va fi x/x. – dar mulţi din

termenii aflaţi ne fac să ghicim pe ceilalţi

până ce la sfârşit descoperim suma

concretă pe care x o reprezintă. Asta însă

e toată istoriografia. Cine nu ştie decât

numele şi anii, acela ştie tot atâtea

necunoscute ale ecuaţiei, cari numai în

legătură, în coadaptare una cu alta

primesc un înţeles.

Mihai Eminescu, Manuscrisul Istoriografie şi

coadaptare în Opere vol. XV, Ediţie critică

întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei,

Bucureşti, 1989, pag. 370, 371

4

Cel mai mare păcat al oamenilor

e frica, spaima de-a privi în faţă ş-a

recunoaşte adevărul. El e crud, acest

adevăr, dar numai el foloseşte.

Mihai Eminescu, Manuscrisul Superfluenţa

populaţiei, în Opere, vol. XV, Ediţie critică

întemeiată de Perpessicius, Editura

Academiei, Bucureşti, 1989, pag. 85

5

CUPRINS

Singur Doamne, doar Tu eşti fără de păcat…………………………………………6

DE CE? Reflecţii infidele despre Holocaust ……………………………………..7

SECRETUL SABIEI DE FOC. SAU CUM E CU PUTINŢĂ

FENOMENUL LEGIONAR……………………………………………………….27

CÂT DE ”RETROGRAD” ESTE MIHAI EMINESCU?

7 răspunsuri unui procuror ………………………………………………………91

AUTOAPĂRARE PSIHICĂ. CUM SĂ DEVII IMUN LA

MANIPULARE…………… …………………………………………………….103

NICOLAE CONSTANTIN PAULESCU ŞI NOI……………………….119

Bibliografie ………………………………………………………127-136

6

Singur Doamne, doar Tu eşti fără de păcat

După părerea mea, nu sunt nici pentru Masonerie şi nici potrivnic

ei; nici antisemit şi nici filosemit; nici xenofob şi nici xenofil; nici

favorabil legionarilor şi nici împotriva lor, nici proAntonescu şi nici în

contra sa; nici şovin şi nici renegat.

Mărturisesc, alături de apostoli, că «singur Doamne, doar Tu eşti

fără de păcat» şi îmi repugnă organic atât să ridic în slăvi, cât şi să arunc

anatema.

Şi-aceasta cu-atât mai mult când este vorba de personalităţi şi de

evenimente istorice asupra cărora am deplina conştiinţă a nedesăvârşirii

cunoaşterii mele.

Cred nestrămutat în partea sublimă a sufletului fiecăruia dintre noi

şi în sfinţenia datoriei omeneşti de a căuta Adevărul pentru El însuşi –

căci este unul şi acelaşi cu Dumnezeu. Credinţa aceasta este primul şi

ultimul gând care m-a îndemnat să redactez această mărturisire morală.

Fireşte, fiece căutare întreprinsă dincolo de pojghiţa subţire a

tabuurilor politice şi istorice înfăţişează privilegiatului ei autor priveliştea

unor tainice icoane spirituale. Icoane amprentate, în situaţii precum cele

de faţă, inclusiv de contactul cu aspecte extrem de sensibile.

Aşadar, se-nţelege de la sine: pertinenţa oricărei străduinţe

cognitive în domeniu este condiţionată de integrarea respectivelor aspecte

în demersul investigativ. Bineînţeles, cu onestitate şi cuviincioşie,

nepătimaş şi fără nici cea mai mică idee preconcepută.

Este tocmai ceea ce m-am străduit din răsputeri să fac, este miza

prezenţei în lucrare a unor citate nici pe departe comode.

Amin.

7

A compara argumentele, şi a

o face cu tonul liniştit al buneicredinţe

reciproce, constituie

esenţa oricărei discuţii serioase.

Mihai Eminescu, «Românul» continuă a

se ocupa…, Timpul, VI, nr. 20 din 27

ianuarie 1881, în Mihai Eminescu, Opere,

vol. XII, PUBLICISTICĂ, 1 ianuarie

1881 – 31 decembrie 1881, Timpul, cu 28

de reproduceri după manuscrise şi

publicaţii, Ediţie critică întemeiată de

Perpessicius, Editura Academiei,

Bucureşti, 1985, pag. 46

DE CE ?

REFLECŢII INFIDELE

DESPRE

HOLOCAUST

8

Cel care respectă caracterul

propriu şi libertatea de manifestare a

oricărui alt geniu naţional,

contractează prin aceasta el însuşi

dreptul de a fi respectat în toate ale

sale.*

Mihai Eminescu,

Şedinţa Adunării de vineri…, Timpul, VII,

nr. 19 din 26 ianuarie 1882, în Opere, vol.

XIII, PUBLICISTICĂ, 1882 – 1883, 1888 –

1889, Timpul, România Liberă, Fântâna

Blanduziei, cu 64 de reproduceri după

manuscrise şi publicaţii, Ediţie critică

întemeiată de Perpessicius, Editura

Academiei, Bucureşti, 1989, pag. 40, 41

9

DE CE?

Reflecţii infidele despre Holocaust

Îmi place să cred că nu sufăr nici de mania persecuţiei, şi că

nici nu văd pretutindeni doar complotişti şi comploturi.

,,Orice aluzie la «conspiraţie» trezeşte un cor de proteste din

tabăra «javrelor cu ştaif» autohtone încadrându-se cu entuziasm în

spectacolul mondial regizat de cinicii dirijori. Exemplul cel mai actual

este acuzaţia de «holocaust» adusă poporului român”. (Nicador Zelea Codreanu,

România ca un hotel, în Cuvântul legionar, An III, nr. 39, noiembrie 2006, pag. 2) „Lăsând la o

parte monstruozitatea vinei colective, dreptul pe care şi-l arogă

diverşi(;) de a fi şi acuzatori şi judecători; am vrea să ştim dacă

acuzaţiile ce ni se aduc vin din partea unor persoane private, a

unor asociaţii sau pur şi simplu din partea statului Israel.

Dacă vin din partea unor persoane private sau O.N.G., rămâne

de neînţeles[:] de ce statul român în frunte cu preşedintele trebuie să

sărute mâna călăului; să accepte orice acuzaţie la adresa statului

român?

Dacă ar fi venit din partea statului Israel trebuia să vină pe căi

oficiale, diplomatice şi făcute publice prin presă.

Deci cine a stabilit vinovăţia poporului român în cazul

acuzaţiei de holocaust şi, mai grav, cine a acceptat această

vinovăţie? S-a făcut vreun referendum, s-a discutat în legislativ, s-a

făcut măcar vreun sondaj de opinie, s-a făcut publică suma

exorbitantă cerută de…; şi aici mă opresc: cerută de cine? De o

entitate «superioară» care trece peste orice convenţie între naţiuni?

De ce statul român nu dă un comunicat în care să spună:

cine ne acuză, pe baza căror dovezi acceptate de un tribunal,

care tribunal, când s-a judecat.

Dacă statul român acceptă sancţiunea şi statul Israel nu

declară oficial nimic, trebuie să acceptăm existenţa unei

supraputeri oculte şi a unui complot împotriva românilor

evident, cel puţin începând din secolul 19”. (Nicador Zelea Codreanu, România ca un

hotel, în Cuvântul legionar, An III, nr. 39, noiembrie 2006, pag. 2)

A compara argumentele, şi a o face cu tonul liniştit al buneicredinţe

reciproce, constituie esenţa oricărei discuţii serioase – nota

Eminescu încă acum mai bine de o sută de ani. (Mihai Eminescu, «Românul»

continuă a se ocupa…, Timpul, VI, nr. 20 din 27 ianuarie 1881, în Mihai Eminescu, Opere, vol. XII,

PUBLICISTICĂ, 1 ianuarie 1881 – 31 decembrie 1881, Timpul, cu 28 de reproduceri după manuscrise şi

publicaţii, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei, Bucureşti, 1985, pag. 46)

De-aceea, în ştiinţă, „totdeauna, indiferent de subiectul

abordat, se obişnuieşte un examen critic şi senin al tuturor

10

argumentelor, pro şi contra. În privinţa holocaustului însă – capitol

din istoria contemporană a umanităţii, indicaţia din programa şcolară

este aceea de a nu se admite nici o discuţie liberă cu privire la

aspectele controversate sau poate chiar controversabile. Cui foloseşte

ca în această problemă să fie ascunsă complexitatea faptelor şi, mai

ales, complexitatea vinovăţiilor?” (Ion Coja, Notă explicativă(2), cuvânt introductiv la

lucrarea: Situaţia Evreilor în România, vol. I, 1939-1941, partea I, Coordonatori Locotenent-colonel

Alesandru Duţu şi Dr. Constantin Botoran, Editura Ţara Noastră, Uniunea Vatra Românească, Bucureşti,

2003, pag. 10)

„Nu le dau dreptate celor ce neagă holocaustul, iar dacă

prilejul se iveşte, caut totuşi să înţeleg acest fenomen, real, al

«revizionismului», şi asta nu mă împiedică să citesc cu cel mai mare

interes dezvăluirile, mai vechi şi mai noi, făcute de autori evrei [ca de

exemplu Roger Garaudy în studii precum Procesul Sionismului

Israelian – vezi ediţia românească Editura Samizdat] privind

complicitatea unor persoane şi cercuri evreieşti la producerea

holocaustului. Li se va preda oare elevilor o lecţie şi despre vinovăţia

care revine unor lideri evrei, unor instituţii evreieşti, unor doctrine

politice evreieşti, în iniţierea şi întreţinerea holocaustului?” (Ion Coja, Notă

explicativă (2), cuvânt introductiv la lucrarea: Situaţia Evreilor în România, vol. I, 1939-1941, partea I,

Coordonatori Locotenent-colonel Alesandru Duţu şi Dr. Constantin Botoran, Editura Ţara Noastră, Uniunea

Vatra Românească, Bucureşti, 2003, pag. 11) Sau despre „declaraţia dată în 1955 de

WILHELM FILDERMAN, fost preşedinte al Federaţiei Comunităţilor

Evreieşti în anii ’40:

«Subsemnatul Wilhelm Filderman, Doctor în Drept la

Facultatea din Paris, fost Preşedinte al Uniunii Comunităţilor

Evreieşti din România şi Preşedinte al Uniunii Evreilor Români,

domiciliat actualmente în New York, USA, Hotel Alameda,

Broadway at 71 St, declar următoarele:

(…) În timpul perioadei de dominaţie hitleristă în Europa,

eu am fost în legătură susţinută cu Mareşalul Antonescu. Acesta

a făcut tot ce a putut pentru a îmblânzi soarta evreilor expuşi la

persecuţia germanilor-nazişti (s.n.). Trebuie să subliniez că

populaţia română nu este antisemită(;). Am fost martor al unor

mişcătoare scene de solidaritate şi de ajutor între români şi

evrei în momentele de grea încercare din timpul infernului nazist

în Europa. Mareşalul Antonescu a rezistat cu succes presiunii

naziste, care impunea măsuri dure împotriva evreilor. Aş aminti

doar câteva exemple:

Graţie intervenţiei energice a Mareşalului Antonescu, a

fost oprită deportarea a mai mult de 20.000 de evrei din

Bucovina;

El a dat paşapoarte în alb, pentru a salva de teroarea

nazistă evreii din Ungaria, a căror viaţă era în pericol;

Graţie politicii sale, bunurile evreilor au fost puse sub un

regim de administrare tranzitorie, care, făcându-le să pară

11

pierdute, le-a asigurat conservarea în scopul restituirii la

momentul oportun.

Menţionez aceasta pentru a sublinia faptul că Poporul

Român, atât cât a avut, chiar în măsură limitată, controlul

Ţării, şi-a demonstrat sentimentele de umanitate şi moderaţie

politică.»” (Uniunea Vatra Românească, Liga pentru Combaterea Anti-Românismului LICAR, Uniunea

Veteranilor de Război şi a Urmaşilor Veteranilor, Asociaţia Culturală Pro Basarabia şi Bucovina, Federaţia

Română a Foştilor Deţinuţi şi Luptători Anticomunişti, Liga Naţională a Luptătorilor din Decembrie ’89,

Fundaţia George Manu, Comunicat, Bucureşti, 16 aprilie 2002 Textul se regăseşte în volumul: Ion Coja,

Holocaust în România? Suită de documente şi mărturii adunate şi consemnate de ION COJA, în folosul

parlamentarilor şi al autorităţilor implicate în elaborarea, aprobarea şi aplicarea Ordonanţei de Urgenţă nr.

31/2002 a Guvernului României, Editura Kogaion, Bucureşti, 2002, pag. 13, 14)

Şi oare la cunoştinţa câtor elevi va fi adus conţinutul

articolului lui Nicolae Iorga, «De ce atâta ură?» (6 iulie 1940):

Se adună şi cresc văzând cu ochii documentele şi

materialele, actele oficiale şi declaraţiile luate sub jurământ.

Înalţi magistraţi şi bravi ofiţeri cari şi-au riscat viaţa ca să

apere cu puterile lor retragerea şi exodul românilor, au văzut cu

ochii lor nenumărate acte de sălbăticie, uciderea nevinovaţilor,

lovituri cu pietre şi huiduieli. Toate aceste gesturi infame şi

criminale au fost comise de evreimea furioasă, ale cărei valuri de

ură s-au deslănţuit ca sub o comandă nevăzută.

De unde atâta ură?

Aşa ni se răsplăteşte bunăvoinţa şi bunătatea noastră?

Am acceptat acapararea şi stăpânirea iudaică multe

decenii şi evreimea se răzbună în ceasurile grele pe care le trăim.

Şi de nicăieri o dezavuare, o rupere vehementă şi publică de

isprăvile bandelor ucigaşe de sectanţi sangvinari. Nebunia

organizată împotriva noastră a cuprins târguri, oraşe şi sate.

Fraţii noştri îşi părăseau copiii bolnavi, părinţii bătrâni,

averi agonisite cu trudă. În nenorocirea lor ar fi avut nevoie de un

cuvânt bun, măcar de o fărâmă de milă. Sprijin cald şi un cuvânt

înţelegător, fie şi numai sentimental, ar fi fost primit cu

recunoştinţă. Li s-au servit gloanţe, au fost sfârtecaţi cu

topoarele, destui dintre ei şi-au dat sufletul.

Li s-au smuls hainele şi li s-a furat ce aveau cu dânşii, ca

apoi să fie supuşi tratamentului hain şi vandalic. Românimea

aceasta, de o bunătate prostească faţă de musafiri şi jecmănitori,

merita un tratament ceva mai omenesc din partea evreimii, care

se lăuda până mai ieri că are sentimente calde şi frăţeşti faţă de

neamul nostru în nenorocire”. (Nicolae Iorga, De ce atâta ură?, 6 iulie 1940, Neamul

Românesc – Regăsiţi textul în volumul: Ion Coja, Holocaust în România? Suită de documente şi mărturii

adunate şi consemnate de ION COJA, în folosul parlamentarilor şi al autorităţilor implicate în elaborarea,

aprobarea şi aplicarea Ordonanţei de Urgenţă nr. 31/2002 a Guvernului României, Editura Kogaion,

Bucureşti, 2002, pag. 23)

12

Adevărul se dovedeşte cu argumente şi contra-argumente,

nu prin ordonanţe guvernamentale, armată, poliţie, închisori,

călăi şi trântori, cu care trebuie dat de pământ!

Ce are de ascuns regimul de la Bucureşti?

Guvernele care au ceva de ascuns, care încearcă să ascundă

realitatea istorică în dosul uneia sau a mai multor ordonanţe de

urgenţă, sunt în afara legii”. (Teodor Usca, Apel la raţiune (II), în Cuvântul legionar, An IV,

nr. 60, iulie 2008, pag. 12)

„Articolul 31 din Constituţia României: (1)Dreptul persoanei de

a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit.

Or, tocmai acest drept este anulat de prevederile O.U.G.

31/2002, care obligă cetăţenii la dopaj şi îndoctrinare cu versiunile

fabricate de poliţia politică a gândirii şi de foştii (;)academicieni plini şi

corespondenţi de la «Fane Babanu»”. (Teodor Usca, Apel la raţiune (II), în Cuvântul

legionar, An IV, nr. 60, iulie 2008, pag. 12)

Unde sunt gropile comune cu zeci sau sute de vagoane de

schelete umane, unde sunt restul de dovezi care ne

incriminează?

După ce se vor găsi dovezile, ele vor trebui evaluate de

nişte comisii de experţi şi transformate în probe ale procesului.

Am zis proces! Care proces? Acela care judecă şi condamnă!

Unde sunt executanţii, criminalii, că nu se vede nici unul, că nu

or fi omorât atâta puzderie de oameni Antonescu şi Alexianu?! Să-i

aducem în faţa unui tribunal, să mărturisească, nenorociţii!

Cine ne acuză? Tovarăşul Ellie Wiessel? Păi ce-o fi el,

acuzator, judecător şi pluton de execuţie?” (Nicador Zelea Codreanu, Despre

Mişcarea Legionară, în Cuvântul legionar, An IV, nr. 56, martie 2008, pag. 5)

Dacă ne acuză statul Israel, să o facă la nivel diplomatic,

cum cere uzanţa internaţională.

Vreau să văd în ziare(;) scris mare: «Statul Israel acuză

România de Holocaust!» Copie după actul oficial, şi, ca tot românul, cu

antet, ştampilă şi semnătură!” (Nicador Zelea Codreanu, Despre Mişcarea Legionară, în

Cuvântul legionar, An IV, nr. 56, martie 2008, pag. 5)

„De ce se ascund Poporului Român anumite adevăruri?

Simplu: pentru a-l menţine pe mai departe în sclavie. Sclavia iudeocomunistă

de ieri a fost înlocuită de cea iudeo-americană şi

occidentală de azi”. (Teodor Usca, Apel la raţiune (II), în Cuvântul legionar, An IV, nr. 60, iulie

2008, pag. 12)

Jewish Banker : „S-ar putea spune că Marxismul este cel mai

înverşunat duşman al Capitalismului, care pentru noi e sfânt. Pentru

simplul motiv că ei sunt poli opuşi, ei ne dau nouă cei doi poli ai

Pământului şi ne permit să-i fim noi axa. Aceşti doi oponenţi

Bolşevismul şi noi înşine ne găsim identificaţi în Internaţionala. Aceşti

doi oponenţi, care constituie doctrina celor doi poli ai societăţii, se

întâlnesc în unitatea de scop, care este reînnoirea societăţii de sus

prin controlul avuţiei şi de jos prin revoluţie”. (Citat din Jewish Banker, de Comte de

13

Saint-Aulaire din Geneve contra la Paix, Librarie Plan, Paris, 1936, apud Obiectiv Legionar, An II, nr. 1(7),

ianuarie 2004, pag. 10)

Din perspectiva (;)Ordonanţe[i] guvernamentale 31/2002

ştiinţa devine duşmanul poliţiei politice, care o combate pe toate căile

ipocriziei democrate de tip occidental, prin toate mijloacele teroriste de

tip KGB”. (Teodor Usca, Apel la raţiune (II), în Cuvântul legionar, An IV, nr. 60, iulie 2008, pag. 12)

După decembrie 1989 „Românii au devenit cetăţeni liberi, întrun

stat ce se pretinde că ar fi de drept, NU de drepţi. Drepturile lor

fundamentale, garantate de numeroase tratate şi convenţii

internaţionale, ca şi de art.37 din Constituţie, au fost golite de

orice conţinut şi anulate prin abuziva Ordonanţă de Urgenţă

31/2002.

Art.1 din O.U.G. 31/2002 nu ne spune care autoritate de

stat este îndreptăţită şi împuternicită să constate «ura naţională,

rasială sau religioasă», discriminarea sau infracţiunile contra păcii

şi omenirii. Nu se ştie cine constată acestea, după cum nu se ştie

nici cine, cum, în ce fel şi între ce limite trebuie să le combată!

Prea uşor se ajunge la încheierea din art. 1 cu privire la

promovarea cultului «persoanelor vinovate de săvârşirea unor

infracţiuni contra păcii şi omenirii». Ce înseamnă de fapt «promovarea»

unui astfel de cult? Nu cumva legiuitorul alogen vrea să ne interzică

până şi pronunţarea numelui mareşalului-erou Ion Antonescu?” (Teodor

Usca, Apel la raţiune (II), în Cuvântul legionar, An IV, nr. 60, iulie 2008, pag. 12) Adică a omului

care:

– a fost şeful Statului Major al armatei române ce, în 1919,

desfiinţând la Budapesta dictatura bolşevică a lui Bela

Kuhn (Cohen), reuşea să întârzie cu mai bine de douăzeci

de ani instalarea comunismului în Europa de Est;

– a denunţat (odată cu instalarea regimului său de

autoritate) Masoneria ca un pericol de Stat şi a instituit

Comisiunea de cercetarea materialului şi activităţii

societăţilor secrete Franc-Masonice din România (vezi pentru

amănunte volumul: Toma Petrescu, Conspiraţia lojilor – Francmasonerie şi Creştinism – ,

Ediţia a IV-a, Imprimeriile Frăţia Românească, Bucureşti, 1941).

„Dacă da, cu ce drept vorbesc de infracţiuni contra păcii

şi omenirii tocmai guvernanţii care, aflaţi acum în solda

Americii şi a Pactului Nord-Atlantic (precum altădată în solda

Uniunii Sovietice şi a Tratatului de la Varşovia) trimit armata

română să ucidă patrioţii afgani şi irakieni ce îşi apără ţara şi

interesele lor naţionale?” (Teodor Usca, Apel la raţiune (II), în Cuvântul legionar, An IV, nr.

60, iulie 2008, pag. 12)

Şi, totodată, de ce „după apariţia O.U.G. 31/2002, nimeni nu a

fost cercetat şi condamnat pentru promovarea cultului personalităţii

14

criminalilor Stalin, Lenin sau Ceauşescu, prezentaţi şi lăudaţi în diverse

publicaţii, la televiziunea naţională sau la alte televiziuni centrale şi

locale[?] Nu cumva se încalcă astfel în mod flagrant prevederile

(;)ordonanţe[i]? (Teodor Usca, Apel la raţiune (II), în Cuvântul legionar, An IV, nr. 60, iulie 2008,

pag. 12)

„Corectitudinea politică este în aceeaşi măsură inamica

adevărului, care, până astăzi, a fost obiectivul declarat al cunoaşterii

omeneşti, şi al îndoielii, care a fost fidelul instrument al acestei

cunoaşteri”. (Vladimir Volkoff, Manualul corectitudinii politice. Defectele democraţiei, Editura Antet,

Bucureşti, f.a., pag. 102)

În optica ei, „un individ sau un grup de indivizi care îşi

revendică dreptul la o informare imparţială, obiectivă, independentă,

necontrafăcută de ziarişti şi nesupusă cenzurii corecte politic trebuie

considerat extrem de periculos şi tratat ca atare, monopolul pe care

corectitudinea politică îl deţine asupra informaţiei fiind de o

importanţă crucială”. (Vladimir Volkoff, Manualul corectitudinii politice. Defectele democraţiei,

Editura Antet, Bucureşti, f.a., pag. 35)

Printr-un program bine pus la punct, românul este ţinut

la limita supravieţuirii, pentru ca toată atenţia şi preocuparea sa

să se îndrepte spre rezolvarea zilei de mâine, cu preţuri mari,

salarii şi pensii mici; tineretului i se oferă fotbal, ca o supapă de

refulare a mizeriilor şi neîmplinirilor, stadionul – şi nu numai –

devenind locul de descărcare dirijată a furiei şi a excesului de energie.

Cine se mai gândeşte în ziua de azi la viitorul apropiat

sau mediu al României, cine pune cap la cap toate manevrele

aparent fără legătură din viaţa politică a ţării? Românilor li s-a

dat o coajă de pâine şi circ cât cuprinde!

Presa scrisă, dar mai cu seamă televiziunea, îţi serveşte zi şi

noapte diversiune şi nu pentru audienţă, cum se pretinde, ci în baza

unei campanii de lungă durată, dar de evidentă intensitate, pentru a

te dirija pe un anumit drum(;)”… (Nicador Zelea Codreanu, Cui îi e frică de Legiune, în

Cuvântul legionar, An IV, nr. 54, ianuarie 2008, pag. 2)

„Întreprinderile înapoiate [nu din punct de vedere tehnic!…

] sunt o redută a comportamentului autoritarian, a organizaţiilor

masificate, a abandonului decizional şi deci a nevoii de «führer».

Disperarea, spaima de viitor, dezrădăcinarea generează masificare şi

autoritarism. Aceste întreprinderi sunt «poliţiile» informale în era

maselor. Ele reprimă tot ceea ce se abate de la starea care le conservă”.

(Ilie Bădescu, Cu faţa spre Bizanţ. Jurnal, Editura Evex, Bucureşti, 1998, pag. 260)

Întreprinderea înapoiată generează aşadar fatalmente putere

totalitară. Înlăuntrul ei puterea este de tip autoritarist, relaţiile sunt

cele de dependenţă faţă de şef care-şi «promovează» şi «recompensează»

«clienţii» după loialitate faţă de el, după lipsa discernământului şi a

judecăţii critice. Şcoala puterii totalitare începe în aceste întreprinderi

unde un individ care are judecată critică, etc, este eliminat(;). Aceste

întreprinderi sunt «şcoli» ale comportamentului totalitar, ale supunerii

15

faţă de «şef», ale compromisului moral şi politic în raport cu interesul

cel mai mărunt.

Şeful acordă recompensele, de la acordarea «aprecierii»

individuale la acordarea «primelor», a «recuperărilor», a «închiderilor»

de ochi, etc, în funcţie de ascultarea oarbă şi de loialismul bine probat

în timp. Cel ce încalcă regulamentul nescris al acestei şcoli este livrat

necazurilor care culminează – după o lungă ostracizare şi expulzare

sociometrică – cu darea afară (cu prima ocazie care se iveşte)”. (Ilie

Bădescu, opera citată, aceeaşi pagină)

Totuşi, chiar şi în condiţiile acestea paralizante, mai apare

câte o voce care nu se teme să vorbească public despre „dezmăţul şi

setea de sânge şi de răzbunare dezlănţuită de iudeo-comunism după

pierderea războiului de către români şi câştigarea puterii(;) de către

evreii travestiţi în ruşi, comunişti, eliberatori, educatori, conducători

politici, conducători militari, asigurători ai siguranţei naţionale,

asigurători ai ordinii publice, travestiţi în scriitori, în artişti, în justiţiari,

în şefi de orice, în conducători de orice, în specialişti de orice, şi mai

presus de toate hotărâţi să acopere «cu vârf şi îndesat» «datoriile» (de

cele mai multe ori imaginare) faţă de oricine îndrăznise până atunci să

îi supere(;) oricât de puţin”. (Nicador Zelea Codreanu, Pe cine sperie Mişcarea Legionară în

Cuvântul legionar, An III, nr. 46, iunie 2007, pag. 2) Câte o voce care nu pregetă să

dezvăluie faptul că „după aprecierea istoricului şi cercetătorului de

specialitate Gh. Boldur-Lăţescu, numărul victimelor asasinate în

închisori, şantiere ale morţii, la interogatorii etc., se ridică la

500.000: tot ce a avut ţara mai bun în acei ani, elitele

intelectuale, politice, militare, şi, în plus, 4.000 de preoţi şi

ierarhi – cei mai mulţi sub acuzaţia de «legionari». Din această cifră

uriaşă, 300.000 au fost legionari, simpatizanţi legionari sau pur şi

simplu cei care îi dăduseră nu-ştiu-când un şut în spate vecinului la o

ceartă ca între vecini, dar vecinul nu era numai vecin, era evreu!” (Nicador

Zelea Codreanu, Pe cine sperie Mişcarea Legionară în Cuvântul legionar, An III, nr. 46, iunie 2007, pag. 2)

„A trece genocidul ca act politic antiromânesc din sarcina celor

care l-au conceput, dirijat şi impus pe seama unor temniceri, de la

simplul gardian, la directorul de închisoare, executanţi încorsetaţi în

rigori militare, aşa cum încearcă să o facă o echipă de simbriaşi din

presă, este egal cu operarea de diversiuni şi intoxicări spre a ascunde

adevărul istoric şi a exonera de răspunderi bestiile criminale care au

îndoliat un popor, hărăzindu-i o epocă de mucenicie prin teroare şi

dictatură poliţienească.

Consider diversiune manevra de a impune prin mass media şi

orice fel de referire scrisă, numele româneşti adoptate de membrii

comandourilor alogene încuibate pe toată ierarhia puterii. Este o

metodă abilă de a trece pe seama autohtonilor atât impunerea

bolşevismului, cât şi crimele în masă săvârşite de alogeni”. (Radu Theodoru,

Contra-Raport Tismineţky-Băsescu (IV) în Santinela, nr. 17, iunie 2007, pag. 3)

16

„Poporul Român aspiră la cercetare ştiinţifică şi exprimare

liberă a concluziilor acesteia în orice domeniu, indiferent că ele

plac sau nu plac unora, indiferent de adevărul sau eroarea pe care

aceste concluzii le-ar conţine, adevăr şi eroare ce vor ieşi la lumină cu

timpul, după cum s-au petrecut lucrurile totdeauna, fără intervenţia

nici unui fel de poliţie sau justiţie represivă în materie de gândire şi de

cunoaştere. Nimeni nu are dreptul să ne interzică cercetarea

ştiinţifică a oricăror popoare, evenimente, fapte, întâmplări,

obiceiuri, religii, superstiţii şi orice altceva”. (Teodor Usca, Apel la raţiune (II),

în Cuvântul legionar, An IV, nr. 60, iulie 2008, pag. 12)

„Desigur, e excelent să se lupte «contra rasismului,

antisemitismului şi a resurgenţelor nazismului»(;) dar este tipic faptul

că guvernul ar prefera s-o facă reducând la tăcere sursele de informaţii

contradictorii, ceea ce echivalează cu a viola spiritul în care au fost

concepute libertatea gândirii, a cuvântului şi a presei, singurele care

fundamentează libertatea de opinie. Căci, în fine e dificil să se facă

deosebirea între «adevăraţii» şi «pretinşii» istorici, dacă nu li se dă voie

tuturor să se exprime, şi pare curios că un guvern republican îşi

propune să impună publicului o anumită viziune asupra istoriei şi să-i

întemniţeze pe oamenii care propun alta.

Există aici o confuzie(;) periculoasă între libertatea de a afirma

sau nega şi libertatea de a lăuda sau de a condamna.

Se înţelege clar că un guvern îşi exercită legitim funcţiile

atunci când interzice să se facă apologia unei crime, a unui viciu, a

unui drog. E mai greu de înţeles de ce interzice să se discute despre

existenţa acelei crime, a acelui viciu sau a acelui drog: cu cât e mai

absurdă o teză care le neagă, cu atât va fi mai uşor recunoscută ca

atare şi se va descalifica de la sine. Interzicerea unei informaţii, fie şi

mincinoase, înseamnă a da impresia că se doreşte să se ascundă ceva,

fără a mai pune la socoteală faptul că o asemenea măsură nu pare

deloc conformă cu Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului

pe care se bazează Constituţia.

În mod vizibil, manipularea informaţiei a devenit o procedură

firească (o procedură curentă – n.n.) în spiritul puterilor publice. S-ar

zice că am revenit la vremurile când Inchiziţia dădea foc cărţilor cărora

nu le aproba conţinutul”. (Vladimir Volkoff, Tratat de dezinformare. De la Calul Troian la

Internet, Traducerea Mihnea Columbeanu, Editura Antet, Bucureşti, f.a., pag. 222, 223)

Dezirabilitatea, în atari împrejurări, a omului care totuşi se

încăpăţânează să gândească?…

Cea care-o ştim.

Dar…, merită?

Ce-aţi zice să nu ne pripim de-a răspunde?

Sugestia mea. Acceptaţi provocarea? Întâi trei întrebări:

17

I. De ce Hitler, deşi Germania era o mare putere tehnică, trimite

armata germană (etnic germană!) pe frontul sovietic

NEechipată cu carburanţi şi motoare care să reziste la

gerurile iernii ruseşti? Şi aceasta în condiţiile în care, tot

el, Hitler:

a) Precum însuşi mărturiseşte în Mein Kampf, fusese

combatant în primul Război Mondial, în calitate de

militar; adică e imposibil să nu fi ştiut adevărul

elementar că orice război, indiferent cât de roz şi de

fulger s-ar profila la început, nu-i deloc exclus să se

transforme – urmare ivirii pe neaşteptate a unor

circumstanţe independente de voinţa celui care îl

proiectează – să se transforme într-o confruntare de

uzură, care să dureze ani şi ani.

b) Iarăşi conform propriilor lui mărturisiri:

o Avea deplină cunoştinţă că pe Napoleon gerul îl

înfrânsese sub zidurile Moscovei.

(„Nu am avut de luat o decizie mai gravă, pe tot

parcursul acestui război, decât aceea de a ataca

Rusia. Spusesem dintotdeauna că trebuia să

evităm cu orice preţ războiul pe două fronturi şi,

de altfel, nimeni nu se îndoieşte că am meditat

mai mult decât oricine asupra experienţei lui

Napoleon”. (Adolf Hitler, Însemnarea intimă din 15 februarie 1945, în

Adolf Hitler, Testament politic, Traducere de Nicolae Buhmeanu, Editura

Samizdat, Bucureşti, 1999, pag. 39))

o Dificultăţile pe care i le provocase nereuşita

campaniei militare a Italiei în Grecia l-au forţat să

întârzie cu aproape o lună şi jumătate

declanşarea atacului asupra Uniunii Sovietice.

(„De ce anul 1941? Pentru că trebuia să ___________întârziem

cât mai puţin posibil, şi să întârziem cu atât mai

puţin cu cât, în vest, adversarii noştri nu încetau

să-şi sporească puterile. De altfel, nici Stalin

însuşi nu stătea cu mâinile-n sân. Pe ambele

fronturi, timpul acţiona împotriva noastră. Prin

urmare, nu se pune întrebarea: «De ce deja din 22

iunie 1941?», ci «De ce nu mai devreme?». Fără

dificultăţile create de italieni, cu campania lor

18

idioată din Grecia, i-aş fi atacat pe ruşi cu câteva

săptămâni înainte”. (Adolf Hitler, Însemnarea intimă din 15

februarie 1945, în Adolf Hitler, Testament politic, Traducere de Nicolae

Buhmeanu, Editura Samizdat, Bucureşti, 1999, pag. 41)

„Dacă războiul ar fi rămas un război condus de

Germania, nu de Axă, am fi putut ataca Rusia

încă din data de 15 mai 1941. Având la activ

numai victorii totale şi indiscutabile, am fi putut

termina campania înainte de sosirea iernii”. (Adolf

Hitler, Însemnarea intimă din 17 februarie 1945, în Adolf Hitler, Testament

politic, Traducere de Nicolae Buhmeanu, Editura Samizdat, Bucureşti, 1999,

pag. 51))

o Urmare aceloraşi dificultăţi, era nevoit să înceapă

cu forţe militare diminuate atacarea colosului de

la Răsărit.

(„Deşi incapabili deja să reziste în Abisinia şi în

Cyrenaica, italienii au avut tupeul, fără a ne cere

părerea şi fără măcar a ne anunţa, de a se lansa

într-o campanie absolut inutilă contra Greciei.

Dezonorantele lor eşecuri au stârnit contra

noastră ranchiuna anumitor balcanici. De altfel,

acolo trebuie să se caute cauzele rigidizării şi ale

schimbării de atitudine a iugoslavilor, în

primăvara anului 1941.

Acest lucru ne-a determinat, contrar tuturor

planurilor noastre, să intervenim în Balcani, ceea

ce a provocat o întârziere catastrofală în

declanşarea războiului contra Rusiei. Ne-am

consumat acolo unele dintre cele mai bune divizii.

În sfârşit, aceasta ne-a obligat să ocupăm

teritorii imense unde, în alte condiţii, trupele

noastre nu ar fi fost necesare. Ţările balcanice se

cantonaseră voluntar într-o neutralitate

binevoitoare în privinţa noastră. În ceea ce-i

priveşte pe paraşutiştii noştri, aş fi preferat să-i

lansez asupra Gibraltarului, decât asupra

Corintului şi a Cretei”. (Adolf Hitler, Însemnarea intimă din 17

februarie 1945, în Adolf Hitler, Testament politic, Traducere de Nicolae

Buhmeanu, Editura Samizdat, Bucureşti, 1999, pag. 50))

II. De ce Stalin (Djugaşvili pe numele său adevărat – adică în

traducere, «fiul evreului») timp de nu mai puţin de un an şi

jumătate – adică până la contraofensiva sovietică de la

Stalingrad –, opune experimentatei şi, totodată,

19

bineînzestratei cu muniţie armate germane trupe sovietice

alcătuite din etnici ruşi neinstruiţi, neînarmaţi şi flămânzi,

însă constrânşi, prin mitralierele politrucilor care-i mânau

permanent din spate, să lupte mereu în linia I-a? Asta în

condiţiile în care odată cu Stalingradul – şi cu tancurile lui

sovietice de fabricaţie S.U.A. –, Stalin a scos, ca din

pământ, valuri-valuri de trupe de o calitate cu totul opusă

celor decimate sub tirul germanilor, de-acum aproape

îngheţaţi şi aflaţi în retragere dezordonată.

III. De ce marea finanţă internaţională îl aduce pe Hitler la putere

în Germania, îi susţine efortul de înarmare şi, mai cu

seamă, nici până la finele războiului (adică fără

întrerupere – ceea ce înseamnă inclusiv pe toată vremea

Holocaustului) nu încetează să sprijine maşina de război

germană?

(„În realitate, industriaşii şi afaceriştii bogaţi din

cercurile financiar-bancare internaţionale au fost

cei care i-au garantat succesul lui Hitler. După ce

Hitler a pierdut votul popular în cadrul alegerilor

organizate în 1932, în favoarea bătrânului erou de

război, feldmareşalul Paul von Hindenburg,

treizeci şi nouă de lideri din lumea afacerilor, cu

nume cunoscute precum Krupp, Siemens,

Thyssen, Bosch au semnat o petiţie adresată lui

Paul von Hindenburg în care se cerea ca Hitler să

fie numit Cancelar al Germaniei.

Acest târg, care l-a adus pe Hitler la

conducerea guvernului, a fost făcut în casa

bancherului baron Kurt von Schroeder, la 4

ianuarie 1933. Potrivit spuselor lui Eustace

Mullins, la această întâlnire au luat parte de

asemenea şi John Foster şi Allen Dulles de la

firma de avocaţi Sullivan&Cromwell din New York,

care reprezentau Banca Schroeder. Anul următor,

atunci când Rosenberg l-a reprezentat pe Hitler în

Anglia, el s-a întâlnit cu directorul sucursalei de

la Londra a băncii lui Schroeder, T.C. Tiarks, care

era şi director în cadrul Băncii Angliei. Pe toată

durata celui de-al Doilea Război Mondial, banca

Schroeder a acţionat ca agent financiar pentru

Germania, atât în Anglia, cât şi în S.U.A.”. (Jim Marrs,

Guvernarea secretă a Lumii. Istoria secretă ce leagă între ele Comisia

20

Trilaterală, Francmasoneria şi Marile Piramide, Traducerea Nicolo Della

Pupa, Editura Antet, Bucureşti, f.a., pag. 123)

„Însă sursa principală de putere a lui Hitler

venea de la un cartel de chimicale numit I.G.

Farben (numele este prescurtarea de la Interssen

Gemeinschaft Farben). Importanţa sprijinului

acordat de I.G. Farben mişcării socialiste a fost

relevată într-o carte despre cartel, care afirma:

«fără imensele facilităţi de producţie ale I.G.

Farben, departamentul său dezvoltat de cercetări,

variata experienţă tehnică şi concentrarea sa

monopolistă de putere economică, Germania nu

şi-ar fi putut permite să înceapă războiul de

agresiune din septembrie 1939.»

Exista însă o sursă mai puţin cunoscută a

enormei puteri economice de care se bucura I.G.

Farben: Wall Street, SUA. «Fără capitalul oferit de

Wall Street, în primul rând nu ar fi existat nici un

I.G. Farben şi, aproape sigur, nici un Adolf Hitler

şi nici un al doilea război mondial.»

I.G. Farben s-a înfiinţat în 1924, când

bancherul [cetăţean] american Charles Dawes a

contractat o serie de împrumuturi externe

totalizând 800 de milioane de dolari pentru a

organiza marile companii de oţel şi chimicale în

carteluri, printre care şi I.G. Farben. Profesorul

Carrol Quigley defineşte Planul Dawes: «în mare,

un proiect al lui J.P. Morgan.»

Trei companii participante la Wall Street,

Dillon, Read&Co, Harris, Ford&Co, împreună cu

National City, s-au ocupat de trei sferturi din

împrumuturile folosite pentru crearea acestor

carteluri”. (Wilhelm von Angelsdorf, Imperialismul Noii Ordini

Mondiale, Traducerea Johann Dumitrescu, Editura Antet, Bucureşti, f.a., pag.

15)

„(;)Adevărata importanţă a I.G. Farben în

eforturile de război ale lui Adolf Hitler consta în

utilizarea procesului cunoscut ca hidrogenare,

producerea de benzină din cărbune, creată de

cartelul de chimicale I.G. Farben. Germania nu

dispunea de resurse naturale pentru producţia de

benzină, şi acesta a fost unul dintre motivele

pentru care a fost înfrântă în primul război

mondial. Un om de ştiinţă german a descoperit în

1909 procesul de transformare a cărbunelui în

21

benzină (Germania dispunea de mari rezerve de

cărbune), dar procesul tehnologic nu fusese

definitivat în timpul războiului. În august 1927,

Standard Oil a acceptat să participe la un

program de cooperare în domeniul cercetării şi

dezvoltării procesului de hidrogenare, pentru a

rafina petrolul necesar Germaniei pentru a pregăti

cel de-al doilea război mondial.

Şi, în cele din urmă, la 9 noiembrie 1929, cele

două companii gigantice au semnat un contract

de cartel”. (Wilhelm von Angelsdorf, Imperialismul Noii Ordini

Mondiale, Traducerea Johann Dumitrescu, Editura Antet, Bucureşti, f.a., pag.

16)

„După cum s-a exprimat un purtător de cuvânt al

companiei Standard Oil: «I.G. Farben nu va intra

pe piaţa ţiţeiului – şi noi nu vom intra pe piaţa

chimicalelor».

Acest contract de cartel a fost extrem de

important pentru război, căci, până la sfârşitul

războiului, Germania a ajuns să asigure prin

eforturi proprii 75% din necesarul de combustibil

prin sintetizare.

Mai important a fost faptul că aceste uzine nau

fost bombardate de Aliaţi, aşa că, până la

sfârşitul războiului, cam 25-30 de rafinării

germane erau încă funcţionale, fiind afectate în

proporţie de numai 15%”. (Wilhelm von Angelsdorf,

Imperialismul Noii Ordini Mondiale, Traducerea Johann Dumitrescu, Editura

Antet, Bucureşti, f.a., pag. 16)

„William Bramley remarca existenţa

următoarelor conexiuni financiar-bancare

internaţionale: Max Warburg, un important

bancher [cetăţean] german, şi fratele său, Paul

Warburg, care jucase un rol crucial în înfiinţarea

Sistemului Rezervelor Federale din SUA, erau

totodată directori la Interessen Gemeinschaft

Farben sau I.G. Farben(;). La rândul său, H.A.

Metz de la I.G. Farben era director al Băncii

Warburg din Manhattan, care mai târziu a devenit

o parte componentă a lui Chase Manhattan Bank,

ce aparţinea familiei Rockefeller”. (Jim Marrs, Guvernarea

secretă a Lumii. Istoria secretă ce leagă între ele Comisia Trilaterală,

Francmasoneria şi Marile Piramide, Traducerea Nicolo Della Pupa, Editura

Antet, Bucureşti, f.a., pag. 124, 125) „Unul dintre directorii

americani de la I.G. Farben era C.E. Mitchell, care

era şi unul dintre directorii Băncii Rezervelor

Federale din New York şi ai lui National City

22

Bank, aparţinând familiei Warburg. Preşedintele

concernului I.G. Farben din Germania, Herman

Schmitz, era de asemenea şi membru al consiliilor

de administraţie de la Deutsche Bank şi Banca de

Reglementări Internaţionale. În 1929, Schmitz a

fost ales preşedinte al consiliului de Administraţie

al National City Bank, devenită acum Citibank”.

(Jim Marrs, Guvernarea secretă a Lumii. Istoria secretă ce leagă între ele

Comisia Trilaterală, Francmasoneria şi Marile Piramide, Traducerea Nicolo

Della Pupa, Editura Antet, Bucureşti, f.a., pag. 125))

Aşadar?…

CU DUMNEZEU ÎNAINTE!

––––– * * –––––

23

DJUGAŞVILI. NUMELE ADEVĂRAT AL LUI STALIN

„Numele «Djugaşvili» înseamnă în georgiană «fiu de evreu». În

această limbă, pentru evreu se spune literar «uria», dar există de

asemenea şi cuvântul «djuga», sinonim cu «uria», care indică

originea evreilor caucazieni, veniţi aici dintr-o colonie

portugheză. Cealaltă parte a numelui lui Stalin, «şvili», înseamnă

în georgiană «fiu»”. (Traian Romanescu, Marea Conspiraţie Evreiască, Editura Logos, Bucureşti,

1997, pag. 72)

(„Cine a fost Iosif Vissarionovici Stalin?

Se spune că era creştin ortodox de «sânge pur» georgian,

născut la Gori, în Caucazia, şi că pentru un timp a frecventat un

seminar. Deşi există diverse «documente» cum ar fi fotografiile şi

fotocopiile, care pot fi adevărate sau false, fiindcă au apărut după

revoluţia comunistă, ofiţerii Serviciului Secret Român au cules

propriile lor informaţii chiar în Caucazia, în timpul celui de al doilea

război mondial, informaţii care scot la lumină şi dezvăluie, cel puţin

pentru noi, misterul vieţii şi carierei lui Stalin. Ca religie, familia lui se

pare că a fost într-adevăr creştin ortodoxă, dar ca «rasă» Stalin nu era

un georgian pur. De multe ori evreii care trăiesc izolaţi într-o societate

creştină preferă, din comoditate, să adopte în mod formal religia

comunităţii, ca să nu fie priviţi de creştini ca indivizi periculoşi. Dar

asta nu schimbă cu nimic caracterul acestor oameni şi, ori de câte ori

se iveşte ocazia, ei se ridică împotriva religiei adoptive, de a cărei

protecţie nu mai au nevoie şi, ca buni evrei ce sunt de fapt, încearcă

să o distrugă. Stalin, dictatorul roşu, a fost evreu de origine şi în acest

sens există multe probe.

Adevăratul nume al lui Stalin era David Visarion Djugaşvili,

căruia i se mai spunea şi Koşba. Numele de Iosif şi Visarion, pe care le

purtau Stalin şi tatăl său, nu erau folosite de creştinii ortodocşi.

Creştinii nu primeau nume de origine evreiască precum Iosif,

Benjamin, Solomon, Miriam etc., ci nume de origine grecească, slavă şi

latină, pe lângă cele locale. De aici, o primă concluzie: prenumele lui

Stalin indică de la început că este evreu de origine.

Numele «Djugaşvili» înseamnă în georgiană «fiu de evreu». În

această limbă, pentru evreu se spune literar «uria», dar există de

asemenea şi cuvântul «djuga», sinonim cu «uria», care indică originea

evreilor caucazieni, veniţi aici dintr-o colonie portugheză. Cealaltă

parte a numelui lui Stalin, «şvili», înseamnă în georgiană «fiu».

Numele de Koşba sau Koba, sub care era cunoscut Stalin ca

revoluţionar în Caucaz, nu era decât numele legendarului evreu Bar-

Koşba, care în [anul] 165 d.C. a condus o răscoală a evreilor împotriva

romanilor, în timpul domniei lui Hadrian. În această răscoală Bar-

Koşba a fost numit de către marii rabini «Mesia», dar răscoala s-a

24

terminat rău pentru evreime, care a fost împrăştiată de romani în

diferite provincii ale Imperiului. Pentru că adevăratul său nume îi

trăda originea evreiască, Stalin a preferat să-l schimbe cu cel rusesc

de Iosif Vissarionovici Stalin.

Originea îi era trădată şi de trăsăturile feţei. Georgienii sunt în

general oameni înalţi şi bine dezvoltaţi fizic, pe când Stalin avea doar

un metru şaizeci înălţime. Acest fapt i-a obligat pe urmaşi să-l urce pe

un scaun «invizibil» în lăcaşul Mausoleului, ca să apară mai

«impozant» pentru masele care defilau în şiruri nesfârşite prin Piaţa

Roşie din Moscova. Fizionomia lui Stalin era tipic evreiască şi probabil

de aceea, ca să-i ascundă aceste trăsături, toate fotografiile care i se

publicau erau în prealabil retuşate.

Familia, sau mai bine zis familiile lui Stalin au fost de origine

pur evreiască. Prima soţie a lui Stalin era o evreică din Caucaz, Kati

Schwanitz, cunoscută sub numele de Katerina Şvanidze. Ea a fost

mama lui Iacob Davidovici Djugaşvili (de ce Iacob şi nu un nume

autentic rus sau caucazian?), fiul cel mare al lui Stalin, capturat în

timpul războiului de germani, în ziua de 16 iulie 1941, şi dispărut,

probabil executat la sfârşitul războiului. A doua nevastă a fost Nadia

Alleluiah, cunoscută sub pseudonimul de Aleluieva. Fosta secretară

particulară a lui Stalin i-a devenit nevastă, mamă a lui Vasili şi a

Svetlanei Stalin. Nadia Alleluiah a fost asasinată de propriul ei soţ, în

1932, din cauza relaţiei adultere cu evreul Gleizer, el însuşi executat

în acelaşi an din ordinul lui Stalin, ca «troţkist». Sinuciderea Nadiei

Aleluieva a fost o minciună scornită de comunişti pentru a-l apăra pe

Stalin, care îşi ucisese propria nevastă. A treia nevastă a dictatorului

roşu, Rosa Kaganovici, era, cum se ştie, sora faimoşilor Kaganovici,

evrei care deţineau un adevărat control asupra U.R.S.S., fiindcă au

fost singurii care, în ciuda schimbărilor specifice regimului roşu, s-au

menţinut în posturi cheie şi controlau cea mai importantă ramură a

vieţii economice comuniste, industria.

Cel de-al doilea fiu al lui Stalin, Vasili Iosipovici Djugaşvili,

general în armata rusă, căruia i se spunea «Vulturul» pe vremea când

trăia tatăl său, are o faţă tipică de evreu: păr roşu, faţă plină de

pistrui, nări de evreu, urechi mari şi buze groase. Cât timp a trăit

Stalin, fiul lui a locuit la Moscova şi era considerat unul dintre cele

mai respingătoare personaje de la Kremlin.

Fiica lui Stalin, Svetlana, s-a căsătorit în 1951 cu evreul

Mihail Kaganovici, unul din stăpânii Rusiei sovietice. Întrebarea e: de

ce nu s-a căsătorit Svetlana cu un rus oarecare, ci tocmai cu un

evreu? Fireşte, pentru că şi ea era evreică şi respecta normele

Talmudului, care interzice evreilor să se căsătorească cu ne-evrei,

pentru a nu altera «poporul ales de Dumnezeu».

Între anii 1949-1950, Svetlana Stalin a fost în relaţii amoroase

cu ziaristul evreu Alexei Keplen. Svetlana ar fi putut găsi uşor în

«paradisul» creat de tatăl ei un iubit rus. Dar, cum ruşii de atunci şi de

25

azi sunt doar sclavi ai evreimii ascunse sub pseudonime, ei nu şi-ar fi

putut permite să întreţină relaţii cu «elita evreiască» reprezentată de

Svetlana Iosipovici Djugaşvili.

Cum se explică faptul că georgianul de «sânge pur» s-a

preocupat de problema naţională evreiască încă din 1912? În acel an,

Djugaşvili a scris un articol intitulat «Problema naţională şi socialdemocraţia

», în care se ocupa în principal de problema naţională

evreiască. Articolul a fost publicat la Viena în numerele 3, 4 şi 5 din

1913 ale revistei «Prosvescenie». Stalin amintea că există un număr

mare de evrei în Daghestan şi Caucazia, adică ţara lui de origine, şi se

ocupa de posibilitatea organizării evreimii într-o naţiune. Înainte de a

scrie acest articol, Stalin a consultat o bi[bli]ografie vastă pe această

temă, printre care «Problema naţională» a lui Springer, «Problema

naţională şi social-democraţia» a lui Bauer, ambii evrei(;), şi

protocoalele celui de-al IV-lea, al VI-lea şi al VII-lea Congres Evreiesc,

care au avut loc la Bielostok (Polonia) în aprilie 1901, la Zürich

(Elveţia) în aprilie 1905 şi la Lvov (Polonia) în decembrie 1906, ca şi

protocoalele celui de-al VIII-lea şi celui de al IX-lea Congres al Bundului

evreiesc, desfăşurate în septembrie 1910 la Lvov şi iunie 1912 la

Viena. De ce acorda Stalin atâta interes problemei internaţionale a

evreilor, cu mult înainte de revoluţia comunistă?”… (Traian Romanescu, Marea

Conspiraţie Evreiască, Editura Logos, Bucureşti, 1997, pag. 72, 73)

„Orice persoană cu judecată care nu se lasă influenţată de

presă înţelege fără mari dificultăţi că nici un ne-evreu nu ar fi putut

anihila din interiorul Rusiei puterea organizată de zecile de evrei(;)

creatorii statului sovietic. Şi nici un ne-evreu, spre exemplu Stalin

(dacă n-ar fi fost evreu de origine) n-ar fi fost tolerat şi ajutat de un

grup de evrei ca Apfelbaum (Zinoviev), Rosenfeld (Kamenev), Sobelsohn

(Radek) etc., să îl elimine pe unul de-ai lor, cum a fost cazul lui

Bronstein (Troţki)”. (Traian Romanescu, Marea Conspiraţie Evreiască, Editura Logos, Bucureşti,

1997, pag. 87)

„Orice om «fără experienţă politică», dar cu capul limpede ştie

că atunci când este vorba despre o bandă de asasini, cum a fost cea a

organizatorilor şi conducătorilor revoluţiei bolşevice, nu poate exista

niciodată înţelegere între membrii ei şi că, mai devreme sau mai

târziu, vor apărea rivalităţi interne, diferenţe care vor conduce la

lichidarea celui mai slab. Aşa s-a întâmplat între Stalin şi Troţki şi mai

târziu între Stalin şi Kamenev, Buharin, Radek etc. Nu este vorba aici

de antisemitism, ci de o simplă rivalitate tribală”. (Traian Romanescu, Marea

Conspiraţie Evreiască, Editura Logos, Bucureşti, 1997, pag. 87)

„Evreii din Occident şi instrumentele lor recrutate dintre

creştini au dat lumii o versiune greşită despre luptele interne din

Rusia, ca să creeze impresia că cei «câţiva» evrei amestecaţi «din

întâmplare» în revoluţia bolşevică au fost excluşi şi înlocuiţi cu «ruşi

antisemiţi» şi că nici comunismul nu este altceva decât o nouă

«reeditare» a vechiului imperialism ţarist, la fel de antisemit ca şi acela.

26

Ignoranţa Occidentului cu privire la organizarea secretă şi la

conducerea omorurilor din Rusia, dar mai ales cu privire la adevărata

naţionalitate a autorilor a permis ca minciunile iudeo-masoneriei să ia

locul adevărului”. (Traian Romanescu, Marea Conspiraţie Evreiască, Editura Logos, Bucureşti,

1997, pag. 87)

„Cei implicaţi în conspiraţia iudaică mondială au adus lumea

în starea de confuzie de astăzi. Evreii nu sunt proşti şi ştiu ce fac.

Singurii care nu înţeleg ce se întâmplă sunt ne-evreii. Câteva milioane

de evrei organizaţi şi lucrând pe ascuns sunt pe punctul de a distruge

viaţa şi fericirea tuturor popoarelor lumii.

În ciuda luptelor interne pe care le-a dus împotriva fraţilor săi

rivali, Stalin şi-a interpretat fără cusur rolul în conspiraţie – tocmai de

aceea masoneria iudaică americană i-a cedat cu atâta uşurinţă

jumătate din Europa şi aproape toată Asia”. (Traian Romanescu, Marea Conspiraţie

Evreiască, Editura Logos, Bucureşti, 1997, pag. 87)

„Lupta dintre Stalin şi Troţki a fost o consecinţă firească a

morţii lui Lenin. Întotdeauna când moare un dictator moştenitorii lui

se luptă pentru a-i lua locul. Aşa s-a întâmplat şi în Rusia.

Iudaismul occidental ţipa că «georgianul» Stalin a înlăturat «vechea

gardă» (evreiască) a lui Lenin prin procese şi epurări. Şi chiar aşa s-a

întâmplat. Stalin a înlăturat vechea gardă leninistă, dar numai pentru

a o înlocui cu alta asemănătoare. Mai abil decât Troţki în materie de

intrigi politice şi cu ajutorul evreilor Apfelbaum, Rosenfeld, Sobelsohn

sau, cum se prezentau ei, Zinoviev, Kamenev, Radek, şi alţii, Stalin a

reuşit să învingă. Dar asta nu a schimbat cu nimic natura regimului

comunist, politica lui şi soarta poporului rus”. (Traian Romanescu, Marea

Conspiraţie Evreiască, Editura Logos, Bucureşti, 1997, pag. 87))

––––– * * –––––

27

Ceea ce-i neadevărat nu

devine adevărat prin împrejurarea

că-i naţional; ceea ce-i injust nu

devine just prin aceea că-i naţional.

Naţionalitatea în margenile

adevărului.

Mihai Eminescu, Manuscrisul Din

şedinţele Societăţii România Jună.

Naţionaliştii şi Cosmopoliţii, în Mihai

Eminescu, Opere, vol. IX, Ediţie critică

întemeiată de Perpessicius, Editura

Academiei Române, Bucureşti, 1980,

pag. 457

SECRETUL SABIEI DE FOC

SAU CUM E CU PUTINŢĂ

FENOMENUL LEGIONAR

(constituie, în fapt, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită a lucrării

Surâsul Legiunii. Sau cum înţeleg eu Legionarismul

Românesc, Editura Cartea Universitară, Bucureşti, 2006)

28

„Nu fiţi luptători fără să vă fi adaptat

şi perfecţionat o tehnică a contactului cu

Dumnezeu. O contactare a infinitului, cu

ajutorul inimii smerite.(;)

Învăţaţi ritmul larg al respiraţiei

plantelor şi stelelor. Nu rămâneţi în respiraţia

grăbită a fricii sau urii. Luaţi-vă zalele

răbdării şi păcii interioare. Rugaţi-vă înainte

de a porunci sau de a da sfaturi altora. Nu

intraţi în destinul colectiv fără să vă fi găsit

pe voi, fără să ştiţi cum să ţineţi luminile din

lăuntru aprinse”.*

*Vasile Posteucă, Destinul imperial

al românilor. Dumnezeu, Neamul, Omul, Editura

Criterion Publishing, Norcross, GA, U.S.A., f.a.,

pag. 62

29

Dragul meu cetitor

Dragă semene,

Gândurile pe care le citeşti acum sunt mai degrabă

o mărturisire decât o prefaţă propriu-zisă (al cărei

echivalent îl reprezentau la prima lor ediţie). Sau decât un

tratat elementar (pe care îl preînchipuie, poate, acum).

Deşi se referă la o monografie legionară, sunt

scrise de un nelegionar. De către un român care nu se

consideră nici favorabil legionarilor, nici împotriva lor. Şi

care nici măcar nu este de profesie istoric. Ci doar un

semen al tău pe care, unul dintre editorii autoangajaţi întrun

demers monografic despre Ion Moţa şi Vasile Marin, l-a

invitat să-ţi împărtăşească, pe-atât cât permite spaţiul unei

introduceri, din sentimentele şi gândurile pe care i le-a

prilejuit întâlnirea cu scrisul militant al acestor doi

comandanţi legionari. Aceasta din unicul considerent că,

anterior, alcătuisem şi publicasem testamentele politice a

şase dintre Martirii Neamului, între care treimea de

conducere a Legiunii – Codreanu, Moţa şi Marin – (alături

de Eminescu, Antonescu şi Iorga1), cu înseşi cuvintele

fiecăruia dintre ei, prin asamblare logică de IDEI CITATE.

1 Cu care, cu tustrei, aceasta se află în deplină unitate ideatică.

30

Sunt conştient că, acceptând invitaţia, îmi asum o

responsabilitate imensă. Din cel puţin următoarele şapte

motive:

1) „Fenomenul legionar a fost şi este cel mai intens

supus denaturării”2.

2) „Mişcarea Legionară nu a avut niciodată şansa

unui proces fair play, cu dreptul de a-şi prezenta

punctul de vedere şi a se apăra”3.

3) Aproape „toate opiniile câte s-au exprimat până

astăzi despre Mişcarea Legionară, cu excepţia

acelora ale legionarilor înşişi, au la bază în

exclusivitate informaţii dintr-o singură sursă, cea

a adversarilor ei, fie că aceştia sunt democraţii

de dinaintea ultimului Război mondial, fie că ei

sunt de-a dreptul comunişti, situaţi – deci – într-o

postură politică diametral adversă”4.

4) „Între feluritele regimuri şi guvernări care s-au

succedat în România în ultimii 60 de ani5 (iau în

calcul şi(;) ani[i] postrevoluţionari(;)) există un

element de continuitate, un punct comun în

comportamentul lor politic: antilegionarismul6”7.

2 Gheorghe Buzatu, Despre legionari şi legionarism, prefaţă la monografia Corneliu Zelea

Codreanu şi epoca sa, Editura Criterion Publishing, Norcross, GA, U.S.A., 2001, pag. 7

3 Ion Varlam, PseudoRomânia. Conspirarea deconspirării, Editura VOG, Bucureşti, 2004, pag.

332

4 Ion Papuc, Cu faţa spre trecut. Portrete şi ideologii, Editura Vergiliu, Bucureşti, 2005, pag. 367

5 Pentru pertinenta actualizare a numărului de ani, accentuez că textul

este publicat în 2001.

6 „Legionarii au fost loviţi din toate direcţiile. Au făcut ani grei de

puşcărie după 23 august 1944, dar şi înainte de venirea la putere a

31

5) „Ne-a fost impusă cu consecvenţă o adevărată

dogmă ideologică, fundamentată pe mitul

propagandistic al «sălbăticiei» legionare(;)…

Legionarismul a devenit astfel imaginea publică

a tuturor relelor de ieri şi de azi”8. „Atât de mult

au fost repetate aceste lucruri, atâta cerneală sa

vărsat şi atâta patimă a fost investită în

această denigrare concertată, încât pentru

anumite minţi comode problema nici nu mai

merită discutată9”10.

6) „Istoria constă din a pune întrebări trecutului,

astfel ca răspunsurile să fie învăţăminte

călăuzind prezentul şi(;) pregăti[nd] viitorul”11.

comuniştilor!” (Ion Coja, Legionarii noştri, Editura UMC, Bucureşti, 2001, pag. 9)

„Înainte de 1944, regimul de detenţie a fost evident mai dur pentru

legionari decât pentru comunişti! Şi tot aşa mai departe, după 1944,

regimul de detenţie a fost mai dur pentru legionari decât pentru

ceilalţi! Culmea, o serie de legionari deţinuţi politici înainte de 1944,

condamnaţi politic de(;) burghezo-moşierimea noastră, au rămas în

temniţă şi după «Eliberarea din august 1944». Unii dintre aceştia au

fost eliberaţi abia în 1964!” (ibidem, pag. 9) … „Nu ştiu ce alte trăsături

comune vor fi având Armand Călinescu şi Petre Roman, dar una este

sigură: antilegionarismul, care pe primul l-a împins la crimă, pe celălalt

la minciună. (Printre altele, minciuna cu legionarii implicaţi în

evenimentele de la Târgu Mureş, în martie 1990!)”, ibidem

7 ibidem

8 Răzvan Codrescu, În căutarea Legiunii pierdute, Editura Vremea, Bucureşti, 2001, pag. 9, 10

9 „Când se rosteşte numele(;) Mişcării Legionare, multora li se pare că

ştiu totul dinainte…”, ibidem, pag. 10

10 ibidem

11 Şerban Milcoveanu, Tactica şi strategia în întrebări cu sau fără răspuns, Tipografia TCM

Print, Bucureşti, 2001, pag. 61

32

7) „Naţiunile sunt independente şi suverane în

măsura în care au şi practică gândirea critică

concluzivă”12.

Aşadar, consider, împreună cu Răzvan Codrescu,

că „nici un cuget drept şi nici o inimă curată nu poate ocoli

anumite întrebări demistificatoare”13. Cu-atât mai mult cu

cât, în marasmul de astăzi, care se agravează zi după zi,

Neamului nostru îi lipsesc, „într-o proporţie îngrijorătoare,

orizontul spiritual, cultural şi politic necesar marilor

primeniri istorice”14. Cu-atât mai mult cu cât, deşi „istoria

românească mai veche nu fusese lipsită de mari conştiinţe

misionare, în frunte cu Eminescu15, (;)niciodată duhul

misionar nu mai pătrunsese atât de adânc în gândul,

simţirea şi fapta unei întregi generaţii. Căci «miracolul

interbelic» românesc – în măsura în care a existat unul –

stă mai cu seamă în acest flux creator, pornit dinspre elite

şi răspândit până-n rândurile largi ale poporului. N-au

existat în această generaţie numai mari personalităţi

creatoare, aglomerate ca-n nici o altă epocă în istoria

românilor, ci şi un larg front «popular» de luptă şi creaţie

naţională, catalizat îndeosebi de tinerimea legionară”16. Iar

istoriografia din România, „încă tributară(;) cenzurii

ideologice, n-a ajuns până acum, din nefericire, să

analizeze şi să evalueze fără prejudecăţi complexul

12 ibidem, pag. 15

13 Răzvan Codrescu, În căutarea Legiunii pierdute, pag. 107

14 ibidem, pag. 163

15 „părintele ideologiei naţionale moderne în evoluţia noastră” (Octavian

Goga, Mustul care fierbe, Editura Scripta, Bucureşti, 1992, pag. 53) şi „cel mai echilibrat

creier politic al României în creştere”., ibidem

16 Răzvan Codrescu, În căutarea Legiunii pierdute, pag. 107

33

fenomen legionar, unic nu doar pe plan românesc, ci, în

anumite privinţe, chiar pe plan european17”18.

Însă, voiesc să fim bine înţeleşi, încă de la început:

fireasca şi, mai mult poate decât oricând, necesara punere

a întrebărilor demistificatoare nu trebuie nicidecum să

însemne căderea în extrema cealaltă, în hiperbolizarea

legionarismului, în negarea până şi a putinţei de-a avea şi

el, ca orice este omenesc, imperfecţiuni. Aşadar, un

demers investigativ întreprins cu onestitate şi cuviincioşie,

fără nici cel mai mic resentiment sau idee preconcepută.

Şi tot esenţial, aplecarea asupra oricărei opinii sau surse

întâlnite, indiferent de gradul de concordanţă al acesteia

cu versiunea «politic corectă» asupra fenomenului şi a tot

ce este conex lui; ba chiar cu cea legionară, când există.

Intuiţi desigur că, străduindu-mă să privesc lucrurile

în această manieră, optez, în mod necesar, pentru o

onorare NEconvenţională a invitaţiei căreia-i dau curs.

Adică o voi folosi doar ca pretext pentru a «zburda» pe arii

cu mult mai largi, şi a te invita la corelaţii de ordin

îndepărtat între elemente aparent fără nici o legătură cu

subiectul. Între altele, schiţez chiar o ipoteză, după cât

cunosc, cu totul inedită asupra celei de a doua conflagraţii

mondiale.

Toate acestea preferând să aduc în discuţie, cu

precădere, aspecte abordate puţin ori chiar deloc în

cercetările care Dumnezeu m-a privilegiat să-mi ajungă

17 „Concluzie la care au ajuns mai mulţi analişti străini, printre care

şi(;) Armin Heinen, autorul celei mai ample monografii dedicate până

astăzi fenomenului legionar: Die Legion «Erzangel Michael» in

Rumänien. Soziale Bewegung und politische Organisation. Ein Beitrag

zum Problem des internationalen Faschismus, Südosteuropäische

Arbaiten, München, 1986 (558 pp.)”, ibidem, pag. 107

18 ibidem

34

sub ochi. Indiferent dacă sunt au ba comode Legiunii

şi/sau oricui altcuiva.

În foarte puţine cuvinte spus, după contactul ce lam

avut cu scrisul naţionalist românesc, cu cele şase

personalităţi cărora, puţin mai devreme, aminteam că leam

redactat, cu înseşi cuvintele lor, testamentele politice,

dar nicidecum numai cu ele: consider că mesajul ideatic

legionar, conţinut esenţialmente în scrisul lui Codreanu,

Moţa şi Marin, este sinteza celor patru Sfinte Evanghelii,

trăită şi mărturisită întru mucenicie, cel puţin de către ei

trei – gânditori şi militanţi ai ortodoxiei creştine, implicit ai

românismului autentic.

Motiv pentru care îmi este peste putinţă să dau crezare

celor ce caută să acrediteze teze precum aceea a

susţinerii de către Hitler a Mişcării Legionare; a fascismului

Gărzii de Fier, ori a (sic!) subordonării sale faţă de

Moscova.

Mai mult, nu exclud absolut deloc, cel puţin ca

ipoteză de lucru, posibilitatea ca însuşi Războiul al II-lea

mondial să nu fi fost decât o imensă, perversă şi

sângeroasă cacialma, etapă strategică a obţinerii multtrâmbiţatei

globalizări, adică a statului unic planetar.

Îmi stăruie în minte cuvintele încredinţate hârtiei în

1945, pe-ascuns, de Constantin Rădulescu Motru, în

jurnalul său secret: „Victoria pe care o urmăresc aliaţii este

în contra naţionalismului, iar nu contra industrialismului,

sau chiar a militarismului german. De-aceea Roosevelt, în

discursul pe care avea să-l pronunţe, dacă nu murea,

vorbeşte de bunele relaţii între naţiuni, şi(;) acelaşi limbaj îl

ţine şi urmaşul său Truman, înaintea Congresului Statelor

Unite. Aceeaşi cauză explică şi apropierea dintre Statele

Unite ale Americii şi Republicile sovietice(;): ura pe care o

35

au amundouă în contra ideologiei naţionaliste”19. Şi, nu

întâmplător „toţi miniştrii noştri se întrec, care mai de care,

să facă abstracţie de diferenţele de etnicitate în numirile

de funcţiuni şi în măsurile de legislaţie administrativă şi

şcolară. În Moldova sunt preferaţi evreii, iar în Transilvania

ungurii. La noi adevăratul înţeles al cuvântului fascist, nu

este altul decât naţionalist”20.

Însă, nota bene, doar naţionalist român, căci, îşi continuă

acelaşi Constantin Rădulescu Motru confesiunea, „pentru

anii, câţi îmi vor fi daţi să mai trăiesc, cititul nepotolit pe

care-l practicam mai înainte ar fi chiar pentru mine un izvor

de veşnică nelinişte şi mâhnire. (;)Se vor publica în

România numai scrieri politice de patimă adâncă, dar de

gândire superficială. În ziaristică vor domina intelectualii

evrei, cari au talentul să scrie despre orice, şi în fond

despre nimic serios. Se va continua propaganda de astăzi

în contra rasismului şi a tiraniei hitleriste, simple pretexte

pentru evrei de a ascunde sub ele, pentru ochii românilor,

adevăratele lor interese. Intelectualii români(;), de frica

cenzurii, căci cenzura va dura şi după încheierea păcii,

(;)se vor mărgini la banalitate. Publicaţiile cu conţinut

filosofic, cu deosebire, se vor reduce la repetarea clişeelor

preferate de partidul de la guvern”21.

Dar cum s-ar putea ca două sisteme politice şi

economice atât de trâmbiţat contradictorii între ele –

capitalismul şi comunismul –, respectiv cele două

omnipotente «superputeri» mondiale, chiar şi numai să

sugereze cuiva tabloul a două braţe, aparent

independente şi opuse, ale unuia şi aceluiaşi creier

arhipotent dar greu vizibil?

19 Constantin Rădulescu Motru, Revizuiri şi adăugiri, vol.III, Editura Floarea Darurilor,

Bucureşti, 1999, pag. 169, 170

20 ibidem, pag. 170

21 ibidem, pag. 37

36

M-a frământat această întrebare. Am forat. Şi astfel,

în spiritul fidelităţii faţă de obiectivitatea ştiinţifică, aşa

precum am precizat şi cu alt prilej22, nu pot face abstracţie

nici de faptul că în consistentul dicţionar de personalităţi

evreieşti, scris numai de autori evrei, tradus în româneşte

de un colectiv condus de o evreică şi publicat în anul 2001

la editura Hasefer – oficial evreiască, Karl Marx este

prezentat ca «descendent (atât după mamă cât şi după

tată) al unei lungi genealogii de rabini», iar o seamă dintre

conducătorii la vârf ai loviturii de stat bolşevice şi, totodată

ai regimului comunist sovietic sunt şi ei prezenţi.

De asemenea, în acelaşi spirit de onestitate

ştiinţifică, nu pot nesocoti nici elemente precum:

– prezenţa în acelaşi dicţionar de personalităţi

iudaice, a unei ample rubrici biografice dedicate

bancherilor Rotschild;

– sau includerea în prestigioasa lucrare Iluştri

francmasoni (apărută în 1999 la Editura

Nemira), atât a lui Hitler cât şi a lui Mussolini, în

contextul în care analiza comparativă a celor

două culegeri biografice, reliefează prezenţa,

deloc rară, în lume, la nivelul conducerii

francmasonice superioare a unor proeminente

personalităţi evreieşti.

Prin urmare, la aflarea unor astfel de ştiri, este oare

nejustificat din parte-mi nu să contest, ci să manifest doar

22 În interviul pe care doamna doctor Irina Airinei, redactor la Radio

România Cultural, mi l-a luat în ziua de 9 august 2005, privitor la

lucrarea Testamentul politic al lui Mihai Eminescu. Interviu publicat

sub formă de broşură, în acelaşi an, la editura bucureşteană Cartea

Universitară.

37

o circumspecţie metodică, descartiană dacă vrei, asupra

veridicităţii felului în care, manualele contemporane de

istorie şi majoritatea mass-mediei oficiale comentează, de

exemplu, realităţi de răscruce ale istoriei universale, cum

sunt al doilea Război mondial, capitalismul şi comunismul?

Sigur, cetitorul meu drag, parcă te-aud deja cum,

perfect legitim, mă vei întreba acum cu stupoare:

«– Bine, dar asta, domnule Crişan, înseamnă

că dumneavoastră luaţi în calcul inclusiv ipoteza

extraordinară că Hitler, adică persoana care a

ordonat şi condus un genocid asupra evreilor, era,

de fapt, agent iudaic? Ori asta-i culmea

absurdităţii!… Afară doar dacă susţineţi că de

Holocaust este vinovat cu totul altcineva, sau chiar

negaţi existenţa Holocaustului.»

Iar întrebarea ta e mult prea gravă şi mult prea

esenţială spre-a mă preface, chiar în condiţiile actualei

legislaţii penale, că n-am auzit-o.

Aşadar îţi răspund. Şi, fără a nega nici existenţa

genocidului în masă asupra evreilor, nici rolul deţinut de

Hitler în desfăşurarea lui, îţi redau întocmai, şi sub

beneficiu de inventar, o suită de paragrafe pe care le

găseşti în lucrarea: Protocoalele Kogaionului. Teze şi

ipoteze consemnate şi autentificate de Ion Coja pentru a

se înţelege şi evalua corect Contenciosul Româno-

Evreiesc, inclusiv – aşa numindu-l unii – «Holocaustul din

România».

Iată-le:

„În mediile interesate şi cât de cât informate asupra

celor petrecute în anii aceia, circulă teorii şi teze care

leagă chiar derularea Holocaustului de o complicitate

38

evreiască, a unor evrei, a unor lideri evrei, a unor interese

evreieşti. Este exclus ca liderii evrei de azi să nu cunoască

aceste teze, care incriminează în modul cel mai sever cu

putinţă. Opinia publică aşteaptă o dezminţire categorică şi

bine argumentată din partea evreimii, a celor în drept, dar

şi datori s-o facă, prin care să se pună capăt acelor

speculaţii care dau Holocaustului o dimensiune şi mai

odioasă decât cea reală. Probabil reală!…

Avem în vedere pe cei care leagă desfăşurarea

Holocaustului de teoriile rasiste la care au aderat mulţi

lideri de conştiinţă evrei, chiar înainte de instalarea la

putere a nazismului, teorii potrivit cărora omul trebuie să

intervină pentru îndepărtarea din viaţă sau de la procreaţie

a exemplarelor umane tarate, biologic nereuşite. Nici un

popor nu duce lipsă de asemenea «rebuturi» umane. Viaţa

de ghetou a dus şi la apariţia unui mare număr de evrei

degeneraţi, a unor «evrei de calitate inferioară». Ipoteză

prezentată de B.B.C., cu ani în urmă şi aparţinând unui

istoric englez, potrivit căruia lagărele naziste de

concentrare şi exterminare i-au «selectat» îndeosebi pe

evreii care nu corespundeau unor parametri antropometrici

anumiţi. Semnul de recunoaştere a acestor evrei de

calitate inferioară se pare că a fost în primul rând sărăcia,

neputinţa de a accede la un standard de viaţă cât de cât

civilizat. Oricum, este bine cunoscut faptul că atunci când

Hitler le-a cerut evreilor să părăsească Germania, nu toţi

evreii au putut şi au avut unde să plece. Se pare că liderii

comunităţii evreieşti au fost cei care au decis, prin liste

înaintate oficialităţilor germane, care evrei urmau să plece

din Germania, salvându-se astfel, şi care evrei rămâneau

în Germania, pentru a umple lagărele de exterminare!

Ceva similar s-a petrecut şi în Basarabia. Cu puţin înainte

de declanşarea războiului au părăsit Basarabia zeci de

familii de evrei bogaţi, informaţi asupra faptului că

urmează a se petrece în Basarabia evenimente grave,

39

scăpate de sub controlul legilor. La fel cum, în aceiaşi ani,

plecarea în Palestina salvatoare nu era accesibilă tuturor

evreilor din România, ci se făcea după anumite criterii,

inclusiv criterii biologice: tinereţe, înzestrare fizică şi

intelectuală, stare de sănătate perfectă etc.(;)

Surse orale evreieşti acreditează ideea că printre

evrei este destul de bine cunoscută această

cutremurătoare dimensiune a Holocaustului! Numai că

interdicţia de a comenta în public această stupefiantă

eventualitate este absolută pentru evrei.

Cât priveşte teza (ipoteza) istoricului englez, acesta

şi-a prezentat-o sub forma unei piese de teatru care, a

doua zi după premieră, a fost interzisă de cenzura

britanică, gest care nu se mai petrecuse de câteva secole

în Anglia. În motivaţia intervenţiei, organele de cenzură au

afirmat că nu pun în discuţie interpretarea dată

Holocaustului, asupra căreia numai specialiştii se pot

pronunţa, ci iau în consideraţie sensibilitatea celor care au

suferit în Holocaust şi pe care îi va răni prea dureros teza

autorului. Din păcate nici până azi specialiştii, în primul

rând specialiştii evrei în istoria Holocaustului, nu au dat

răspuns cumplitelor acuzaţii formulate de autorul englez, al

cărui text şi ale cărui argumente, au rămas necunoscute,

au fost scoase din circuitul public al informaţiilor”23.

Iar, ca replică, tu îmi vei spune, că, din respectivul

citat nu reiese nicidecum că Hitler le-ar fi fost evreilor

subordonat, ci doar că liderii acestora, chiar dacă or fi

operat acea cutremurătoare selecţie, nu e exclus s-o fi

făcut împotriva voinţei lor ea fiind, în condiţiile descrise,

23 Ion Coja, Protocoalele Kogaionului. Teze şi ipoteze consemnate şi autentificate de Ion Coja

pentru a se înţelege şi evalua corect Contenciosul Româno-Evreiesc, inclusiv – aşa numindu-l

unii – «Holocaustul din România», Uniunea Vatra Românească, Editura Ţara Noastră,

Bucureşti, 2004, pag. 13-15

40

singura posibilitate de a-şi salva măcar o parte din

conaţionali.

Şi-ar fi neonest să-ţi tăinuiesc că şi eu mi-am spus

la fel. Din fericire însă am găsit un început de speranţă că

pot ieşi din impas – următoarea lămurire editorială, aflată

la pagina 204, în monografia Horia Nestorescu Bălceşti,

Ordinul Masonic Român: „Nu am publicat, deşi am avut la

dispoziţie, listele membrilor lojilor pur evreieşti, aflate în

subordinea Ordinului B’nei B’rith (Fiii Alianţei24), Districtul

24 Alianţă pe care Alexandru Şafran, o explică astfel:

„Dumnezeu i se revelează lui Abraham, în mod individual, în

Ţara Sfântă şi îi porunceşte printr-o miţva, care va primi mai târziu pe

Sinai confirmarea sa toraică de a aplica «pecetea» naturală, de a

înscrie «semnul» fizic al alianţei Sale cu el şi cu posteritatea sa, în

carnea sa. Dumnezeu a prescris circumcizia lui Abraham şi a

descendenţilor săi, pentru a stabili pentru întotdeauna nu doar

legătura dintre El, patriarhul evreu, şi rasa sa, viitorul Israel, ci şi, în

acelaşi timp, legătura dintre El şi pământul «peregrinărilor» lui

Abraham, viitorul Ereţ-Israel”., Alexandru Şafran, Poporul lui Israel şi Ţara lui

Israel. Israel, «inima naţiunilor»; Ereţ-Israel, sufletul universului, Curs ţinut la Universităţile din

Geneva, Amsterdam şi Jyvaskyla (Finlanda), la Trinity College din Cambridge şi la Sorbona.

Expunere prezentată la Paris, la Conferinţa rabinică europeană. În volumul: Alexandru Şafran,

Israel şi rădăcinile sale, Editura Hasefer, Bucureşti, 2002, pag. 58, 59

„Ereţ-Israel, Ţara lui Israel”.(ibidem, pag. 26) „Chiar înainte de a alege

Israelul, şi alegând Ereţ-Israel, Dumnezeu proclamă că întregul

pământ şi cu tot ce cuprinde acesta sunt ale lui”. (ibidem) „Israel este

omul şi poporul prin excelenţă. Israel «este numit om», căci el este

principiul vital al omului; Israel este numit popor, căci el este «inima

naţiunilor», potrivit specificării Zoharului şi a lui Rabi Iehuda Halevi

(sec. XII)”., ibidem, pag. 27

„Dumnezeu, pedepsind Israelul, nu îi retrage niciodată dreptul

asupra ţării pe care El i-a dat-o pe veci(;). De altfel, Israel nu poate

renunţa la Ereţ-Israel, căci nu renunţi la un angajament uman şi la o

promisiune divină, nu se separă de o moştenire umană şi de un dar

divin”., ibidem, pag. 31, 32

41

„Israel rămâne pentru totdeauna proprietarul uman al Ţării

care aparţine lui Dumnezeu, şi pe care El a oferit-o poporului Său”.

(ibidem, pag. 32) „Ereţ-Israel trăieşte în inima lui Israel, căci Ereţ-Israel

este «soţia sa din tinereţe». Ereţ-Israel nu l-a schimbat pe Israel

pentru un alt popor; Israel nu a schimbat Ereţ-Israel pentru o altă

ţară. Israel şi Ereţ-Israel rămân deci indisolubil uniţi unul cu celălalt,

căci ei rămân, ambii, uniţi cu Dumnezeu. Ori Dumnezeu nu a schimbat

poporul Său cu un altul”., ibidem, pag. 33

„Israel trebuie să se identifice cu miţvot, cu poruncile divine

cuprinse în Tora”., ibidem, pag. 25

„Tora constituie instrumentul spiritual al lui Dumnezeu pentru

Creaţia lumii, iar miţvot constituie instrumentul practic al omului

pentru perfecţionarea lumii”., ibidem

„Întreaga Tora, scrisă şi orală”.,ibidem, pag. 49

„Tora scrisă ne încredinţează secretele limbii sale originare,

ebraica, ca şi ale poporului ebreu”., ibidem

„Tora orală(;) reflectă structurile mentale proprii lui Israel şi

obţine aplicarea sa completă în Ereţ-Israel”., ibidem

„Dumnezeu oferă Tora oricui, cu condiţia ca ea să fie

acceptată în totalitate, în unitatea ei material-spirituală. Dar numai

Israel a acceptat-o cu această condiţie; el s-a angajat să o aplice

pretutindeni şi să o realizeze în Ereţ-Israel”., ibidem, pag. 52

„Promulgarea Torei lui Dumnezeu pe Sinai declanşează întradevăr

sin a, ura naţiunilor lumii împotriva poporului lui Dumnezeu.

Popoarele pământului nu-i iartă lui Israel faptul de a fi acceptat ceea

ce ele au considerat inacceptabil”. (ibidem, pag. 52, 53) „Popoarele

pământului atacă deci Poporul lui Dumnezeu, Poporul Torei, a cărui

privire pătrunzătoare supără, a cărui voce persuasivă deranjează, a

cărui prezenţă irită.

Popoarele pământului, atacând Israelul vor, de fapt, să-l atace

pe Dumnezeu, a cărui Tora au refuzat-o, a cărui suveranitate au

respins-o: «Ele urăsc Israelul, deoarece îl urăsc pe Dumnezeu».

Popoarele pământului «ridicându-se împotriva lui Israel, se ridică

împotriva lui Dumnezeu». Dar ele nu-L pot sesiza, nu-L pot atinge

decât prin Israel”., ibidem, pag. 53

42

Nu comentez…

Ci, doar continui citarea:

„Prin alianţa carnală a circumciziei şi alianţa spirituală a Torei,

Dumnezeu stabileşte legătura integrală, totală, în acelaşi timp

materială şi spirituală, dintre israelit, poporul lui Israel şi ţara lui Israel.

Alianţa circumciziei este o miţva a Torei, «care echivalează cu

toate celelalte miţvot». Iată de ce, notează Gaonul din Vilna, miţva

circumciziei este denumită pur şi simplu brit, «alianţă», căci

adăugându-se celorlalte şase sute douăsprezece miţvot (valoarea

numerică a cuvântului brit este de 612) ea completează numărul 613,

numărul total de miţvot al Torei.

Alianţa Torei este, de asemenea globală, căci Tora conţine toate

miţvot; iar singură miţva «studierii Torei» echivalează cu toate

celelalte miţvot”., ibidem, pag. 59, 60

„«Alianţa» care uneşte pe Israel de Dumnezeul său «este

eternă», «nu va fi ruptă niciodată», «nu e revocabilă»; este o «alianţă

de sare»: sarea nu se schimbă”., ibidem, pag. 65

„Confirmarea ataşamentului Său indestructibil faţă de Israel se află în

faptul că Israel trăieşte: el nu poate fi doborât în pofida suferinţelor pe

care le suportă. «Orice armă făurită împotriva lui va fi

neputincioasă»”., ibidem, pag. 65

„Într-adevăr, Israel trăieşte, nu se schimbă. Nu numai că

trăieşte, dar el nu se schimbă. El este mereu, în esenţa sa, în structura

sa fundamentală acelaşi”.,ibidem, pag. 64

„Uitarea de sine provocată de uitarea de Dumnezeu, de Tora(;),

antrenează păcatul cel mai grav, acela comis prin neglijenţă”.(ibidem,

pag. 70) „Cu toate acestea, zikaron, «memoria» evreului(;), rămâne

bună; în interioritatea sa ascunsă, ea rămâne aproape intactă. Ea nu

slăbeşte niciodată complet: ea nu slăbeşte decât la periferie. Zikaron

nu îl trădează niciodată pe evreu, fie el şi neatent. Căci, în fond, evreul

nu-şi uită niciodată Dumnezeul său; el nu-şi uită de Tora sa; el nu uită

de Poporul său, Israel; el nu-şi uită Ţara, Ereţ-Israel”., ibidem, pag. 71

43

„Cât priveşte dispariţia lui Israel din lume, aceasta este

exclusă, chiar din cauza «privilegiului» «Răspândirii» fizice a poporului

evreu.

Populaţia evreiască dintr-o regiune poate fi distrusă; evreii pot fi

expulzaţi dintr-o ţară, dar Israel nu ar putea fi «anihilat», fiindcă

Dumnezeu nu poate fi biruit”., ibidem, pag. 64

„«Elokei Israel», «Dumnezeul lui Israel», devenit Meleh

«Regele lui Israel», Malhuto bacol maşala, «Regalitatea Sa» se va

impune tuturor, mai întâi din teamă – maşala – pe care ea o va

inspira, apoi ea va fi acceptată de toţi cu bucurie: Regele lui Israel,

recunoscut «Rege al întregului pământ» va domni atunci asupra

tuturor – «Va Timloh al col maasseha» – din înaltul muntelui

Sionului”., ibidem, pag. 69

Mihai Eminescu – ”nebun”, ”antisemit”, ”xenofob”, ”retrograd”

(şi, totdeodată, „mare precursor al legionarismului românesc”(Constantin

Papanace, MIHAI EMINESCU un mare precursor al LEGIONARISMULUI românesc, Ediţia I-a,

Editura Armatolii, Cetatea Eternă, 1951, coperta I-a – „Nimeni altul ca dânsul nu este

mai aproape de sufletul legionar”., ibidem, pag. 16)): „Cosmopolitismul e o

simulaţiune şi nimic alta, el n-a fost niciodată un adevăr. Străinii care

au interese personale în Ţara Românească de es., vor simula

totdeauna cosmopolitismul, pentru că, declarându-şi adevăratele lor

simţiri, ar putea să pericliteze interesele lor individuale”., Mihai Eminescu,

Manuscrisul Din şedinţele Societăţii România Jună. Naţionaliştii şi Cosmopoliţii, în Mihai

Eminescu, Opere, vol. IX, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Române,

Bucureşti, 1980, pag. 457

Ceea ce nu-i împiedică prin nimic ca, din raţiuni tactice, să se

autoprezinte «români»: „Cine va face lista funcţionarilor mai cu seamă

înalţi, a pensionarilor, a deputaţilor, a arendaşilor bunurilor publice şi

[a celor] private, c-un cuvânt a tot ce reprezintă circulaţiunea şi

reglementarea vieţii generale a ţării, va observa cu înlesnire că frânele

stăpânirii reale a[u] scăpat din mâna elementului autohton şi istoric şi

a[u] încăput pe mâini străine. Dar acest din urmă element, această

formaţiune(;) se pretinde română? Neapărat se pretinde, căci

altminterea n-ar avea pretext să stăpânească”., Mihai Eminescu, «Românul» a

contractat năravul…, Timpul, 29 iulie 1881, în Mihai Eminescu, Opere, vol. XII, Ediţie critică

întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1985, pag. 267

„Popor, naţiune e complexul de clase sociale al unor oameni

de aceeaşi origine etnică. Proprietarul mare, ţăranul, negustorul,

44

IX România, de altă factură şi structură decât cele din

obedienţa Ordinului Masonic Român”25.

Dar în ce consistă atât de specialul caracter al

acestui ordin? „Conducerea supremă a francmasoneriei

universale o deţine Ordinul internaţional B’nai B’rith26 cu

sediul la Chicago, împreună cu formaţiile secrete

ascendente, B’nai Mosche, B’nai Israel, B’nai Zion,

dominate ocult la rândul lor de acei misterioşi Înţelepţi ai

Sionului”27, afirmă Florin Becescu.

Aşa o fi?

Aici publicaţia evreiască Israelite of America, privitor

la întreaga Francmasonerie, nu numai strict la B’nai B’rith,

consemnează: „Francmasoneria este o organizaţie

evreiască, a cărei istorie, grade, simboluri şi parole

convenţionale sunt evreieşti de la început până la

sfârşit”28.

Iar Jean Bidegain, într-un discurs ţinut în faţa

Marelui Orient al Franţei, adaugă: „Evreii, atât de

breslaşul sunt în acelaşi mod popor; nimeni dintre aceştia nu e mai

mult ori mai puţin popor decât fiecare dintre ei”., Mihai Eminescu, Un cenuşar

român…, Timpul, 8 aprilie 1879, în Mihai Eminescu, Opere, vol. X, Ediţie critică întemeiată de

Perpessicius, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1989, pag. 215

25 Horia Nestorescu Bălceşti, Ordinul Masonic Român. Mai puţină legendă şi mai mult adevăr,

cu un Cuvânt înainte de Mihail Sadoveanu, Casa de Editură şi Presă Şansa S.R.L., Bucureşti,

1993, pag. 204

26 Unii autori uzitează forma «B’nai», alţii preferă «B’nei». Însă, în

oricare dintre cele două maniere l-am găsi scris: este unul şi acelaşi

cuvânt.

27 Florin Becescu, Franc-Masoneria. Crimă-Spionaj-Anarhie, Editura Ziarului «Porunca

Vremii», Bucureşti, 1936, pag. 13

28 Israelite of America, 3 august 1866, apud Obiectiv Legionar, An II, nr. 1(7), ianuarie 2004,

pag. 14, [O.L. 1(7)]

45

remarcabili prin instinctul lor de dominaţie şi prin ştiinţa lor

de a guverna, au creat Franc-Masoneria ca să înroleze

într-însa oameni care, neaparţinând neamului lor, se

angajează totuşi să-i ajute în faptele lor, să colaboreze cu

ei la stabilirea domniei lui Israel printre oameni”29.

Şi-atunci când îmi vei replica cum că Hitler a scos

Masoneria în afara legii – căutând, prin aceasta, să-mi

sugerezi că şi dacă a fost cumva mason, la un moment dat

s-a răzvrătit împotriva Masoneriei –, te voi invita să

reflectezi asupra următorului pasaj din Iluştri francmasoni:

„În 1944, D. Ruggenborg nota: «…cred că Mussolini şi

Hitler sunt două exemple potrivite pentru faptul că

asemenea personaje, aparent împotriva Francmasoneriei,

ar trebui analizate cu mai multă atenţie.»”30. Hitler, „a fost

iniţiat în 1922, într-o lojă din München. A fost creaţia

francmasonilor din Vest(;). Hitler a apărat interesele

Francmasoneriei şi pe unii dintre fraţi, care, ulterior, au

ocupat poziţii influente în Parlamentul Naţional Socialist

German”31.

„D. Ruggenborg relatează cum Mussolini a interzis

nu Francmasoneria din care făceau parte şi fascişti, ci

doar «direcţia romană» a Marelui Orient de Italia(;),

sporind astfel influenţa în Italia a Marii Loji Unite de

Anglia”32.

Bun, fie chiar şi-aşa: Masoneria anexă a

iudaismului, Hitler mason şi, implicit, subordonat puterii

iudaice.

Totuşi, cum ar fi putut, fie şi numai o singură clipă,

unor decidenţi evrei, să le treacă prin minte gândul de-a

29 din discursul lui Jean Bidegain în faţa Marelui Orient al Franţei, 1905, în [O.L. 1(7)], pag. 14

30 Emilian M. Dobrescu, Iluştri francmasoni, Editura Nemira, Bucureşti, 1999, pag. 83

31 ibidem, pag. 79

32 ibidem, pag. 83

46

ordona uciderea unor membri ai propriei lor etnii, şi încă în

proporţii de genocid?

Mai ales, dată fiind admirabila solidaritate intraetnică,

specifică, poate în cel mai înalt grad cu putinţă, tocmai

Neamului Evreiesc.

Studiul Degenerarea Rasei Jidăneşti33, al doctorului

Paulescu, schiţează o posibilă pistă:

„Cuvântul degenerare (de la genus: gen), – când e

aplicat la o rasă de oameni, – însemnează o alteraţie a

caracterelor genului omenesc.

Adeseori, însă, cuvântul Gen e înlocuit în limbagiul

ştiinţific, prin cuvântul Specie.

Sub influenţa unor cauze morbide – care provoacă

leziuni, în sistemul nervos şi mai ales în creer, – rasa

degenerată îşi schimbă caracterele speciei umane.

Ea intră în domeniul Patologiei şi se degradează din ce în

ce, – prin diverse malformaţii şi prin turburări în funcţiile

organelor, – până ce ajunge, în cele din urmă, să fie

compusă din schilozi, nebuni, epileptici, imbecili sau din

monştrii idioţi,…ce-s incapabili să se mai reproducă”34.

„Degenerarea e expresia unor lesiuni atrofice sau

malformaţiuni localisate în anumite teritorii din scoarţa

creerului, – şi care se transmit prin hereditate”35.

„Leziunile atrofice ale scoarţei creerului, – ce sunt

proprii degenerării, dau loc la tulburări în sensibilitate, – în

motilitate, – în instincte, – şi în voinţă”36.

33 «Jidăneşti» este termenul conţinut de titlul cercetării respective; şi

sub care, evident cu modulaţiile gramaticale de de rigoare, sunt

desemnaţi Evreii ori de câte ori Nicolae Paulescu îi meţionează în

cuprinsul ei.

34 Nicolae C. Paulescu, Degenerarea Rasei Jidăneşti, Bucureşti, 1928, pag. 11

35 ibidem, pag. 17

47

„Anomaliile congenitale ale creerului dau naştere la

tulburări în desvoltarea oaselor craniului, ale trunchiului şi

ale membrelor”37.

„Degenerarea Jidanilor(;) e datorită transmisiei

hereditare a malformaţiilor creierului”38.

Talmudul [«expresia scrisă a Torei orale», cf.

Alexandru Şafran, Israel şi rădăcinile sale, pag. 49]

impune Jidanilor, – ce-s degeneraţi prin hereditate, – o(;)

cauză de degenerare dintre cele mai eficace,…anume:

Căsătoria numai între consângeni.

Această cauză îşi a arătat efectele degenerative

funeste asupra Nobililor, din diverse Ţări, cari se

căsătoresc numai între ei”39.

Mărturisesc că, cel puţin pentru mine, e verosimil că

perspectiva producerii unei astfel de catastrofe intraetnice

nu l-ar putea lăsa indiferent pe nici un conducător etnic,

indiferent al cărui Neam periclitat. Şi că, în ultimă instanţă

dacă i-ar sta în putere, ar recurge, deşi cu cea mai

crâncenă strângere de inimă, la cel mai dramatic remediu:

suprimări fizice de degeneraţi irecuperabil40.

36 ibidem, pag. 25

37 ibidem, pag. 20

38 ibidem, pag. 14

39 ibidem, pag. 15

40 Ceea ce însă nu pot crede, şi, îndrăznesc să afirm că orice om cu

minimă judecată de bun simţ, nicidecum neapărat medic ori

genetician, refuză şi el să creadă, este altceva. Anume afirmaţia

aceluiaşi doctor Paulescu, potrivit căreia întreaga etnie evreiască este

degenerată: „Jidanii formează, în Omenire, o rasă, particulară, ce e

degenerată”., ibidem, pag. 11

Am tot respectul pentru calităţile de cercetător ale savantului

Paulescu, concretizate în multiple şi profunde studii şi descoperiri

ştiinţifice, dar consider că a procedat total neonest când, prezentând

48

Iar în Stalin înclin a nu vedea deloc un «mare caz»,

o excepţie. Însuşi numele lui – Djugaşvili – îmi dă o

indicaţie nepreţuită despre ”gruzinitatea” lui. Şi presupun

că, de asemenea, oricui a aflat ce-nseamnă tradus…

fotografiile a doi Evrei retardaţi (vezi paginile 22 şi 23 ale studiului

citat), a extrapolat excepţia, decretând-o regulă, şi încă absolută.

Iar relativa nedezvoltare din anii ’30 a geneticii nu-l poate

scuza.

Căci, acei Evrei despre care, în Spitalul, Coranul, Talmudul,

Cahalul, Francmasoneria, afirmă tot el că sunt strategii ce diriguiesc

Francmasoneria Mondială nu pot, fireşte, în nici un caz, să fie nişte

retardaţi.

Mai mult, atâţia şi-atâţia Evrei obişnuiţi, cu care oricine îşi

intersectează curent paşii, sau chiar stă de vorbă, e evident că sunt

normal constituiţi.

Şi ce să mai spun de un Lazăr Şăineanu (asistentul la catedră

al lui Bogdan Petriceicu Hasdeu şi autor al pertinentei cercetări de

folclor Basmele Românilor), ori de un Moses Gaster (contemporan cu

Mihail Eminescu şi eminent etnolog)… Pot fi ei, oare, retardaţi?…

Mai mult, am sentimentul că Nicolae Paulescu operează cu o

premisă falsă.

După părerea mea, exemplul pe care-l oferă drept analogie (al

unor familii nobiliare de la Curţile Europei Apusene) priveşte numai

acele căsătorii între rude de sânge cuprinse între gradele I-IV rudenie

(adică începând cu frate-soră şi încheind cu veri primari).

Ori tot experienţa geneticii statuează că dincolo de acest grad

(adică deasupra lui) încrucişările între consângeni nu numai că n-aduc

nici un prejudiciu descendenţilor, ci, dimpotrivă, le sunt benefice,

conferindu-le acestora un plus de vigoare psihică şi fizică.

Şi îmi este imposibil să cred că un întreg popor se poate

încrucişa numai frate-soră sau, în cazul cel mai puţin rău, văr primarvară

primară.

Că respectiva încrucişare distructivă poate fi practicată de un

segment minoritar al etniei, mai consistent procentual – posibil (ţinând

cont de relatările Vechiului Testament) – la Evrei decât la alte

Neamuri, îmi pare mult mai aproape de adevăr.

49

Aşa că nu mă prea surpinde să aflu că „pe 27

septembrie 1944, la solicitarea sovieticilor generalul

american Donovan punea la dispoziţie lista completă cu

personalul O.S.S. din Bulgaria, România, Cehoslovacia,

Iugoslavia şi din zonele ocupate de Armata Roşie. Din acel

moment însă, toţi partizanii din Europa de Est şi din

Balcani care avuseseră legături cu ofiţeri O.S.S. au fost

trecuţi pe listele negre ale N.K.V.D. Ofiţerii O.S.S. priveau

neputincioşi cum colegii lor de la N.K.V.D. suprimau pas

cu pas opoziţia la dominaţia comunistă din zonele

eliberate de Armata Roşie”41.

Şi-atunci citatul din Jewish Banker – „S-ar putea

spune că Marxismul este cel mai înverşunat duşman al

Capitalismului, care pentru noi e sfânt. Pentru simplul

motiv că ei sunt poli opuşi, ei ne dau nouă cei doi poli ai

Pământului şi ne permit să-i fim noi axa. Aceşti doi

oponenţi Bolşevismul şi noi înşine ne găsim identificaţi în

Internaţionala. Aceşti doi oponenţi, care constituie doctrina

celor doi poli ai societăţii, se întâlnesc în unitatea de scop,

care este reînnoirea societăţii de sus prin controlul avuţiei

şi de jos prin revoluţie.”42 – să fie oare o naivitate?…

La fel şi următorul, din The American Hebrew.

Adică: „Revoluţia din Rusia a fost produsul creierelor

evreieşti, a nemulţumirii evreilor, a planificării lor, al cărei

scop este să creeze o nouă ordine în lume. Ceea ce a

putut să fie realizat atât de bine în Rusia datorită creierelor

evreieşti, din cauza nemulţumirilor lor şi prin planificarea

41 Cristopher Andrew & Oleg Gordievski, K.G.B., Editura All, Bucureşti, pag. 231, apud Nicolae

Mitrică, Episoade dintr-un război nedeclarat, partea a VI-a, în Revista Francmasoneria.

Dezvăluiri cutremurătoare, nr. 10/2003, pag. 22

42 Citat din Jewish Banker, de Comte de Saint-Aulaire din Geneve contra la Paix, Librarie Plan,

Paris, 1936, apud [O.L. 1(7)], pag. 10

50

lor, prin acelaşi efort intelectual şi fizic va trebui să poată

deveni o realitate şi la scară mondială”43.

Sau poate chiar acesta, din The Jewish World…:„Marele

ideal al iudaismului este ca întreaga lume să fie îmbibată

cu învăţătura iudaică, şi apoi, într-o Fraternitate universală,

a naţiunilor – de fapt într-un mare iudaism – toate rasele şi

religiile individuale să dispară”44.

Adaug, mai mult din scrupulozitate, că în aceeaşi

culegere biografică Iluştri francmasoni îl regăseşti şi pe

Churcill, Sir Winston Leonard Spencer (pag. 55), alături de

Roosevelt Franklin Delano (pag. 84), Washington George

(pag. 85) sau Truman Harry S. (tot la pag. 85). Că sigla

Statelor Unite ale Americii (pe care o poţi vedea în format

mare pe zidul Ambasadei S.U.A.) are deasupra

(semnificaţie definită limpede de heraldică) capului

vulturului steaua cu şase colţuri – a lui David –, formată

din steluţe între care linia de unire trebuie trasă mental

Pe tot acest fundal, Corneliu Zelea Codreanu45, nr.

1 în ierarhia legionară, referindu-se la România, susţinea

neclintit: „Jidănimea e comunistă, dar nu pentru «iubirea

de oameni», ci numai din ură pentru Statul român, pe care

numai prin triumful comunismului l-ar putea vedea doborât

43 The American Hebrew, 20 septembrie 1920, apud [O.L. 1(7)], pag. 8

44 The Jewish World, 9 februarie 1883, apud [O.L. 1(7)], pag. 7

45 Adică Românul care încă în 1922, făcuse public dovada deplină a

calităţilor sale chiar militare de excepţie, precum şi, totodată, a

hotărârii autoasumate de a prefera să fie el însuşi ucis decât România

să fie comunizată. Am, fireşte, în vedere, incredibila victorie pe care a

repurtat-o împotriva grevei celor 5.000 de comunişti înarmaţi din

curtea Atelierelor C.F.R. Nicolina din Iaşi. Victorie prin care a dejucat

planul invadării în acel an a României de către trupe ale Armatei Roşii.

51

la pământ şi pus sub călcâiul totalei stăpâniri jidăneşti.

Triumful comunismului coincide cu visul iudaismului de a

stăpâni şi exploata popoarele creştine în virtutea teoriei

«poporului ales», care stă la baza religiei jidăneşti”46.

„Triumful mişcării comuniste în România, ar însemna:

(;)desfiinţarea Bisericii, desfiinţarea Familiei, desfiinţarea

proprietăţii individuale şi desfiinţarea libertăţii. Înseamnă,

într-un cuvânt deposedarea noastră de ceea ce formează

patrimoniul moral al omenirii şi în acelaşi timp

deposedarea de orice bunuri materiale, în favoarea

profitorilor din umbră ai comunismului, care sunt Jidanii”47.

„Iudaismul a ajuns la stăpânire în lume prin masonerie şi

în Rusia prin comunism48”49.

46 Corneliu Zelea Codreanu, Pentru legionari, vol. I, Editura Totul pentru Ţară, Sibiu, 1936, pag.

370

47 Corneliu Zelea Codreanu, Cărticica şefului de cuib. Manual al Gărzii de Fier, în Obiectiv

Legionar, An I, nr. 4, octombrie 2003, pag. 26

48 Însă, nota bene, nici Codreanu, nici Legiunea, nu-i urau pe Evrei.

Nici ca persoane individuale; şi nici ca fiinţă vie colectivă – Neamul

Evreiesc. După cum, tot astfel, nu urau nici un alt Neam.

Ei, ca orice organism viu şi biologic normal, caracterizat adică

prin sensibilitate şi reactivitate, se ridicau împotriva acelor ATITUDINI

evreieşti pe care le considerau ca dăunătoare drepturilor legitime şi

intereselor vitale ale Neamului Românesc.

„Notabil este faptul – relevă Roxana Simionescu – că, spre

deosebire de celelalte organizaţii naţionaliste din Europa interbelică

(croată, belgiană, maghiară, slovacă), Mişcarea Legionară nu a fost

incriminată de Tribunalul de la Nürenberg”., Roxana Simionescu, Notă

introductivă la compendiul Doctrina Legionară. Prezentare concisă, Editura Lucman, Bucureşti,

2003, pag. 17

Şi nu a fost incriminată nu atât „datorită închiderii la Auschwitz

a legionarilor care se refugiaseră în Germania”(Nicolae Mitrică, Episoade dintrun

război nedeclarat, partea a III-a, în Revista Francmasoneria. Dezvăluiri cutremurătoare, nr.

7/2003, pag. 9), ci, precum precizează Ion Varlam, mai cu seamă „pentru

că Legiunea a afirmat clar în doctrina ei că oamenii nu se deosebesc

prin culoare sau sânge, deci nu putea fi acuzată de rasism. Era

împotriva evreilor ca reprezentând o religie distinctă, cu o morală

52

distinctă şi cu o mentalitate distinctă, deci un corp străin cu influenţă

«alterantă» în sânul comunităţii naţionale. Însă legionarii nu s-au legat

de ei pe considerente rasiale, spunând că sunt genetic inferiori şi aşa

mai departe”., Ion Varlam, Conspirarea deconspirării, pag. 333

Edificator în acest sens este că „la Congresul NSDAP (Partidul

Naţional Socialist al Muncitorilor din Germania) din 1935(;)

conducătorul delegaţiei române a fost Ion Moţa, care avea un doctorat

în filosofie, luat de altfel în Germania. Privitor la tezele rasiale, despre

care s-a vorbit mult la această reuniune, Moţa a răspuns, de la

tribună, cu Hitler de faţă şi vorbind cu patos (ceea ce l-a înfuriat foarte

tare pe cancelarul german, care a cerut să nu mai fie niciodată invitat

în Germania), spunând(;): «Rasismul este forma cea mai vulgară de

materialism. Oamenii nu se deosebesc prin carne, sânge sau culoarea

pielii. Ei se deosebesc prin spirit, adică prin creaţia, cultura şi religia

lor». Această idee, care a fost relevată în multe din articolele lui Moţa,

nu a înlesnit coexistenţa dintre legionari şi nazişti. De aceea există

speculaţii că Ion Moţa ar fi fost lichidat…”(ibidem, pag. 336, 337)

Cu nimic mai prejos ca valoare revelatorie: „Povestea cu

cadavrele evreieşti agăţate în cârlige la Abator”.(Răzvan Codrescu, În căutarea

Legiunii pierdute, pag. 15) Despre ea, Răzvan Codrescu dezvăluie: „Există o

dezminţire semnată de mai tot personalul de atunci al Abatorului din

Bucureşti, expediată ziarelor Universul şi Dreptatea, dar a cărei

publicare a fost interzisă de cenzura antonesciană. Prof. dr. Radu

Iftimovici a lămurit lucrurile cu claritate, cu citate, mărturii şi fotocopii,

în Expres Magazin nr.87, 25 martie 1992, sub titlul Spulberarea unei

legende. Progromul de la Abator (material apărut şi sub formă de

broşură). Există în acest sens şi o mărturie (mărturisire n.n.) făcută în

închisoare de Petre Pandrea (atestată de Petre Ţuţea, Dumitru Funda

şi Simion Ghinea), care a(;) cercetat faptul la faţa locului, din zel

antilegionar («Pe atunci eram – obişnuia el să spună – un tovarăş de

drum imbecil» al comuniştilor). Este inutil să adăugăm că niciodată nu

s-a vorbit despre identitatea victimelor respective, nici despre ce s-a

întâmplat cu ele (cu cadavrele n.n.)…(;) Eugen Cristescu însuşi i-a(;)

mărturisit lui Petre Pandrea contrafacerea din birourile Siguranţei a

fotografiei cu cadavrele de la Abator”. (ibidem, pag. 15, 16) Vezi, de

asemenea, Radu Theodoru, A fost sau nu HOLOCAUST?, Editura

Lucman, Bucureşti, 2003 – Capitolul Rebeliunea Legionară. Minciuna

53

Cât de dezirabili mai puteau fi el – Codreanu – şi,

implicit, Mişcarea Legionară, puternicilor lumii? Comunişti,

masoni, nu importă.

Apropo, în legătură cu eventualitatea posibilităţii de a i se

permite creştinismului existenţa în Masonerie, găseşti în

lucrarea Ordinul Masonic Român precizarea:

– „aprilie 1929: gr. 30, Octavian Goga militează

pentru fondarea Blocului creştin francmasonic.

– «d. Octavian Goga, care deşi este mason, habar

n-are de rostul francmasoneriei, căci şi-a permis

să vorbească în lojă despre creştinism –

greşeală ce masonii nu îi vor ierta niciodată.

D[omnul] Goga a mers aşa de departe cu

naivitatea sa, încât a propus ca Loja Naţională

să se numească Loja Creştin-

Naţională.»(V.Trifu, 1932)”50.

Iar Nichifor Crainic, în Ortodoxism şi Masonerie,

exprimându-se asupra motivului prezenţei Bibliei ca obiect

ritualic în anumite loji, comentează:

„Francmasonii români de rit scoţian(;) zic:

«Noi nu suntem împotriva ortodoxiei cum sunt cei

de la Marele Orient. Noi admitem Biblia. Noi jurăm

pe Biblie».

Ce e adevărat din toate astea?

Masoneria, fie scoţiană, fie cealaltă, e un fel

de religie deandoaselea. Ea are temple, un cult

organizat cu diferite ritualuri şi o serie de obiecte

simbolice. Între aceste obiecte simbolice,

masoneria scoţiană admite şi Biblia. Ce înseamnă

progromului de la Bucureşti. Sfruntata minciună a cadavrelor de la

Abator, pag. 198-212.

49 idem, Pentru legionari, pag. 73

50 Horia Nestorescu Bălceşti, Ordinul Masonic Român, pag. 344

54

aceasta? Că masoneria admite doctrina cuprinsă în

Biblie? În cazul acesta ea n-ar fi decât o sectă

religioasă ca multe secte născute din creştinism.

Dar nu! Biblia în masonism are cu totul altă

semnificaţie. Să consultăm cartea domnului Eugen

Lannhoff. «Biblia, raportorul şi compasul» – zice

dânsul – «sunt cele trei mari lumini ale masoneriei».

«Biblia, lumina de deasupra noastră, NU CA

AUTORITATE DOGMATICĂ, ci ca expresie a

credinţei într-o ordine morală universală!»

Adică un simplu simbol, ca raportorul,

«lumina din noi» şi ca compasul, «lumina din jurul

nostru». Prin urmare, în masonerie Biblia joacă un

rol de simbol exact ca oricare alt obiect, de pildă

compasul şi raportorul. În locul ei ar putea şi o

strachină să însemne acelaş simbol, fiindcă sensul

simbolic nu se leagă de autoritatea dogmatică a

Bibliei! Dar ce mai înseamnă Biblia dacă o despoi

de autoritatea dogmatică a doctrinei revelate? Nu e

vorba aici de o supremă batjocură ce se aduce

divinei cărţi, reducând-o la sensul pe care îl pot

avea un şorţ, o mistrie, sau un compas?”(Nichifor Crainic,

Ortodoxism şi Masonerie, în Ioan M. Mareş, Francmasoneria în filmul «Ecaterina

Teodoroiu», 1933, pag. 54, 55)

Cât despre autoprezentarea ca deiste a unora dintre loji,

acelaşi Nichifor Crainic, notează:

„Nu există o separaţie între cele două

masonerii: cea scoţiană şi cea a Marelui Orient. Ele

lucrează mână în mână. Numai că cea scoţiană se

mărturiseşte deistă. Aceasta nu înseamnă în nici un

caz că admite creştinismul. Deismul e o concepţie

filosofică ce admite la originea lumii un principiu

abstract, creator şi impersonal, cu care însă lumea

nu mai are nimic deaface. În fond, această

învăţătură nu este decât o nuanţă a ateismului, un

55

ateism camuflat. Formula simbolică din ritul scoţian

«în numele marelui arhitect al tuturor lumilor», după

însăşi interpretarea pe care o dă d. Eugen

Lannhoff, nu înseamnă o formulă de credinţă într-un

dumnezeu personal. Ea e menţinută ca o expresie

pur simbolică pentru a împăca pe cei cari vin în

masonerie cu convingerile religioase ale Bisericii”.,

ibidem, pag. 54

„Toate afirmaţiile mele au un caracter

obiectiv. Ele se întemeiază pe o carte monumentală

Die Freimaurer de d. Eugen Lannhoff, mason

convins, apărută în 1929 la Viena. Cartea mi-a fost

dăruită de distinsul meu prieten dr. Heinrich Studer,

proprietarul editurii Amaltheea, unde a apărut

lucrarea. Die Freimaurer, adică Francmasonii, e o

carte de expunere şi apărare a instituţiei oculte

alcătuită după documente ce i s-au pus la dispoziţie

autorului de lojile masonice. Prin urmare, o carte

incontestabil masonică”., ibidem, pag. 53

În 1937 Corneliu Zelea Codreanu face în massmedia,

precum bine se ştie, „declaraţia51 că în caz de

venire la guvern, în 48 de ore(;) va completa alianţa

tradiţională cu Franţa prin alianţă eficace cu Germania52”53.

51 În urma căreia, „la 27 mai 1938 Tribunalul Militar Bucureşti

executând ordinul dictatorului Carol al II-lea l-a condamnat(;) la 10 ani

închisoare pentru «trădare»”., Şerban Milcoveanu, Atentatul din 21 septembrie 1939

contra lui Armand Călinescu şi epoca 1930-1950, Editura TCM Print, Bucureşti, 2004, pag. 118

52 Alianţă graţie căreia, dacă s-ar fi-ncheiat, „Germania: a) putea

începe războiul antisovietic înainte de înarmarea [masivă a] U.R.S.S.-

ului începută în 1939-1940 şi b) nu avea în nici un fel nevoie de

războiul inutil şi fratricid cu Franţa şi Anglia”.(ibidem, pag. 119) Aceasta

deoarece „cu lanţul munţilor Carpaţi şi cu petrolul din Valea Prahovei

România este cheia continentului Europa”., ibidem

53 ibidem, pag. 118

56

Dar, „la întrevederea de la Berchtesgaden, din 24

noiembrie 1938, Adolf Hitler n-a spus nici un cuvânt în

legătură cu Corneliu Z. Codreanu şi cu proiectul unanim

ştiut în Europa al asasinării lui în închisoare. Faţă de

această abţinere, regele Carol al II-lea a înţeles

posibilitatea unui asentiment şi a întrebat: «Aceasta

înseamnă în politica internă că am mână liberă?»”54

„Marele Führer Adolf Hitler a răspuns: «Da, în politica

internă aveţi mână liberă».

Şi-au strâns mâinile”55.

Şi, mai departe, „în noaptea de 21/22 I 1941 Adolf

Hitler cheamă la telefon pe Ion Antonescu: «Pentru ce teai

oprit? Intră cu tancurile în sediile lor şi svârle-i afară»”56.

Iar când asupra legionarilor care „după aşa-zisa

rebeliune legionară se refugiază în Germania, în februarie

1941, (;)în loc să li se asigure libertatea şi imunitatea(;) s-a

acţionat cu măsuri de constrângere”57: „autorităţile naziste

făceau aplicarea doctrinei politice a lui Alfred Rosenberg,

care preconiza slăbirea şi chiar nimicirea elitelor

naţionaliste din ţările ocupate sau aliate(;)”58.

Dar puterea comunistă nu tot distrugerea aceloraşi

elite o viza?…

Iată ce scrie negru pe alb în procesul-verbal al

conferinţei ce a avut loc la Ministerul Afacerilor Interne, din

România, la 18 mai 1948, referitoare la poziţia faţă de

Mişcarea Legionară: „Şedinţa este deschisă de domnul

ministru Teohari Georgescu, care expune «Poziţia faţă de

54 ibidem

55 ibidem

56 Şerban Milcoveanu, Corneliu Z. Codreanu altceva decât Horia Sima, vol.II, Editura Crater,

Bucureşti, 1996, pag. 79

57 Carol Papanace, Prefaţă la volumul Constantin Papanace Diverse stiluri de luptă politică,

Tipografia INFCON S.A., Constanţa, 2005, pag. 9

58 ibidem

57

mişcarea legionară». Domnul ministru a arătat că după 6

martie 1945 în faţa noastră s-a pus problema de a

înfrânge pe toţi duşmanii poporului.

Legionarii au fost, sunt şi vor fi printre cei mai primejdioşi

dintre duşmani”59.

Dar cel mai dur dintre regimurile detenţiei politice

post ’45, cel de disoluţie a personalităţii prin tortură

permanentă, pe care deţinuţii erau forţaţi să şi-o aplice

RECIPROC, asupra cui a fost utilizat60?61…

59 1948 mai 18. Proces-verbal al conferinţei ce a avut loc la Ministerul Afacerilor Interne

referitoare la mişcarea legionară, Arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor

Securităţii, fond documentar, dosar nr. 45, f.1-4 – în volumul: Consiliul Naţional pentru Studierea

Arhivelor Securităţii, ”Bande, bandiţi şi eroi”. Grupurile de rezistenţă şi Securitatea (1948-

1968). Documente, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, pag. 43

60 Şi cine l-a dirijat?

Makarenko, specialistul sovietic în practicarea celor mai

diabolice tehnici de torturare, din ordinul cui superviza şi îndruma, în

România, cu maximă minuţiozitate, preparativele declanşării «morbului

Piteşti»? Vezi pe larg Reeducarea prin tortură (denumirea exactă:

Gheorghe Boldur Lăţescu şi Filip-Lucian Iorga, Genocidul comunist în

România, vol. IV, Reeducarea prin tortură, Editura Albatros, Bucureşti,

2003).

Ana Pauker („Hana Rabinsohn”(Teşu Solomovici, Securitatea şi Evreii,

vol. II Teroare. Crime. Turnători. Colaboraţionişti, Editura Teşu, Bucureşti, 2004, pag. 11)) ce

origine etnică avea? „De la Tatiana Pauker-Brătescu, fiica Anei Pauker

şi a lui Marcel Pauker, provine o notă biografică exactă”(ibidem, pag. 12).

Extrag din ea: „«La unul dintre fraţi, Zalman Rabinsohn, a ţinut

enorm; acesta, de altfel, avea să revină în România din Israel, unde

plecase înainte de 23 august 1944, a fost profesor de ebraică şi

poet»”(ibidem); „«a făcut şcoala elementară şi, după cum am aflat din

povestirile Bellei, mătuşa mea, a fost şi la Heider, şcoala religioasă

pentru băieţi, la Bucureşti, unde, printr-o excepţie a fost şi ea

admisă”., ibidem

58

Şi, totodată, nici nu văd cum ar fi putut legionarii să

aibe interes de-al suprima pe Nicolae Iorga. Adică pe cel

care, de la tribuna Parlamentului, în şedinţă publică a

Camerei Deputaţilor, îi acuza, cu argumente, pe Evrei de

„tentativă de asasinat care se face împotriva noastră ca

naţiune dominantă, de către acei cari îmbracă formele cele

mai vulpine ca să-şi arate dorinţa de a fi bunii noştri fraţi”62.

Şi care, de la aceeaşi tribună, dizerta despre, „acea

firească legătură, (;)între agitaţia socialistă şi tendinţa

evreiască de a avea la noi mai mult decât toată averea

noastră, decât tot creditul nostru, decât toată înrâurirea

asupra vieţii noastre politice”63.

Dar Alexandru Nicolschi? Vezi secţiunea Alexandru Nicolschi,

sau cum devine un evreu general de securitate – al treilea capitol din

Teşu Solomovici, Securitatea şi Evreii, vol.I, Despre călăi şi despre

victime, Prefaţă de Răzvan Theodorescu, Cuvânt înainte de Sorin

Roşca Stănescu, Editura Ziua, Bucureşti, 2003, pag. 125-136.

Şi află-i, chiar din propriile-i cuvinte, povestea numelui: „«Iniţial,

numele meu a fost Boris Grunberg, dar în mai 1941 am plecat din

URSS cu o misiune în România, când am fost prins şi ca să-mi pot

ascunde trecutul şi misiunea mi-am schimbat numele în Nicolschi

Alexandru Sergheevici; sub acest nume am fost cercetat de Organele

Biroului II Bucureşti şi sub acest nume mă recomand până astăzi»”.,

Alexandru Nicolschi, Autobiografie-sinteză, în Teşu Solomovici, Securitatea şi Evreii, vol.I,

Despre călăi şi despre victime, pag. 127

61 Studiul Gheorghe Boldur Lăţescu şi Filip-Lucian Iorga, Genocidul

comunist în România, vol. IV, Reeducarea prin tortură, Editura

Albatros, Bucureşti, 2003, sau articolul Ionuţ Băiaş, Cine şi de ce

conduce România, Revista Permanenţe, Anul VIII, nr. 8, august 2005,

pag. 20 – ca să iau doar două exemple – sunt extrem de elocvente în

acest sens.

62 Nicolae Iorga, În Chestia manifestaţiilor studenţeşti, Discurs rostit în şedinţa din 17 decembrie

1909 a Camerei Deputaţilor, în Nicolae Iorga, Discursuri Parlamentare, vol. I-iu, partea I-a,

Editura Bucovina, I.E. Torouţiu, Bucureşti, 1939, pag. 362, [D.P.v.I.p.I]

63 Nicolae Iorga, Chestia agitaţiilor evreieşti, Discurs rostit în şedinţa din 11 februarie 1910 a

Camerei Deputaţilor, în [D.P.v.I.p.I], pag. 392

59

Pot însă crede că, dacă Evreii ajunseseră stăpânii

Statului sovietic, iar N.K.D.V.-ul (K.G.B.-ul) este Organ de

Stat, teza potrivit căreia Traian Boieru (şeful asasinilor

fizici ai marelui savant Român) era, de fapt, agent sovietic,

infiltrat în Mişcare ca membru cu scopul de a o

compromite, nu ţine deloc de domeniul fanteziei.

Am amintit undeva că legionarismul, ca dealtfel

orice este omenesc, nu are cum să fie suspus păcatului.

Are, fireşte, virtualier cuprinsă în însăşi fiinţa sa intrinsecă,

posibilitatea de a păcătui.

Îţi mărturisesc că, mă frământă şi mă contrariază un

text, despre „politicianii români cari, bine plătiţi, pretind că

nu există problemă jidănească”64, dar sub protecţia cărora,

comercianţii Evrei i-au ruinat, în sumedenie de zone ale

ţării, pe cei Români65.

Este încredinţat hârtiei de însuşi Codreanu. În Pentru

Legionari. La pagina 95.

Nu l-am găsit, eu unul cel puţin, comentat de

absolut nimeni. Din nici o tabără sau oriunde altundeva.

Iată-l: „Acestor politiciani, a căror trădare faţă de

neam este aşa de îngrozitoare, dacă sunt vii, neamul va

trebui să le scoată ochii; dacă sunt morţi, va trebui să-i

scoată din morminte şi să le dea foc ciolanelor, în pieţele

publice. Pe copiii şi nepoţii lor, neamul va trebui să-i

urmărească în averi, confiscându-le şi să-i stigmatizeze cu

epitetul de «copii de trădători»”66.

64 Corneliu Zelea Codreanu, Pentru legionari, pag. 95

65 ibidem

66 CORNELIU ZELEA CODREANU, PENTRU LEGIONARI, PAG. 95: Exemplar ediţia

1936. Dăruit de Codreanu lui Aron Cotruş. Cu dedicaţie. Scrisă de

mână şi semnată. De însuşi el, Căpitanul. Pe coperta interioară. Volum

60

L-am citit şi răscitit. Este singurul de acest fel pe

care l-am întâlnit în întreaga operă a acelui nr. 1 legionar a

cărui legitimitate de Şef al Legiunii nu a fost de absolut

nimeni, vreodată, pusă la îndoială.

Ce să înţeleg din el? Se află, lucru «de la şapte

poşte» vizibil, în contradicţie flagrantă cu însăşi esenţa

spiritului scrierilor Căpitanului – iubirea creştină. Şi este

formulat atât de fără echivoc, încât exclud cu totul

eventualitatea că ar putea fi o metaforă, al cărei mesaj

adevărat e altul decât cel ce se degajă din citirea literală.

Îi defineşte personalitatea lui Codreanu? Sau nu?

Căci, dacă da, tot restul operei cade.

Cu absolut toate consecinţele ce-ar decurge de-aici.

Aşadar miza-i enormă.

Fireşte, eficienţa demersului de dobândire a unei

cât mai corecte înţelegeri şi a unei cât mai pertinente

interpretări a gândurilor şi/sau acţiunilor cuiva este

condiţionată de măsura în care le percepi fidel corelarea

cu circumstanţele în care ele s-au ivit.

E prea elementar că, în situaţii dramatice, de

extraordinar pericol şi durere pentru el, orice om poate

ceda nervos, măcar pentru o clipă, şi ca efect, gândi sau

face, ceva complet opus adevăratului fond al personalităţii

sale.

Prin urmare, acel gând sau faptă nu-l defineşte.

aflat în Biblioteca de Documentare a Mişcării Legionare (din Bucureşti,

str. Iacob Negruzzi nr. 1).

61

Dar, la fel de elementar este că, de asemenea, în

situaţii limită, semenul care le traversează, într-un moment

de slăbire a autocenzurii se poate demasca prin reacţia

sa.

În acest caz fapta sau gândul dezvăluindu-l exact aşa cum

este de fapt.

E de prisos să detaliez groaznicele presiuni care-l

apăsau pe Codreanu în 1936. Cine este aşadar el? Cel al

pasajului? Ori cel al operei?

Nu mă grăbesc să dau verdict. Pentru că sunt

convins că doar el singur şi l-ar fi putut da. Prin propria-i

făptuire. Dacă ar mai fi fost lăsat să rămână pe lume. Şi,

mai cu seamă, dacă prelua cârma României.

Întreaga istorie stă mărturie: în materie de revelare

a personalităţii, singurul test fără de greş este ce faci când

deţii puterea şi te simţi sigur pe ea.

Însă, aceeaşi întreagă istorie, mai dă mărturie întru

ceva. De permanentă şi deloc neglijabilă importanţă:

imponderabilul. Coeficientul ei de imprevizibilitate. De

posibilitate ca firul desfăşurării efective a evenimentelor

viitoare să infirme chiar cele mai documentat construite

scenarii. Şi asta ca efect al ivirii decisive a cine-ştie cărui

element-surpriză.

În speţă, calculez inclusiv cu ipoteza că legionarii

preiau, la un moment dat, cârma României67. Că îi

înrâureşte legionarismul autentic şi, prin urmare, gândul şi

67 Şi nu neapărat în chip de regim absolutist. Ci ca formaţiune care,

fără a leza câtuşi de puţin democraţia, precumpăneşte politic net în

stat, în calitate de singură câştigătoare detaşată a cursei electorale.

Totodată, însuşi contextul european le este favorabil pe deplin.

62

fapta li-s în continuitate organică faţă de matricea

spirituală Codreanu.

Transpun ei în practică teribilul citat?

Dezlegarea-ntrebării necesită, fără doar şi poate,

reformularea ei astfel: Aflat, de asemenea prin ipoteză,

într-o situaţie similară cu a lor, CODREANU l-ar fi

transpus?

Trebuie dară, prin coroborarea reperelor de care

dispun, să-mi dau silinţa desluşirii. A formulării unei opinii.

Cu care simt că îţi sunt dator.

Consider, precum îţi mărturiseam un pic mai

devreme, că citatul nu are, absolut deloc, caracter

metaforic.

Aceasta spre deosebire de un alt paragraf, de aproximativ

aceeaşi factură ca material de vorbe în ce priveşte partea

punitivă: „Geme inima în noi de durere. Ne întrebăm, noi

copii, sfâşiaţi sufleteşte, cum de s-au găsit Români care să

se poarte cu atâta vrăjmăşie faţă de neamul lor? cum de sau

găsit aşa de mulţi trădători? Cum de n-au fost puşi la

zid cu toţii sau arşi de vii în clipa trădării lor?”68

Aici, «puşi la zid» poate însemna demascaţi şi

destituiţi din funcţiile cheie pe care le deţin; «arşi de vii»

poate însemna trăzniţi fizic ca pedeapsă aplicată lor direct

de către Dumnezeu (mai cu seamă că pentru această

interpretare pledează circumstanţierea «în clipa trădării

lor», adică «instantaneu», viteză ce depăşeşte în mod

absolut, pentru speţă, posibilităţile nu numai ale naţiunii

noastre, dar chiar şi pe cele omeneşti).

De asemenea, privesc textul în cauză fără a-l

deconecta nici de celelalte scrieri ale Căpitanului, nu

numai de Pentru legionari.

68 Corneliu Zelea Codreanu, Pentru legionari, pag. 95

63

Concret, nu fac abstracţie de Cărticica şefului de

cuib – Punctul 84:

„PUNCTUL 84. Primul punct de program legionar.

Dacă vă va întreba cineva să-i spuneţi că este:

JURĂMÂNTUL PENTRU PEDEPSIRE.

A doua zi după victoria legionară se va constitui

TRIBUNALUL EXCEPŢIONAL, care va chema în

faţa lui şi va judeca pentru trădare de Patrie:

a) Pe toţi jefuitorii banului public;

b) Pe toţi cei ce au primit mită înlesnind afaceri;

c) Pe toţi cei ce călcând legile fundamentale ale

ţării, au persecutat, au închis, au lovit în

legionari sau în familiile lor. Orice funcţiune ar

deţine, de la jandarm până la ministru, nimeni nu

va scăpa acestei judecăţi.

Prea şi-au imaginat aceşti domni că Ţara

Românească este moşia lor, că legile s-au făcut

pentru ca să le calce ei în picioare şi că noi suntem

argaţii de pe această moşie, pe care să ne bată la

spate cu biciul.

Naţiunea română, conştientă de drepturile ei va

începe viaţa cea nouă prin OPERA DE

PEDEPSIRE LEGALĂ.

Acest ceas îl aşteptăm şi îl răbdăm.

Fără acest CEAS AL PEDEPSIRII, nu este posibilă

nici o refacere în această ţară.

Şefii de cuiburi vor face rapoarte amănunţite şi

foarte exacte asupra tuturor nelegiuirilor comise,

înaintându-le Şefului Legiunii”69.

69 Corneliu Zelea Codreanu, Cărticica şefului de cuib. Manual al Gărzii de Fier, în [O.L.4], pag.

35

64

Opinez că, aici nu mai e vorba de o pedepsire

simultană cu comiterea crimelor, şi nici aplicată direct de

către Divinitate, ci de cu totul altceva…

Da, îmi vei răspunde tu: de cu totul altceva. Şi vei

continua:

Ar fi făcut legionarii justiţie pământescă în

cadru legal – fie chiar servindu-se de o legislaţie pe

care, deţinând puterea, şi-ar fi putut-o lesne modela

potrivit vrerii lor.

Însă de unde şi până unde, textul prezentat,

sugerează măcar că posibila modelare, dacă se

producea, ar fi inclus legiferarea pedepsei cu

infirmitatea pe viaţă (scoaterea ochilor)? Ori pe cea

cu profanarea în public a rămăşiţelor pământeşti

(arderea în pieţele publice a osemintelor

deshumate)?

Mai ales dată fiind însemnarea intimă făcută de

însuşi Codreanu, în închisoarea Jilava, la nici şase luni

înainte de a fi asasinat: „Când am terminat Evangheliile,

am înţeles că stau aici, în închisoare, din voia lui

Dumnezeu; că, deşi n-am nici o vină sub latura juridică, El

mă pedepseşte pentru păcatele mele şi-mi pune la

încercare credinţa(;). M-am liniştit. A căzut liniştea asupra

zbuciumului meu din suflet(;)”70.

„Însemnările de la Jilava constituie un zguduitor

document uman. Ele reproduc mărturia unui om ce ştie că

mult nu mai are de aşteptat de la oameni, că viaţa şi lupta

lui, din ceasul în care însuşi Regele s-a pus în fruntea

tagmei răufăcătorilor, aparţin vrerii Dumnezeieşti”71.

70 Corneliu Zelea Codreanu, Însemnarea intimă din data de marţi 14 iunie 1938, în Corneliu

Zelea Codreanu, Însemnări de la Jilava, Ediţie îngrijită de Radu Dan Vlad, Editura

Majadahonda, Bucureşti, 1995, pag. 48

71 Horia Sima, Cuvânt înainte la volumul Corneliu Zelea Codreanu, Însemnări de la Jilava, Ed.

cit., pag. 5. Cuvântul înainte a fost redactat pe 10 iunie 1951.

65

Iar mărturisirea citată îşi are, embrionar, obârşia cu

nu mai puţin de doi ani mai devreme.

Astfel, Pentru legionari este deschis cu următoarele

cuvinte: „În acest volum este scrisă povestea tinereţii

mele, de la 19 la 34 ani, cu simţirile, credinţa, gândurile,

faptele şi greşelile ei”72.

Prin urmare, atenţie: şi greşelile.

Consider atât precizarea în sine, cât şi locul din

lucrare în care autorul său o plasează ca fiind demne de

toată luarea aminte.

Fiindcă într-o lucrare autobiografică, să fii

întâmpinat încă din motto cu o astfel de lămurire…

Mie personal îmi spune mult despre gradul de sinceritate

al scriitorului. Şi îndrăznesc să cred că şi ţie…

Apoi, chiar poziţionarea în cadrul economiei întregii

lucrări a teribilului citat de la pagina 95, îmi apare ca

încărcată de semnificaţie.

Lucrarea-i alcătuită pe principiul prezentării

cronologice a evenimentelor.

Capitolul Problema pământului românesc, din care

face parte citatul, îl premerge pe cel consacrat comentării

arhimediatizatului complot studenţesc din octombrie 1923.

Prin urmare citatul exprimă gândul unui tânăr abia

trecut de 20 de ani (Codreanu fiind născut în 1899). A unui

tânăr student de etnie română73 care, evaluând situaţia,

72 Corneliu Zelea Codreanu, Pentru legionari, MOTTO-ul, pag. 3

73 Chiar dacă sonoritatea numelui ancestral de familie al tatălui său

este poloneză – Zelinski:

„În timpul ocupaţiei austriace şi anume în epoca posterioară

anului 1786, când Bucovina a trecut sub administraţie poloneză,

devenind, după expresiunea d-lui prof. Iorga, în «Histoire des

roumains de Bucovine» pag. 61: «un simplu district al Galiţiei»,

66

perspectivele şi implicaţiile compoziţiei etnice a mediului

universitar în care intrase de curând, se îngrozea cu privire

la soarta Neamului (consideraţiile din Problema

pământului românesc formează, practic un segment al

secţiunii cu tema numerus clausus).

numele de Zelea a fost transformat de autorităţi, în şcoală sau în

armată, în acela cu rezonanţă poloneză de Zelinski.

Operaţia aceasta de polonizare a numelor moldoveneşti era,

de altfel, generală în acea epocă în Bucovina. Sistemul făcea parte

dintr-un ansamblu mult mai vast de «persecuţiuni sistematice

împotriva oricărui lucru care amintea în administraţii, în şcoală şi chiar

în viaţa socială, epoca Domnilor Moldoveni» (N. Iorga, op.cit., pag.

62)., Cuvântul apărării – pledoaria avocatului Lizeta GHEORGHIU – în procesul lui Corneliu

Zelea Codreanu din mai 1938, în culegerea de texte Din luptele Tineretului Român, (1919-1938),

Editura Fundaţiei Buna Vestire, 1993, pag. 362

Minifişă sintetică:

„Familia Codreanu sunt români autentici din comuna Igeşti,

jud[eţul] Storojineţ, provincia istorică Bucovina, care de fapt este

nordul Moldovei.

Numele ancestral nu era de Codreanu, ci(;) de Zelea.

În vechea limbă românească, cuvântul «Zelea» înseamnă «cel

perfect». Din familia verbului «a zeli – zelire».

La 50 de ani de la anexarea Bucovinei(;) autorităţile au făcut

un recensământ al populaţiei şi din oficiu, (;)în scopul de

deznaţionalizare a românilor, (;)Emin a devenit Eminovici, Porumbescu

a devenit Golumbovici şi Zelea a devenit Zelinski. În 1899 tânărul de

21 de ani Ion Zelinski a emigrat din Bucovina – Buchenland şi a venit

în Moldova, unde în anul 1900 şi-a schimbat numele din Zelinski în

Codreanu şi a devenit profesor de limba germană la Liceul din Huşi.

Când a intrat în politică alături de prof. A.C. Cuza, prof. Ion Codreanu

şi-a reluat numele ancestral de Zelea şi astfel toţi descendenţii săi se

numesc Zelea-Codreanu”., Şerban Milcoveanu, Teroarea de Stat până la 22 decembrie

1989, volum editat fără scop lucrativ de Asociaţia foştilor preşedinţi ai Studenţimii persoană

juridică şi Liga pentru apărarea Adevărului Istoric persoană juridică, Bucureşti, 2004, pag. 199

67

A unui tânăr în concepţia căruia: „Trădarea ne-a măcinat

puterile neamului”74 şi „nu vom putea face nici un pas

înainte fără pedepsirea trădătorului”75.

Şi-atunci:

Între

„(;)să ne procurăm revolvere şi să tragem în

ei”76 [„în toţi acei pe care îi vom găsi mai

vinovaţi de trădarea intereselor româneşti”77],

„dând un exemplu groaznic care să rămână

de-a-lungul istoriei noastre româneşti”78; cu

completarea că „ce se va alege după

aceasta de noi, vom muri sau vom rămâne

toată viaţa în închisoare, nu mai

interesează”79

şi

„(;)aici, în închisoare, (;)deşi n-am nici o vină

sub latura juridică, El mă pedepseşte pentru

păcatele mele şi-mi pune la încercare

credinţa(;)”80; întregit cu „A înviat Hristos,

sădind nădejdea învierii din morţi; (;)viaţa

noastră nu se termină aici, la aceşti aşa de

trecători 60-70 ani; că se prelungeşte

dincolo”81; „(;)Vom învia din morţi în numele

74 Corneliu Zelea Codreanu, Pentru legionari, pag. 190

75 ibidem

76 ibidem, pag. 168

77 ibidem

78 ibidem

79 ibidem

80 idem, Însemnări de la Jilava, pag. 48

81 ibidem. pag. 43

68

lui Hristos, adică în afară de credinţa în

Hristos nimeni nu va învia şi nu va fi

mântuit”82

ce sublim urcuş spiritual şi-a

pus amprenta pe personalitatea lui Codreanu? Pe

fondul ei.

La capătul urcuşului, ce-a mai păstrat fondul

acesta, afară decât, condensat spus, curăţenia

sufletească?

Ce-a dobândit acest fond, în esenţă, altceva decât

maturitatea duhovnicească? Şi care-i rezultanta lor

firească?

Mai cu seamă dacă semenul care le cumulează şi le poate

exterioriza în voie?…

Aşa e cu putinţă Fenomenul Legionar. Întru

„adevărata dimensiune a împlinirii de destin: dimensiunea

verticală a credinţei şi omeniei, a onoarei şi luptei

jertfelnice, a marilor virtuţi cristice”83.

Aşa se face că „revoluţia legionară evită răbufnirile

violente, manifestările în tot momentul prin greve,

atentate84, revendicări… Perseverenţa ei nu se

82 ibidem, pag. 43, 44

83 Vasile Posteucă, Destinul imperial al românilor. Dumnezeu, Neamul, Omul, Editura Criterion

Publishing, Norcross, GA, f.a., pag. 62

84 „Chiar dacă – observă Faust Brădescu – în lume s-a împământenit

criteriul extrem că o revoluţie nu se afirmă decât prin vărsare de

sânge şi prin răsturnare violentă a stării de fapt, Mişcarea Legionară

[,drept regulă,] nu acceptă acest punct de vedere ca mijloc al

revoluţiei legionare.

Îl acceptă, totuşi, într-un singur caz, acela extrem al unei

guvernări abuzive, transformată în tiranie, cum a fost cazul regelui

Carol al II-lea care, în ultima fază a domniei lui, devenise un tiran

69

sângeros, a cărui asuprire devenea, văzând cu ochii, mormântul

neamului românesc”., Faust Brădescu, Viziunea integrală a Revoluţiei Legionare,

Prefaţă de Dr. Gheorghe Buzatu, ediţie îngrijită de Radu-Dan Vlad, Traducere din limba franceză

de Mădălina Martin, Editura Majadahonda, Bucureşti, 1997, pag. 54

De ce?

Fiindcă – precum relevă Dumitru Stăniloae – „pe lume sunt

trei mari realităţi: insul, neamul şi umanitatea. Dar una fără alta nu

pot exista. Insul există prin neam şi umanitatea se manifestă tot prin

neam. Insul, afirmându-se pe sine, trebuie să afirme în acelaşi timp

umanitatea din sine, iar aceasta e totdeauna determinată etnic.

Neamul este matca ontologică în care îşi găseşte aşezământ şi

rânduială concretă existenţa umanităţii. Şi prin matca aceasta şi în ea

existăm noi ca inşi determinaţi.

Ea are o adâncime, o originalitate, proprie realităţilor permanente.

Rădăcinile insului sunt în sufletul neamului, iar rădăcinile neamului

sunt în ordinea metafizică a existenţei.

Deci, una din marile griji ale acestor timpuri, care cearcă

trăinicia tuturor realităţilor ce există, pentru a risipi ce-i fără vlagă

lăuntrică şi a confirma ceea ce ţine tenace în existenţă, să ne fie aceea

de-a ne menţine ca neam în identitatea proprie”., Dumitru Stăniloae,

rămânem identici cu noi înşine, în Telegraful român, XCIII, nr. 1, 1945. Textul se regăseşte în

volumul Dumitru Stăniloae, Naţiune şi Creştinism, Editura Elion, Bucureşti, 2003, pag. 181, 182

Detaliez:

„Neamul românesc este o sinteză biologic-spirituală a mai

multor părţi care au intrat în compoziţia lui. Cele principale sunt:

elementul dac, elementul latin şi creştinismul ortodox”., Dumitru Stăniloae,

Idealul naţional permanent, în Telegraful român, LXXXVIII, nr. 4, 1940. Textul se regăseşte în

Dumitru Stăniloae, vol.cit., pag. 103

Acest neam, alcătuit, fireşte, din oameni, „este o sinteză nouă, o

individualitate proprie, cu un principiu de viaţă deosebit de toate

părţile componente. Legea cea mai înaltă de viaţă a neamului nostru,

legea care îl exprimă ca ceea ce este el în chip propriu, este aceea pe

care o trăieşte ca întreg, nu care e proprie vreuneia din părţile

lui”…(ibidem). Astfel, „caracteristicile elementelor componente sunt

străbătute de un timbru nou, unitar, de timbrul individualităţii noi, care

este românitatea”. (ibidem) Aşadar, „putem spune că legea cea mai

înaltă de viaţă a poporului nostru este românitatea”., ibidem

70

„Omul e destinat să se dezvolte ca om, prin comuniunea cu

ordinea eternă, până la asemănarea(;) deplină cu această

ordine…înaintea lui stă un progres spiritual ale cărui limite nici nu ni le

putem închipui”., ibidem, pag. 105

Privitor la această ordine, putem observa două lucruri, şi

anume:

a) că „a apărut ca sistem de valori de sine stătătoare

numai raţiunii filosofice din timpurile anterioare.

Creştinismului, ca şi oricărei alte religii, ele i-au

apărut ca atribute şi manifestări ale unei persoane

absolute.

Astăzi se apropie de acest punct de vedere şi

filosofia.;

b) cu cât ne ridicăm pe scara entităţilor create, cu cât

ne apropiem de treapta pe care stă persoana

omenească – de singură entitate înzestrată cu

putinţa comunicării cu ordinea eternă –,

înţelegându-se prin aceasta că şi acea ordine

trebuie să aibe un caracter personal, vedem

validându-se tot mai mult principiul individualităţii,

al deosebirii dintre diferiţii indivizi. Atomii unui

element, moleculele unei [uneia şi aceleiaşi] materii

sunt strict identice (prezintă identitate deplină între ele

n.n.); indivizii unei specii vegetale nu mai prezintă

aceiaşi uniformitate, legea de viaţă a speciei e

atotputernică. Cam acelaşi lucru se petrece şi în

lumea animală. În clasa persoanelor omeneşti însă,

individul nu mai e dominat în exclusivitate de

instinctele speciei, ci urmează un drum în bună

parte ales de sine în chip liber. Drumul acesta e o

rezultantă a individualităţii sale libere, dar de o

anumită originalitate, şi a ordinii eterne; este

rezultanta felului său propriu de relaţie şi de

colaborare cu acea ordine.

71

Relaţia cu ordinea eternă constă în a descifra pretenţiile ei –

aceasta e cunoaşterea – şi a răspunde acestor pretenţii, prin realizările

de ordin social, moral, politic, artistic, etc. Prin relaţia aceasta se

încorporează continuu câte ceva din ordinea eternă în persoana

omenească şi în ordinea lumii create, prin mijlocirea acestui

instrument, acestui canal, care este personalitatea omenească.

Şi, întrucât nu există [o anumită] persoană omenească, sau

[un anumit] grup înrudit de persoane omeneşti – neamuri – prin care

să se poată încorpora această ordine în multiplicitatea nesfârşită a

aspectelor ei, este dată mulţimea de individualităţi etnice, pentru ca

fiecare să încorporeze în sine, după structura şi posibilităţile proprii,

într-un anumit fel acea ordine, corespunzător cu [una, respectiv] unul

din nenumăratele posibilităţi şi aspecte cuprinse în ea.

Precum fiecare ins creşte în spirit, în însemnătate, prin relaţie

pozitivă, prin înaintare spre plenitudine spirituală, cu acea rază a

ordinii divine care-i este adecvată fiinţei lui, tot aşa, neamurile, cresc

în puteri prin acel fel de comunicare activă cu ordinea eternă care le

este proprie lor, care le e indicată, de fiinţa lor originală, ca întreg,

care formează legea cea mai înaltă a individualităţii lor etnice.

Din aceasta rezultă că idealul permanent al neamului nostru

este creşterea spirituală – aceasta presupune, desigur, şi o bază

corespunzătoare de existenţă fizică – printr-un fel de relaţie cu ordinea

valorilor eterne, determinat de individualitatea sa etnică, de românism;

printr-o comuniune românească cu Dumnezeu.

Care este modul românesc de comuniune cu ordinea spirituală

transcendentă? Acesta, ne-o spun istoria şi viaţa actuală a poporului

nostru, este ortodoxia”., ibidem, pag. 105, 106

„Ortodoxia e har dumnezeiesc, adică prezenţă familiară a lui

Iisus printre noi, transfigurându-ne viaţa, adâncindu-i înţelesul, dândune

răbdare şi curaj în mijlocul neajunsurilor, într-o măsură în care nu

ne-ar putea da, dacă ar lipsi Hristos, nici un om, oricât ar pretinde că-l

înlocuieşte exact”., Dumitru Stăniloae, Ortodoxia, lumina lumii şi inima neamului nostru,

în Telegraful român, LXXXVIII, nr. 11, 1940. Textul se regăseşte în Dumitru Stăniloae, vol.cit.,

pag. 111

Faptele ce însoţesc firul scurgerii timpului atestă că „datorită

ortodoxiei neamul nostru n-a fost singur în lunga sa istorie în care n-a

avut nici un ajutor de la oameni. Ci a fost cu Iisus Hristos. Şi, ajutat de

72

El, toate le-a biruit. Au fost, în schimb, alte neamuri, puternic

încrezute în oameni ce se dădeau asemenea lui Hristos, care nu şi-au

putut menţine existenţa lor ca stat.

Ortodoxia, fiind vedere dreaptă a voii Dumnezeieşti şi a

posibilităţilor şi a ţintelor omeneşti, precum şi comunicare

neintermediată cu Iisus Hristos – e şi viaţă dreaptă, e şi blândeţe, e şi

sfinţenie. Iar când trebuie să fie eroism, e eroismul cel mai

dezinteresat, mai curat, mai lipsit de cruzime şi de poftă de stăpânire.

Oportunismul şi cinismul politic e străin de sufletul crescut în

ortodoxie”., ibidem

„Credinţa creştină e pentru credincios un impuls spre

afirmarea comunităţii naţionale, spre iubirea, mai presus de fire, a

celor cu care firea l-a aşezat în relaţii fundamentale de viaţă.

Creştinismul răzbate în mod necesar spre naţionalism. Mântuirea e

desigur o problemă care trebuie să frământe personal pe fiecare om,

dar ea nu poate fi dobândită de om printr-o trăire de eu izolat, ea nu

se împărtăşeşte omului în asceastă calitate – care e anormală –, ci în

calitatea lui de membru al unei comunităţi, iar cea mai firească

comunitate este cea naţională”., Dumitru Stăniloae, Creştinism şi naţionalism, în

Telegraful român, LXXXVIII, nr. 40, 1940. Textul se regăseşte în Dumitru Stăniloae, vol.cit.,

pag. 119

„Apropierea creştinismului de naţiune a fost uşurată şi de

filosofia mai nouă, care a descoperit că realitatea cea mai înaltă nu e

cea a obiectelor, ci cea omenească, iar aceasta nu se poate găsi

normal şi cu posibilităţi de plenitudine, decât în comuniunea dintre

persoane. Aceasta e natura, iar creştinismul nu face decât să-şi toarne

harul în această natură, ca s-o desăvârşească. Creştinismul e

perfecţionarea relaţiei naturale dintre om şi om, desăvârşirea

comuniunii, desăvârşirea dragostei, sau legătura desăvârşirii.

De aici nu e decât un pas până la a spune: cea mai naturală dintre

relaţii, dintre manifestările necesare naturii, este comunicarea cu cei

apropiaţi, care au în toate cazurile fireşti, aceeaşi limbă, aceeaşi

istorie, aceleaşi aspiraţii, acelaşi destin. Naţiunile sunt comunităţi de

destin, comunităţile cele mai temeinice, mai statornice, înfăşurate prin

mai multe fire de legătură, deosebit de profunde, faţă de alte feluri de

comunităţi, cu mult mai trecătoare (de durabilitate inferioară n.n.), mai

superficiale (de profunzime redusă n.n.). Creştinismul n-a venit să se opună

tendinţelor celor mai fireşti de comuniune, concretizărilor celor mai

73

profunde ale acestor tendinţe, n-a venit să înăbuşe natura, să o facă

să caute alte forme de comuniune mai puţin fireşti (cu deficit de

organicitate n.n.), ci să intensifice, să înalţe, să desăvârşească formele

naturale ale relaţiilor omeneşti.

Comuniunea este chiar o condiţie fundamentală a mântuirii.

Nu poţi împlini voia lui Dumnezeu, nu poţi exercita faptele creştineşti,

nu poţi afla şi experia pe Dumnezeu chiar, decât în cadrul comuniunii.

Aceasta se colorează şi se umple întotdeauna de alt conţinut, după

cum credinţele celor ce o întreţin sunt altele. Dar, în afară de ea nu se

poate trăi religia. Iar comuniunea cea mai firească, cea mai de

temelie, este aceea între membrii aceleiaşi naţiuni. În mod necesar, ea

trebuie folosită pentru trăirea în cadrul ei a conţinutului religios. Un

creştin e fericit de ţesătura de ocazii ce i-o oferă apartenenţa la

comunitatea naţională, pentru a-şi trăi în ea conţinuturile religioase.

Întrucât e om legat de un spaţiu, împletit prin limbă, prin istorie, cu un

grup naţional, el nu se poate izola de acel grup, pentru a stabili altă

comuniune, căci pentru aceasta ar trebui să fugă din ţara unde s-a

nascut, unde l-a destinat Dumnezeu să trăiască”., ibidem, pag. 118, 119

„Dumnezeu nu mă va răsplăti pentru modul cum am ştiut să

mă desfac de comunitatea firească în care mi-a fost dat să trăiesc, ci

după modul în care am afirmat această comuniune, cu voinţa şi cu

iubirea mea creştină.

Dumnezeu priveşte pe om nu în izolarea lui, ci ca membru al

unei comunităţi mai largi, priveşte propriu-zis comunităţile şi, prin ele,

face părtaş pe om de har şi mântuire. Şi întrucât comunităţile cele mai

fireşti sunt neamurile, de ce n-am spune că privirea directă a lui

Dumnezeu cade pe neamuri, şi numai întrucât inşii fac parte din

neamuri, simte fiecare [dintre ei] privirea lui Dumnezeu asupra lui.

În cartea lui Daniil se spune că Dumnezeu pune în cumpănă

împărăţia, nu pe ins în parte. Iar la Apocalipsă se vorbeşte de

mântuirea neamurilor, nu a inşilor”., ibidem, pag. 119

Iar dacă, aşa cum accentuează Nae Ionescu, „un creştin este,

luptă şi cere împlinirea legii lui Dumnezeu”(Nae Ionescu, Iertarea creştină, în

Cuvântul, an III, nr. 624 din 29 noiembrie 1926. Textul se regăseşte în Nae Ionescu, Teologia.

Integrala publicisticii religioase, Editura Deisis, Sibiu, 2003, pag. 114), iar aceasta cere

ca fiecare fiinţă umană să evolueze spiritual prin simbioză cu

comunitatea naţională de iubire din care face parte, înţelegem că,

între direcţiile majore ale activismului nostru personal, trebuie să

74

includem, permanent şi pregnant, apărarea naţionalităţii noastre

româneşti. În acest sens, să ne fie mereu viu în conştiinţă că pentru

păstrarea, neştirbită, a fiinţei naţionale, avem, fiecare dintre noi,

deplina îndreptăţire şi sfânta obligaţie de a folosi, în situaţie de

necesitate – adică după ce, fără succes, am întrebuinţat toate

mijloacele paşnice – chiar violenţa fizică.

Aceasta deoarece, exemplifică acelaşi Nae Ionescu: „Ştim că

batjocorit, scuipat, pălmuit şi spânzurat (pironit n.n.) pe cruce, Hristos a

gemut îndurător: Iartă-le lor Doamne, că nu ştiu ce fac! Dar tot

Hristos, îndurătorul a toate, e cel care a luat biciul şi a gonit pe zarafii

şi [pe] negustorii care spurcau casa Domnului. De ce se uită aşa uşor

lucrurile acestea? De ce nu ne dăm seama că blasfemăm şi batjocorim

tocmai ce e mai cutremurător de sublim în creştinism, atunci când

bagatelizăm iertarea creştină, făcând din ea o muşama cu care să

acoperim păcatele ce se fac împotriva legii?…De-ţi va greşi aproapele

tău nu de şapte ori, dar (ci n.n.) de şapte zeci de ori câte şapte, iartă-l

pre el” (ibidem)… Iertarea în domeniul relativ al personalului e la locul

ei: iertarea greşiţilor noştri echivalează cu indiferenţa faţă de răul care

ni se face, pentru că acest rău noi nu-l simţim, [adică] nu trebuie să-l

simţim. Aşa fiind, iertarea nu e un principiu de morală, ci o metodă

terapeutică pentru prelucrarea noastră personală. Dar, atunci, iertare

pentru păcatele împotriva legii nu există pentru noi; ea nu stă în mâna

noastră, ci în mâna lui Dumnezeu; singur poate Dumnezeu să ierte.

Noi nu! Ar fi prea mare îndrăzneala şi orgoliul acesta ne-ar pierde.

Încetaţi deci, mieluşei ai lui Dumnezeu, cu risipa de generozitate”.,

ibidem

„Cu aceeaşi credinţă în Dumnezeu – circumstanţiază Ion Coja

–, legionarii au mers şi ei după pilda cristică, a Celui ce a propovăduit

învăţătura iubirii împinsă până la gestul paradoxal de a-i oferi celui ce

te-a pălmuit o dată şi celălalt obraz!

Numai că acelaşi Iisus ne-a învăţat că sunt momente când

trebuie să mai pui mâna şi pe biciul pedepsitor, nu pentru a te apăra

pe tine, fiinţă trecătoare, individ sortit unei existenţe efemere, ci ca să

te pui stavilă când celălalt atentează la veşnicia neamului tău, la

integritatea comunităţii în care te-ai născut şi care ţi-a dat identitate în

faţa lui Dumnezeu! Ca să-i aperi pe ai tăi!…

Da, întorci şi celălalt obraz, dar numai dacă e vorba strict de

obrazul tău, ca ins, ca persoană. Dar când cineva loveşte în obrazul

75

neamului tău, atunci şi Iisus şi Moise, şi oricine, toţi te învaţă la fel: să

fii necruţător!

Sub această boltă de semnificaţii se înscrie gestul nicadorilor şi, în

mare, toate violenţele comise de legionari!”, Ion Coja, Nicadorii, în Săpămâna

românească, An II, nr. 51, 16-22 noiembrie 2006, pag. 24

„Căci legionarii aşa s-au simţit şi aşa au şi fost atunci când au

ridicat braţul pedepsitor: în legitimă apărare. Dar nu în apărarea

propriei persoane, ci în apărarea Neamului!”, ibidem

„«Salvarea Ţării, a Neamului, este legea mai presus de toate

legile: suprema lex».

Nicadorii nu au încălcat această lege ci, dimpotrivă, i s-au

supus fără preget!”, ibidem

„Această lege o nesocotise I.G. Duca, iar codul penal şi

practica judiciară îl lăsau nepedepsit pe infractor. Pe I.G. Duca şi pe

alţii care ştiau bine că săvârşiseră mari ticăloşii pentru care nu aveau

însă niciodată să plătească în faţa instanţelor atât de corupte ale

României interbelice. Dar iată că apare o instanţă nouă, insensibilă la

subtilităţile avocăţeşti şi la forţa banului de a corupe pe oricine. O

instanţă care face, din interesul naţional, principiul suprem al justiţiei!

O instanţă care nu confundă justiţia cu legalitatea! Care nu recunoaşte

legile măsluite, gândite pentru folosul marilor vânzători de Ţară!

Această justiţie a acţionat prima oară prin nicadori şi apariţia ei e uşor

de imaginat ce reacţie a stârnit în clasa politică a profitorilor de pe

urma celor prea buni şi prea blânzi, şi uşor de prostit nu pentru că ar fi

proşti, ci pentru că sunt capabili să vadă, chiar şi-n ticăloşia şi

nedreptatea cea mai mare, voia Domnului.

Facă-se!”, ibidem

„Nicadorii(;), au găsit cum să dea peste cap întregul sistem de

apărare pe care şi l-au creat, prin minciună şi înşelătorie adversarii lor,

sistem de apărare care a transformat democraţia , ca sistem politic, şi

justiţia, ca instituţie, (;)în prestatori de servicii pentru caracatiţa

mondială a corupţiei, infiltrată până la cel mai mărunt funţionar de

stat”., ibidem

Aidoma, adică predându-se Poliţiei din proprie iniţiativă – deşi

ar fi putut lesne să fugă cu succes şi, de asemenea, cu toate că ştiau

exact ce cumplite consecinţe, inclusiv cazne de felul acelora prin

care Inchiziţia îngrozise Spania cu jumătate de mileniu în urmă,

76

vor avea să suporte (vezi pe larg şi, fireşte, nelimitativ: Ion Coja, art.cit., integral,

sau Redacţia Obiectiv Legionar, Comentarii la articolul Mr. Ion T. Ciobanu, Dictatura

Regelui Carol al II-lea sau despre cum s-a încercat gestionarea crizei acesteia, făcute în

Obiectiv Legionar, nr. 38-39, Septembrie-Octombrie 2006, pag. 6 [O.L. 38-39]) –, au

procedat şi legionarii care, în septembrie 1939, l-au «executat» pe

Armand Călinescu, prim-ministrul asasin, care avea pe conştiinţă viaţa

(şi tinereţea) Căpitanului, a nicadorilor şi a decemvirilor, ucişi prin

strangulare de gardienii care îi păzeau”., Ion Coja, art.cit., pag. 24

„Imediat după atentat echipa Miti Dumitrescu s-a deplasat în

str. General Berthelot”(Şerban Milcoveanu, Corneliu Z. Codreanu altceva decât Horia

Sima, vol.II, Editura Crater, Bucureşti, 1996, pag. 145) şi, îşi aminteşte Paul Ştiubei

(«la data aceea în 1939(;) inginerul şef al aparatelor din Radiodifuziune», cf. Şerban

Milcoveanu, Atentatul din 21 septembrie 1939 contra lui Armand Călinescu şi epoca 1930-1950,

pag. 43), a intrat în localul Radiodifuziunii trăgând în tavan mai multe

focuri de revolver. Aceasta pentru a intimida şi paraliza presupusa

gardă militară de pază. Spre stupefacţia istoriei această instituţie a

Radiodifuziunii nu avea pază militară şi avea numai doi portari,

salariaţi proprii, care controlau intrarea.

Echipa Miti Dumitrescu s-a dus direct în sala de înregistrare şi

difuziune unde cânta orchestra Radio(;). Miti Dumitrescu a luat

microfonul din faţa orchestrei şi a pronunţat următorul mesaj către

Naţiune şi Istorie:

«Astăzi 21 septembrie 1939 ora 1430 primul ministru Armand

Călinescu a fost executat de o echipă legionară de sacrificiu care a

făcut justiţie pentru asasinarea lui Corneliu Z. Codreanu la 30

noiembrie 1938».

Salariaţii Radiodifuziunii au întrerupt difuzarea la jumătatea

mesajului şi astfel publicul ascultător n-a recepţionat justificarea

atentatului.

Odată cu exprimarea mesajului, echipa Miti Dumitrescu a

depus pe podea revolverele şi a ridicat spre tavan ambele mâini.

Aceasta cu semnificaţie de predare către autorităţile de stat.

Până să vină poliţia spre a-i aresta(;), directorul general al

Radiodifuziunii(;) s-a repezit asupra lui Miti Dumitrescu şi i-a tras două

palme. Miti Dumitrescu nu a ripostat şi a rămas mai departe imobil cu

mâinile ridicate spre tavan.

Poliţia a venit în frunte cu generalul Gavrilă Marinescu şi i-a

luat pe legionari”., Paul Ştiubei, Mărturisire făcută în calitate de pacient doctorului

77

Şerban Milcoveanu, redată în Şerban Milcoveanu, Atentatul din 21 septembrie 1939 contra lui

Armand Călinescu şi epoca 1930-1950, pag. 43, 44

„Lui Miti Dumitrescu i s-au rupt ambele braţe, iar limba i-a fost scoasă

din gură cu un cârlig”., Redacţia Obiectiv legionar, Comentariile amintite, extras

Fiecare dintre cei nouă membri ai echipei de sacrificiu, după ce a fost

„torturat timp de 8 ore într-un mod înfiorător”(XXX, Cronologie legionară, în

[O.L. 38-39], pag. 69, Ediţia I-a, Colecţia Omul Nou, Salzburg, 1953), a fost „legat şi

împuşcat fără judecată”., ibidem

Apoi, tot Poliţia, „le-a depus cadavrele chiar la locul

atentatului, strada Ştirbei Vodă la întretăierea cu bulevardul

Ardealului”., Şerban Milcoveanu, Atentatul din 21 septembrie 1939 contra lui Armand

Călinescu şi epoca 1930-1950, pag. 44

„Încă o informaţie.

La acea dată era mare caniculă în Bucureşti.

Prefectura Poliţiei Capitalei a montat în jurul cadavrelor mai

multe tribune pentru ca publicul să [le] vizioneze descompunerea(;).

La faţa locului au venit membrii Guvernului şi alte somităţi ale

clasei conducătoare.

În «Jurnalul» care a rulat la cinematografele din acea epocă sa

putut vedea [,spre pildă,] cum(;) ministrul educaţiei naţionale

profesorul Petre Andrei scuipă cadavrele în chip de ură şi pedeapsă

post mortem”., ibidem, pag. 45

De asemenea, „(;) şcolile au venit să le scuipe şi să le blesteme”.,

Şerban Milcoveanu, Corneliu Z. Codreanu altceva decât Horia Sima, vol.I, pag. 146

„Nu se ştie ce s-a întâmplat [apoi] cu cadavrele(;). După toate

probabilităţile au fost incinerate la Crematoriul Cenuşa şi ce a rezultat

a fost azvârlit la gunoi”., idem, Atentatul din 21 septembrie 1939 contra lui Armand

Călinescu şi epoca 1930-1950, pag. 45

Din cadrul aceloraşi sinistre represalii, fac parte şi „masacrele

mişeleşti din noaptea de 21-22 septembrie 1939. Noul guvern

constituit sub preşedenţia gen[eralului] Argeşanu, având pe

gen[eralul] Gavril[ă] Marinescu ca Ministru de Interne, a ordonat

uciderea tuturor fruntaşilor legionari din lagăre şi închisori, precum şi a

câte 3-5 legionari din fiecare judeţ.

Astfel, au fost asasinaţi grupul de la închisoarea Râmnicu-Sărat în

frunte cu ing. Gh. Clime, care a fost(;) torturat în mod înfiorător; 44 în

lagărul de la Miercurea Ciuc; 31 în lagărul de la Vaslui; 7 la Spitalul

78

Militar din Braşov; 10 în Bucureşti; 147 în restul ţării. În total, 252 de

legionari”., XXX, Cronologie legionară, în [O.L. 38-39], pag. 70

De asemenea, pe 22 septembrie „Victor Dragomirescu este

ridicat de la Spitalul închisorii Văcăreşti, sugrumat în maşină şi dus la

crematoriu unde, încă dând semne de viaţă, a fost ars de viu”., ibidem

Omisesem, mai sus, să-ţi precizez motivul asasinării lui I.G.

Duca. El, în calitatea sa de prim-ministru, semnase, în 1933, un

angajament internaţional pentru încetăţenirea în ţară a 300.000 de

evrei (vezi detalii în Ion Coja, art.cit, pag. 22). Şi-aceasta când, „în luna

decembrie 1933, vreme de pace, nu existau nicăieri [în lume]

persecuţii antievreieşti”( ibidem, pag. 22 ) ; „iar adăugaţi la ceilalţi aflaţi

deja în România, unii cu forme legale, alţii clandestini, evreii din

România ar fi ajuns să depăşească un milion şi jumătate, devenind,

practic, cea mai numeroasă minoritate etnică din România”., ibidem

Dar „de ce să se producă un asemenea exod, din Polonia în

România, un exod de dimensiuni superioare celui biblic?! Explicaţii

oficiale nu s-au dat, dar chiar şi dacă ar fi existat aceste justificări,

cine ar fi împiedicat apariţia altor explicaţii, a altor «scenarii»?

Un astfel de scenariu, care a circulat mult în perioada interbelică, este

acela potrivit căruia comunitatea evreiască, preocupată(;) în mod

firesc, de constituirea unui stat Israel, cu un teritoriu propriu, ar fi

vizat, ca teritoriu al acestui stat, o parte din teritoriul românesc!”.,

ibidem

„La acea dată, în 1933, acest plan al cărui susţinător tenace

fusese vestitul ministru [de interne al Franţei](;) Adolphe Crémieux

(1796-1880), avea o vechime de aproape un secol! Aşa se explică,

susţin unii, presiunile făcute asupra României şi la Conferinţa

internaţională de la Berlin (1878), şi la Paris (după primul război

mondial), pentru ca România să accepte încetăţenirea necondiţionată

a oricărui evreu care ar fi vrut să se stabilească în România. Deja însă,

pe căi legale sau altminteri, în România de după 1830, s-au scurs

importante efective umane evreieşti, din Rusia şi Polonia îndeosebi, al

căror număr ameninţa să pună în cumpănă caracterul românesc al

unor importante suprafeţe din teritoriul naţional. Oraşele

moldoveneşti, în frunte cu Iaşii, erau deja locuite cam toate de o

populaţie majoritar evreiască.

Cum pica în acest context intrarea în ţară a încă 300.000 de

evrei, e uşor să ne imaginăm! Din păcate singurii care au reacţionat

79

(iar reacţia lor nu a imaginat cea mai fericită soluţie) au fost legionarii.

Celelalte formaţiuni politice nu au avut nimic de obiectat. Din partea

legionarilor, generalul Cantacuzino-Grănicerul i-a făcut o vizită primministrului

acasă şi, în virtutea faptului că se cunoşteau şi se preţuiau

dintotdeauna, (;)l-a avertizat: «Ghiţă, să ştii că dacă semnezi intrarea

în ţară a 300.000 de evrei, băieţii (adică legionarii – n. I.Coja.) te

împuşcă!»

Generalul, aşadar, nu s-a plâns de nedreptatea care li se făcea

legionarilor prin desfiinţarea partidului lor, împiedicându-i să se

prezinte la alegerile de peste câteva zile. Ci i-a făcut lui Duca o cerere

pe care ar fi trebuit s-o susţină şi celelalte partide, căci intrarea a

300.000 de alogeni, indiferent de naţionalitatea acestora, era o

măsură inacceptabilă în numele celor mai elementare interese

naţionale”., ibidem

„Sora lui I.G. Duca(;) a reprodus cuvintele pe care le-a rostit

I.G. Duca, întors acasă, după ce a semnat pentru încetăţenirea celor

300.000 de evrei: «Mi-am semnat condamnarea la moarte!»

E cumplit şi naşte o mulţime de întrebări faptul că I.G. Duca a

semnat acea convenţie (sau ce-o fi fost), ştiind bine ce i se va

întâmpla şi, mai ales, ştiind bine cât rău aduce astfel Ţării şi Neamului

său. De ce a semnat I.G. Duca? Singurul răspuns plauzibil rămâne

acela că I.G. Duca îşi asumase anumite obligaţii de supunere şi

ascultare necondiţionată, pe care nu era chip să le încalce”…, ibidem

Oricum, „asasinatul politic nu a fost inventat de legionari! Dar

este evident că legionarii sunt acuzaţi pentru aceste asasinate cu o

insistenţă şi cu o strategie a dezinformării atât de bine pusă la punct

încât trebuie să ne întrebăm ce anume supără în mod specific şi pe

cine în faptul că legionarii, pe parcursul a(;) 20 de ani(;) săvârşiseră

câteva asasinate (Manciu, Duca, Stelescu, Armand Călinescu şi…cam

«atât»), iar împotriva lor autorităţile, subliniez: autorităţile, ocolind

legea, încălcând-o chiar, uciseseră cu de la sine voie, a regelui şi a

zbirilor poliţiei şi din guvern, peste 300 (trei sute) de tineri care, ca

persoană, ca individ, nu săvârşiseră nici o infracţiune, nici o

fărădelege.

Se uită lucrul acesta sau este complet necunoscut de cei care

îi consideră mai departe pe legionari nişte asasini prin excelenţă, adică

prin mentalitate şi prin program politic.

80

Mai sunt oare legionarii, la acest «scor» atât de categoric,

300-4, mai sunt ei asasinii sângeroşi şi bezmetici pe care ni-i prezintă

fel de fel de istorici şi publicişti care uită cu consecvenţa cea mai

stranie să amintească circumstanţele(;) în care aceştia s-au simţit

obligaţi să recurgă la forma supremă de apărare?!”, ibidem, pag. 24

Nu cumva, precum avertizează Şerban Suru, „poate(;) cei din

fruntea ţării nu vor să se cunoască istoria reală, căci, de-abia atunci

oamenii de rând se vor putea proteja împotriva repetării istoriei şi, o

asemenea posibilitate, conducătorii noştri nu o agreează căci poate au

de gând să «repete» istoria, luând exemple din trecut atunci când se

vor afla la ananghie. Să nu uităm că pentru Ion Iliescu a fost la modă

în anul 1990 să dea vina pe legionari şi să spună că împotriva

regimului neocomunist de atunci, manifestaţiile populare au fost de tip

«legionar» – în sensul rău al cuvântului”., Şerban Suru, Adresă către autorităţi…,

în Obiectiv Legionar, nr.38-39, Septembrie-Octombrie 2006, pag. 1, [O.L. 38-39]

Să nu uităm, vorba lui Ion Coja, că, „ce trăim noi azi seamănă

destul de bine cu ce se întâmpla în România anilor ’30. Numai că

atunci era mai evident pericolul din afară, al dezagregării României

Mari. Acest pericol nu aş zice că azi este mai mic, sau că nu există!

Dimpotrivă! Este poate mai mare ca-n anii ’30, dar este mult mai

discret, mai bine disimulat sub felurite lozinci şi structuri

europenizante, uzând de arme mai eficiente decât cele aflate în

dotarea armatelor, cum ar fi arma financiară sau arma psihologică”.,

Ion Coja, art.cit., pag. 23

Apropo, întreabă retoric Nicador Zelea Codreanu: „Care erau

atunci [,în anii ’30,] duşmanii declaraţi ai Legiunii şi implicit ai

prosperităţii României şi ai românilor?

Politicianismul, corupţia, spolierea bogăţiilor ţării şi

pauperizarea majorităţii zdrobitoare a românilor, asaltul economic al

străinilor, cumpărând totul pe nimic, înrobind bietul român pe salarii

de supravieţuire, despădurirea munţilor României în folosul unor

venetici, transformarea românilor într-un popor de bolnavi datorită

mizeriei creatoare de boli sociale şi a asistenţei sociale de două parale!

Atenţie, vi se pare cunoscut?(;) Ce vi se poate părea

depăşit?”, Nicador Zelea Codreanu, Despre nişte reformatori, în Cuvântul Legionar, An

III, nr.36, august 2006, pag. 3

81

concentrează în asemenea reacţii pur exterioare de natură

epidermică. Revoluţia legionară lucrează în substratul

imponderabil al sufletului, acolo unde reacţiile sunt în mare

parte de natură afectivă, dar amestecate cu efort

reflexiv”85.

Şi deşi „ca în orice revoluţie, se încearcă o schimbare

radicală socială(;), masele nu mai sunt îndemnate să

meargă la acte şi gesturi necontrolate, nu mai sunt

îndopate cu lozinci purtătoare de ură, nu mai sunt dirijate

spre dezlipirea sufletească de naţiunea din care fac

parte”86. Iar „concepţia legionară depăşeşte scopul imediat

al unei reuşite concrete de înlăturare a unei clase sociale

prin alta”87, revoluţia întemeiată pe ea luând „în

consideraţie viitorul întregii naţiuni, armonia şi bunăstarea

socială a tuturor claselor”88. „Nu se preconizează violenţa,

nu se urmăreşte distrugerea utilului experimentat, nu se

insinuează desprinderea individului de contextul naţional,

Dacă nimic, are cuvântul Şerban Suru:

„[–] Terorismul de stat este cel mai înfiorător, cel mai

distrugător tip de terorism, căci cetăţenii sunt la

discreţia forţelor Statului, forţe care în loc să îi apere,

îi torturează şi îi ucid”(Şerban Suru, Invitaţie la Conferinţa cu titlul

«70 de ani de terorism în România modernă – începutul…», ţinută la Sala

Dalles din Bd. Nicolae Bălcescu, nr. 18, sector 1, Bucureşti, în data de

20.09.2006, între orele 18-20. Textul se regăseşte în [O.L. 38-39], pag. 2),

„practicând teroarea de stat ca metodă de anihilare a

adversarilor politici şi de supunere totală a

populaţiei”., ibidem

Ciulesc urechea…

85 Faust Brădescu, op.cit., pag. 54

86 ibidem, pag. 55

87 ibidem

88 ibidem

82

nu se propovăduieşte fericirea şi bunăstarea prin

desprinderea de Dumnezeu89”90.

Aşa se explică de ce nici „după [mai mult de] trei

sferturi de secol, spaima duşmanilor în faţa invincibilităţii

spirituale a edificiului legionar nu a încetat: s-a transmis

copiilor şi nepoţilor, asemeni unei moşteniri, astfel încât

devine relativ simplu să identifici un duşman al neamului

românesc sau un arivist (grabă şi zel suspect în a

denatura şi stigmatiza legionarismul). Deşi numărul

legionarilor actuali este infim, deşi tineretul de azi prezintă

certitudinea că nu poate urma calea elitei interbelice, deşi

literatura «verde» constituie o raritate, corul denigrărilor nu

încetează. Dar pentru legionari «nu există înfrângere şi

dezarmare, căci forţa ale cărei unelte vrem noi să fim e

etern invincibilă»(Ion Moţa – La Icoană, 1927) şi «Chiar

dacă a căzut Căpitanul, a rămas metoda!»”91. „Armatele

cele mai eficace din lume sunt seminţele”92.

„Corneliu Codreanu n-a pus problema României

imediate, a României moderne sau contemporane. Era

mult prea puţin. Nu s-ar fi potrivit nici dimensiunii viziunii

sale, şi nici aşteptărilor noastre. El a pus problema în

termeni ultimi, în totalitatea devenirii naţionale. El n-a vrut

să îndrepte mizeria aproximativă a condiţiei noastre, ci

89 „Revoluţia legionară are loc în timp, printr-o gândire ce ia în

consideraţie stabilirea unei armonii generale şi a centrului de realizare

în sufletul individului, iar nu în izbucnirea unei răzvrătiri sângeroase”.,

ibidem, pag. 60

90 ibidem

91 Nicoleta Codrin, Cuvânt înainte la volumul Constantin Papanace, Stilul legionar de luptă.

Concepţia tactică a Căpitanului, Editura Lucman, Bucureşti, 2004, pag. 15

92 Lucian Blaga, Carneţelul negru, în volumul Lucian Blaga, Aforisme, Text stabilit şi îngrijit de

Monica Manu, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001, pag. 279

83

introducă Absolutul în respiraţia zilnică a României. Nu o

revoluţie a momentului istoric, ci una a istoriei”93.

În legionarism, „ideea de bază a revoluţionării

existenţei umane nu este nici libertatea şi, în nici un caz

autoritatea. «Mişcarea Legionară nu se întemeiază [în]

exclusiv[itate] nici pe principiul autorităţii, nici pe cel al

libertăţii. Ea îşi are temeliile înfipte în principiul dragostei.

În el îşi au rădăcinile atât autoritatea, cât şi

libertatea»(Corneliu Zelea Codreanu, Legiunea pentru

supravieţuirea fiinţei naţionale, pag. 59).

Este vorba despre aceeaşi dragoste propovăduită

de primii creştini, este dragostea dintre Christos şi

apostoli. Dragostea legionară nu este destinată unor

anumiţi oameni dintr-un spaţiu şi timp dat, ea este

destinată întregului neam românesc”94.

Aceasta explică de ce „în timp ce toate revoluţiile

sunt politice, revoluţia legionară este spirituală şi creştină.

În timp ce toate revoluţiile contemporane au ca

scop cucerirea puterii de către o clasă socială sau de către

un om, revoluţia legionară are drept ţintă supremă:

mântuirea neamului, împăcarea neamului românesc cu

Dumnezeu(;)”95.

„De aceea sensul Mişcării Legionare se deosebeşte

de tot ce s-a făcut până astăzi în istorie”96: „niciodată

cuvântul Mântuitorului n-a fost înţeles ca o revoluţie a

forţelor sufleteşti împotriva păcatelor şi a slăbiciunilor

93 Emil Cioran, Profilul interior al Căpitanului, în Glasul strămoşesc, Sibiu, anul VI, nr. 10 din

25 decembrie 1940. Textul se regăseşte în culegerea , Mişcarea Legionară în texte originale şi

imagini, Editura Lucman, Bucureşti, f.a., pag. 177 [M.L.T.O.I.]

94 Cezarina Bărzoi, Charisma lui Corneliu Zelea Codreanu. Perspectivă legionară, IV, în

Permanenţe, anul VII, nr. 11-12, noiembrie-decembrie 2004, pag. 19

95 Mircea Eliade, De ce cred în biruinţa Mişcării Legionare, în Buna Vestire, anul I, nr. 244 din

17 decembrie 1937. Textul se regăseşte în culegerea , «Dosarul» Mircea Eliade, vol. V, (1936-

1944), Jos farsa!, partea a doua, Cuvânt înainte şi culegere de texte de Mircea Handoca, Editura

Curtea Veche, Bucureşti, 2001, pag. 251 [D.M.E.-J.F.p.II]

96 ibidem, pag. 251, 252

84

cărnii”97. „O revoluţie spirituală care luptă în primul rând

împotriva păcatului şi nevredniciei”98. O revoluţie a cărei

biruinţă „va crea un om nou”99, „născut dintr-un desăvârşit

primat al spiritului împotriva temporalului, dintr-o biruinţă a

duhului împotriva cărnii”100.

„Legionarul nu mai trăieşte la întâmplare. Viaţa lui

are un sens precis şi major: revoluţia creştină, mântuirea

neamului românesc”101.

„Stilul de viaţă legionar înlătură tot ceea ce este

inutil, exterior, ornamental, înlătură tot ceea ce a creat

strâmb şi împovărător o mentalitate şi o simţire

îmbătrânită, stilul legionar înlătură tot ceea ce astăzi, ca şin

alte epoci asemănătoare, sub pretenţie de civilizaţie şi

rafinament, desfigurează chipul omului şi îl îndepărtează

de natura sa proprie.

Dar ce înseamnă simplitate legionară? Înseamnă

trăirea adevărată: omul în legile omeniei sale. Simplitatea

legionară înseamnă linie dreaptă, înseamnă adâncime,

înseamnă asceză102. Ea decurge dintr-o adevărată trăire

în spirit”103.

97 ibidem, pag. 251

98 ibidem

99 ibidem, pag. 252

100 ibidem

101 Mircea Eliade, Noua aristocraţie legionară, în Vremea, anul IX, nr. 522 din 23 ianuarie 1938.

Textul se regăseşte în [D.M.E.-J.F.p.II], pag. 259

102 Înseamnă-n-trun cuvânt CREDINŢĂ. „Credinţă şi(;) jertfă”.,Traian

Herseni, Prefaţă la volumul Traian Herseni, Mişcarea Legionară şi muncitorimea, Editura

Mişcării Legionare, Bucureşti, 1940, pag. 3

Nu-ntâmplător „Mişcarea Legionară are credinţe, nu

programe. Deosebirea e ca între cer şi pământ. Programul e ceva din

afară, făcut anume să câştige partizani. El se aseamănă cu râma din

undiţa pescarului. Cu cât e mai grasă râma, cu atât mai repede se

prinde peştele şi, se înţelege, cu atât mai bine îi merge pescarului. Cu

alte cuvinte: cu cât e mai darnic programul, cu atât se lasă mai repede

85

păcălit alegătorul şi, se înţelege, cu atât mai bine le merge partidelor.

Spus pe faţă: programul e făcut de cei «deştepţi» sau «şmecheri» ca

să amăgească pe cei «proşti» în alegeri”. (Traian Herseni, Cuvânt înainte la

volumul Traian Herseni, Mişcarea Legionară şi ţărănimea, Ediţia a II-a, Editura Mişcării

Legionare, Bucureşti, 1940, pag. 3) E simptomatic că în „compoziţia comitetelor

executive, centrale şi judeţene ale partidelor politice, din care se

recrutează miniştrii şi prefecţii guvernelor şi deputaţii”(Traian Brăileanu,

Politica, Editura, Albatros, Bucureşti, 2003, pag. 315. Ediţia a I-a, Tipografia Mitropolitul

Silvestru, Cernăuţi, 1928), „predomină tipul intelectualului nemulţumit cu

leafa sa sau a[l] avocatului care speră să-şi sporească clientela şi să

învârtească afaceri mai bune devenind prefect sau deputat”., ibidem

După ce trec alegerile, partidele şi-au ajuns scopul şi nu le mai pasă

de nimic. Căci politicianul «deştept» ştie că până la alegerile viitoare

«prostul» uită, iar el are vreme să-şi schimbe dacă nu năravul, cel

puţin… programul.(Traian Herseni, Mişcarea Legionară şi ţărănimea, pag. 3)

„«Programele sunt vorbe»”., ibidem, pag. 3, 4

„Credinţele sunt cu totul altceva. Ele isvorăsc dinlăuntru, din

inima şi sufletul omului. Cu un program de care nu te ţii, îţi baţi joc de

alţii, cu o credinţă pe care o trădezi, îţi baţi joc de Dumnezeu, de

sufletul şi omenia ta. De aceea credinţele nu se pot schimba de pe o zi

pe alta şi nici nu au preţ decât dacă sunt înfăptuite. Programele sunt

făcute de oameni şi schimbate după oameni. Credinţele dimpotrivă

schimbă ele pe oameni şi-i ridică prin frumuseţea şi adevărul lor până

la ele. Care din politicieni trăieşte după programul partidului? Care e

gata să moară pentru acest program? Legionarii însă trăiesc după

credinţele lor şi sunt gata să-şi de viaţa pentru ele. Moţa şi Marin, ca

să nu-i amintim decât pe ei, au murit întru credinţa lor legionară. Din

pricina aceasta credinţele nici nu au rostul să aducă partizani, ele

strâng numai în jurul aceluiaşi steag pe cei care sunt în stare să

trăiască şi să moară pentru ele. Mişcarea Legionară are credincioşi, nu

partizani. Din ea fac parte cei care jertfesc totul pentru ţară, adică

pentru mântuirea şi înălţarea neamului românesc. În rândurile ei nu

intră cei care cer, cei care umblă după câştig, cei care fug de muncă şi

nu se ruşinează să cerşească, ci numai cei care dau, cei care se

păgubesc pe ei pentru mărirea neamului.(ibidem, pag. 4) Pe scurt,

„Mişcarea Legionară nu promite şi nu oferă nimănui nimic. Ea

constituie o organizaţie în care cel care intră dă totul şi nu cere în

schimb nimic”., idem, pref.cit., pag. 3

86

„Căpitanul Legiunii n-a spus niciodată: «veniţi fraţilor cu

mine, că vă dau marea cu sarea şi cerul cu paserile» cum au spus(;)

toţi conducătorii de partide din România, ci spune: «eu am luat în

spate crucea suferintelor româneşti şi urc drumul care prin jertfă ne

duce la biruinţă; – cine se crede în stare să îndure toate chinurile

acestea să vină cu mine». Iar când a fost întrebat de program,

Căpitanul a răspuns: «Să dăm tot ce avem pentru neamul nostru,

luptând din toate puterile împotriva tuturor acelora ce-l fură,

exploatează şi dezonorează, ameninţându-i existenţa» (25 Oct. 1936).

De aceea în jurul său n-au ce căuta lichelele, n-au ce căuta neoamenii.

Chiar dacă vreunul dintre aceştia îndrăzneşte să se apropie, fuge

îndată ce dă de greu, «fuge ca dracul de tămâie»”., ibidem, pag. 5

De aceea, „în Legiune nimeni nu se uită dacă eşti sărac, dacă

ai haine roase, dacă eşti simplu muncitor cu ziua sau eşti mare

bogătaş. Aici nu se pune preţ decât pe credinţă, pe jertfa adusă, pe

dragostea de neam şi pe omenie”., idem, Mişcarea Legionară şi ţărănimea, pag. 17

De aceea „fruntaşii legionari nu se aleg după avere sau după

oamenii pe care îi atrag în partid, ci după curăţenia sufletului, după

puterea lor de dragoste, de credinţă şi de jertfă ”., ibidem

De-aceea, „legionarismul încurajează şi se întemeiază pe

libertate. Vii în legionarism pentru că eşti liber, pentru că te-ai hotărât

să depăşeşti cercurile de fier ale determinismului biologic (frica de

moarte, de suferinţă, etc.) şi ale determinismului economic (frica de a

rămâne pe drumuri). Cel dintâi gest al legionarului este un gest de

totală libertate: el îndrăzneşte să se rupă de toate lanţurile robiei sale

spirituale, biologice şi economice. Nici un determinism exterior nu-l

mai poate influenţa. În clipa când s-a hotărât să fie liber, toate

spaimele şi toate complexele de inferioritate dispar ca prin farmec. Cel

care intră în Legiune, îmbracă pentru totdeauna cămaşa morţii. Asta

înseamnă: legionarul se simte atât de liber, încât nici moartea nu-l mai

înspăimântă”. (Mircea Eliade, Libertate, în Iconar, Cernăuţi, an III, 1937 nr. 5. Textul se

regăseşte în volumul, Mircea Eliade, Textele «legionare» şi despre «românism», Editura Dacia,

Cluj-Napoca, 2001, pag. 68) „«Cel care ştie să moară nu va fi rob niciodată».

Şi nu e vorba numai de robia etnică sau politică, ci, în primul rând, de

robia spirituală. Dacă eşti gata să mori, nu te mai poate robi nici o

frică, nici o slăbiciune, nici o timiditate. Împăcându-te cu gândul

morţii, atingi cea mai totală libertate care îi este îngăduită omului pe

pământ”., ibidem

87

„Legiunea nu luptă contra cuiva, luptă pentru ceva:

pentru valorile spirituale”104. Iar legionarii „nu merg pe

drumul lor, ci pe drumul naţiei, care e al mântuirii pentru că

pe el străjuieşte Dumnezeu”105.

„«Ori învingem ori murim» nu e numai un refren de

cântec legionar, ci însuşi principiul acestei mişcări care, în

afară de aceea a lui Avram Iancu, este singura cu

adevărat revoluţionară în istoria noastră”106.

„Astfel toţi cei care vor «învierea» neamului

românesc, trebuie să vrea totodată revoluţia legionară

permanentă”107.

„«Garda de Fier» este ultima rezervă aruncată în

luptă de voinţa de a nu muri a neamului”108.

Iar dacă, „e adevărat, pot fi şi dintre legionari unii care să fi

rămas la mentalitatea politică sau la cea haiducească”(Constantin Noica,

Limpeziri pentru o Românie legionară, în Buna Vestire, anul IV, seria a II-a, nr. 29 din 11

octombrie 1940. Conferinţă ţinută la Radio în seara de 5 octombrie 1940, apud site-ul Fundaţiei

George Manu): „ei sunt întârziaţii Mişcării sau(;) structural inapţi de a

progresa o dată cu ea. De aceea nu judecaţi Mişcarea după cei care

nu stau decât la periferia ei, ci după cei buni, care năzuiesc să fie încă

şi mai buni, şi stau ca atare în inima ei. Dacă veţi spune: «Am văzut

un legionar făcând cutare acţiune nevrednică», nu veţi înţelege ce

este de înţeles. Când însă veţi vedea – şi-l puteţi vedea – un legionar

care încă nu e mulţumit cu sine, atunci veţi fi văzut ceva din Legiunea

însăşi. Veţi fi văzut umbra lui Corneliu Codreanu şi a lui Moţa; lumina

lui Corneliu Codreanu şi a lui Moţa”., ibidem

103 Ernest Bernea, Stil legionar, Tipografia Bucovina, I.E. Torouţiu, Bucureşti, 1937; reeditare

Salzburg, Colecţia Omul Nou, 1953 [S.L.], apud site-ul Fundaţiei George Manu.

104 Constantin Noica, Limpeziri pentru o Românie legionară, apud site-ul Fundaţiei George

Manu

105 Nae Ionescu, Sub semnul Arhanghelului, în Buna Vestire, anul I, nr. 100 din 27 iunie 1937,

apud site-ul Fundaţiei George Manu.

106 Nichifor Crainic, Revoluţia legionară, apud site-ul Fundaţiei George Manu

107 ibidem

108 ibidem

88

Ea diferă esenţial atât de fascism cât şi de naţionalsocialism;

cărora, totdeodată, le este net superioară.

„Deosebirea dintre fascism şi naţional-socialism [,pe de o

parte,] şi Mişcarea Legionară [,pe de cealaltă,] este

aspectul fundamental religios al Mişcării Legionare,

religios creştin, ceea ce nu era cazul nici la fascişti, nici la

naţional-socialişti. Erau laicizaţi şi fasciştii şi naţionalsocialiştii”

109., ibidem

„Stilul legionar este stilul românesc de a fi, este

stilul de viaţă al acestui neam care are un pământ al său,

un cer şi un Dumnezeu al său, care are un destin propriu

în istoria neamurilor. El va învinge ca ceva firesc, în lupta

ce se dă astăzi între cele două lumi”110.

109 Spre pildă: „Într-o întrunire, Mussolini s-a uitat la ceas şi a spus «Îi

dau ultimatum lui Dumnezeu ca în câteva minute să mă trăznească

dacă există!» Şi-apoi s-a uitat [iar] la ceas. Au trecut minutele şi a

demonstrat că Dumnezeu nu există”., Petre Ţuţea, Mussolini s-a uitat la ceas şi i-a

dat ultimatum lui Dumnezeu, în Cuvântul, numerele 115, 116, 117, 118, 13 decembrie 1990,

interviu realizat de Horia Salcă. Textul se regăseşte în [C.Z.C.E.S.], pag. 270

Iar Hitler, considera religia ca nimic altceva decât un simplu

instrument de moralizare a masei.

Mein Kampf: „În această lume omenească nu poate fi concepută

supravieţuirea efectivă a unui scop religios. Marea masă a poporului

nu este alcătuită din filosofi, ori, pentru masă credinţa este adesea

singura bază a unei concepţii morale despre lume. Diferitele mijloace

de înlocuire nu s-au dovedit atât de mulţumitoare încât să se poată

vedea în ele înlocuitorii confesiunilor religioase curente. Dar dacă

învăţământul şi credinţa se sprijină în mod eficace pe păturile cele mai

întinse, atunci autoritatea incontestabilă a conţinutului acestei credinţe

trebuie să fie temelia oricărei acţiuni eficace.

Dogmele sunt pentru religii ceea ce sunt legile constituţionale

pentru stat: fără ele, alături de câteva sute de mii de oameni sus-puşi

care ar putea trăi înţelept şi inteligent, alte milioane n-ar putea s-o

facă”., Adolf Hitler, Mein Kampf, Ediţie în limba română, Editura Pacifica, Bucureşti, 1993,

pag. 186, 187

110 Ernest Bernea, [S.L.]

89

„Sunt două feluri [(atitudini)] de a privi istoria: cea

orientală, care se îndepărtează de istorie şi cea

occidentală, care uită că mai e şi un cer. Amândouă sunt

unilaterale. În atitudinea orientală, istoria se anemiază sau

se insignifiază, în cea occidentală, istoria se degradează,

fiindcă devine doar locul unor absoluturi subiective,

capricioase, laice, empirice, înşelătoare ori chiar satanice,

legate de instincte pur omeneşti. În ambele cazuri istoria

decade.

Ceea ce trebuie e, deci o sinteză de cer şi de

istorie, o validare maximă a istoriei, dar într-o ierarhizare la

capătul căreia să fie înţelesurile şi tainele auguste ale

metafizicii”111. „Istoria mare sub semnul Crucii, al

transcendentului”112. „Absolutul(;) e de esenţă

religioasă”113. „Să avem întotdeauna în istorie curajul,

universalitatea şi absolutul Crucii”114.

„Lupta metafizică dintre Arhanghelism şi Luciferic

se transpune, (;)pe plan pământean, în crâncenul război

pe care legionarismul îl poartă împotriva întunericului şi

satanicului de pretutindeni.

Legionarismul(;) nu e, astfel, o simplă abstracţiune,

o firavă formulă politică, ci un fenomen etic şi istoric de

mare intensitate şi durată, germinat, în esenţele lui cele

mai profunde, de un lung fulger metafizic”115.

111 Vasile Băncilă, Arhangheli în istoria românească, articol apărut în Omul Nou, Brăila, 1938,

apud site-ul Fundaţiei George Manu.

112 ibidem

113 ibidem

114 ibidem

115 Radu Gyr, O lume tânără şi un moment istoric, în volumul Radu Gyr, Femeia în eroismul

spiritual moral, şi naţional, Idei desvoltate dintr-o conferinţă ţinută la 8 decembrie 1935, în aula

Universităţii din Iaşi, sub patronajul Cercului Studenţesc Tecucean, Bucureşti, f.a., pag. 9, 10

90

„Mişcarea Legionară(;) este cea mai profundă

revoluţie spirituală pe care a cunoscut-o poporul român de

la creştinarea lui încoace.

Prin adâncimea, capacitatea de mulare pe realităţi

şi perenitatea ei, revoluţia lui Corneliu Codreanu este

valabilă pentru toate naţiunile care vor să pornească pe

calea încreştinării efective”116.

Foc şi smarald.

CU DUMNEZEU ÎNAINTE!

––––– * * –––––

116 Gheorghe Racoveanu, Mişcarea Legionară şi Biserica. Omenia şi frumuseţea cea dintâi, cu o

prefaţă de Constantin Papanace, Editura Samizdat, Tiparul executat de Tipografia Antet XX

Press, Filipeştii de Târg, Prahova, f.a., pag. 46

91

Va veni ziua în care şi pietrele vor

vorbi adevărul, în care cartea faptelor

petrecute va sta deschisă şi se va citi atât

de lămurit, încât toată doctrina

paralogismelor nu va fi în stare să-i

întunece înţelesul.

Mihai Eminescu, «Românul» continuă şi

acum…,Timpul, 2 noiembrie 1877, în Opere vol. X,

Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura

Academiei, Bucureşti, 1989, pag. 3

CÂT DE ”RETROGRAD”

ESTE

MIHAI EMINESCU?

7 răspunsuri unui procuror

(Textul integral al precizărilor pe care le-am făcut, asupra lucrării

TESTAMENTUL POLITIC AL LUI MIHAI EMINESCU – Editura Cartea

Universitară, Bucureşti, 2005 – în calitate de autor al ei, cu prilejul

interviului pe care doamna Dr. Irina Airinei, redactor la Radio România

Cultural, mi l-a luat în ziua de 9 august 2005)

92

REZUMATUL ÎNTREBĂRILOR

I.

Eminescu autor de testament politic?

II.

Cine şi de ce ar avea interes să blocheze accesul

publicului la scrierile politice ale lui Mihai Eminescu?

Conspiraţie mondială împotriva poporului

român?

III.

De când este Mihai Eminescu Dumnezeu?

IV.

Naţiunea: realitate etnică, adică rasială?

Eminescu: marele luminător de conştiinţă

hotărât de Dumnezeu pentru români?

V.

Eminescu: xenofob şi antisemit?

VI.

Sunteţi antisemit?

VII.

De ce marele geniu al scrisului, Eminescu, dacă a vrut întradevăr

să lase posterităţii un testament, nu şi l-a redactat

singur?

Care este testamentul politic eminescian?

––––- * * –––––

93

Stimaţi ascultători,

Desigur, nu e o bucurie, dar nici un secret pentru nimeni, că timpul pe care ni-l

putem permite a-l petrece hoinărind prin librării este din ce în ce mai puţin.

Aşa se face că, atunci când reuşim să ne vedem ajunşi printre rafturile cu

cărţi, primele, şi poate singurele, care ne stârnesc curiozitatea sunt cele cu titluri

incitante şi coperte viu colorate.

O astfel de prezenţă editorială este şi «Testamentul politic al lui Mihai

Eminescu», lucrare apărută în această primăvară la editura bucureşteană Cartea

Universitară.

Îmi place să sper că dumneavoastră, trăind ca şi mine într-o ţară în care încă

din primele clase de şcoală ni s-a vorbit mereu despre Eminescu doar ca despre un mare

poet, nu mă veţi judeca prea aspru dacă vă mărturisesc şocul sufletesc pe care mi l-a

provocat vederea acestei cărţi: Adică cum? Eminescu să se fi ocupat şi de politică? Şi

încă nu oricum, ci chiar pe tărâmul elaborărilor doctrinare? Poate fi cu putinţă aşa ceva?

Şi, dac-o fi, atunci de ce nici unul din dascălii mei nu mi-a pomenit niciodată nimic

despre asta?

Intrigată, am pus mâna pe telefon şi, după ce-am luat de la Informaţii numărul,

am sunat la Cartea Universitară, rugându-i să-mi înlesnească un dialog cu autorul,

domnul doctor în economie Radu Mihai Crişan, prezent astăzi, alături de mine, în studio.

Domnule Crişan, aţi auzit tot ceea ce am spus şi, cu siguranţă, intuiţi

rugămintea mea… Aveţi cuvântul.

Mai întâi, vă mulţumesc pentru invitaţie şi vă mărturisesc că emoţia îmi gâtuie glasul.

În foarte puţine cuvinte spus, consider că lucrarea Testamentul politic al lui Mihai

Eminescu:

– este mesajul militant eminescian, alcătuit din înseşi cuvintele lui Mihai

Eminescu, aşa cum le-a încredinţat el eternităţii, prin scrisul său

jurnalistic;

– constituie, deopotrivă, atât o analiză lucidă a vieţii politice din România,

cât şi o mărturisire de credinţă făcută de Mihai Eminescu neamului

său;

– dezvăluie, fără menajamente, bolile politice şi economice care macină

organismul ţării şi formulează direcţii de acţiune realiste, menite să-l

însănătoşească.

94

Rugându-vă să judecaţi dumneavoastră, permiteţi-mi să citez, la întâmplare, o

singură frază:

„E clar că un stat care cheltuieşte pentru pretinse necesităţi politice mai mult decât

poate suporta producţia poporului va ajunge, pas cu pas, la sărăcie, pospăită cu vorbe, dar din

ce în ce mai simţitoare prin trebuinţele miilor de indivizi pe care un sistem fals i-a ridicat,

prefăcându-i în exploatatori ai averii publice”, precum şi că, „sărăcia e un izvor de rele fizice şi

morale, care, la rândul lor, sunt cauze ale decadenţei economice”.

I.

Domnule Crişan, vă mărturisesc că, personal, despre Eminescu ştiam că a

scris poezii şi nuvele. Chiar de pe băncile şcolii mi s-a întipărit permanent expresia

POETUL Mihai Eminescu.

Atunci, de unde şi până unde îl scoateţi dumneavoastră autor de testament

politic?

Stimată doamnă Airinei, găsesc nedumerirea dumneavoastră ca deplin justificată.

La rândul meu, până cu câţiva ani în urmă, nutream, victimă a unei propagande pe

cât de abile, pe atât de interesate în falsificarea adevărului, aceeaşi convingere. Şi ca noi, atâţia

şi atâţia alţi semeni.

Spre norocul meu însă, începând din 1998, pe măsură ce înaintam în cercetarea de

doctorat, desluşeam, încet-încet, un cu totul alt Eminescu. Aşa se face că după contactul avut

cu publicistica eminesciană, sunt ferm convins (şi argumentat convins) că personalitatea

creatoare a lui Mihai Eminescu înseamnă, cu nimic mai prejos decât poetul: un economist

profund şi un sociolog de fineţe, în simbioză deplină cu un geniu profetic şi cu un român

autentic.

Şi cum fireşte, sociologicul şi economicul, în interdependenţa lor, determină politicul,

iar acesta, la rândul său, le modelează pe amundouă, este de la sine înţeles că orice

investigaţie a unei realităţi naţionale e, prin însăşi natura obiectului său, obligată să le integreze

organic pe toate trei. Aşa a ajuns Eminescu gânditor politic. Şi-n treacăt fie spus, tot aşa a

ajuns şi economistul căruia îi vorbiţi acum să se «vaccineze», dacă acceptaţi expresia

neacademică, în sociologie şi în politică.

II.

Aţi folosit o expresie care mă intrigă: «propagandă abilă şi interesată în

ascunderea adevărului despre Eminescu». Cine şi de ce consideraţi că ar avea interes să

blocheze accesul publicului la scrierile, fie ele chiar politice, ale lui Mihai Eminescu?

Vă număraţi, cumva, printre adepţii teoriei omniprezentei conspiraţii mondiale

împotriva poporului român?

95

Doamna Airinei, mai întâi, îngăduiţi-mi să fac o precizare legată de expresia pe care

mi-o atribuiţi:

Am spus, propagandă «interesată în falsificarea», iar nicidecum doar în simpla

ascundere a adevărului. Ceea ce este şi mai grav!

Explic. Şi îmbin totodată explicaţia cu răspunsul la cele două întrebări propriu-zise:

Îmi place să cred că nu sufăr nici de mania persecuţiei, şi că nici nu văd pretutindeni

doar complotişti şi comploturi. Iar cuvintele dumneavoastră îmi dau sentimentul că sunteţi o

persoană echilibrată, care gândeşte cu propriu-i cap şi are mult bun simţ.

Deschizând o lucrare de strategie a războiului, fie contemporană nouă, fie chiar

scrisă în antichitate (cum ar fi bunăoară cea a lui Sun Tzu), vedem statuată ca esenţială pentru

dobândirea victoriei, identificarea şi anihilarea centrului de greutate, mai ales moral-psihologic,

al adversarului.

Ei bine, mai ales când e vorba de neamuri, acest centru este alcătuit, cu precădere,

din valorile-simbol ale culturii naţionale, alături de tradiţii şi de credinţa religioasă.

Prin urmare, împotriva acestor elemente, agresorul duce, permanent, o luptă pe cât

de perfidă, pe-atât de necruţătoare. Iar agresiunea, se înţelege de la sine, nu trebuie să fie

neapărat nici declarată şi nici armată, ba chiar e mai eficientă cu cât victimele ei o

conştientizează mai puţin… Deh…altfel le-ar putea încolţi în minte dorinţa să se apere… altfel

agresorul ar putea suferi pierderi grele…

Şi-aşa stând lucrurile, când atât de frecvent, emisiuni televizate, producţii

radiofonice, filme, articole de ziar, sau chiar persoane publice, se întrec în a împroşca cu noroi

tot ceea ce este specific românesc, de ce n-am fi îndreptăţiti, noi românii, să ne-ntrebăm dacă

nu cumva agresiunea împotriva neamului nostru este în plină desfăşurare?

Şi, mai departe, dacă Eminescu, aşa cum o serie de cercetători oneşti au

demonstrat, reprezintă axa spiritului românesc, cum să interpretăm întemniţarea timp de zeci

de ani a scrisului său doctrinar, inclusiv a unei considerabile părţi din opera poetică, la fondul de

carte interzis de către o guvernare dovedit-deznaţionalizatoare. Sau cum să înţelegem

mulţimea de blasfemii puse în circulaţie pe seama lui, neadevăruri care au otrăvit conştiinţele

atâtor generaţii la rând?

Să ne mai mirăm oare că, majoritatea semenilor noştri, lipsiţi de lumina

mărturisitoare a scrierilor economice, politice şi sociale eminesciene, îşi pierd busola

autoapărării intereselor vitale, devenind prăzi uşoare şi profitabile pentru oricine se pricepe să

le speculeze deruta? Ori că, şi mai rău, dând necondiţionată crezare calomniilor, ajung nu

numai să se priveze de orice premisă măcar de a-şi recăpăta puterea combativă, dar încep să

urască şi să desconsidere chiar izvorul de la care le-ar putea veni regenerarea?

III.

Domnule Crişan, în opinia dumneavoastră, despre Eminescu s-au rostit

«blasfemii». Acesta este, după câte ştiu, un termen care ţine de religie. Pot primi o astfel

de etichetare doar invectivele grave aduse Divinităţii.

De când este Mihai Eminescu Dumnezeu?

96

Doamna Irina Airinei, admir sufletul dumneavoastră pios, care recunoaşte şi apără

primatul incontestabil al Dumnezeirii.

Acestui suflet, ca şi sufletelor tuturor semenilor care ne aud, voiesc să le precizez,

din capul locului că, prin ceea ce-am spus şi susţin cu toată tăria, nu intenţionez să contest

câtuşi de puţin măreţia şi atotputernicia lui Dumnezeu. De crima spirituală a desconsiderării

Domnului, dusă până la negarea existenţei Lui, s-a făcut, prea destul, vinovată Renaşterea. Iar

crima respectivă a fost aşa de limpede demascată şi de un Eminescu, şi de-un Petre Ţuţea sau

un Nae Ionescu, încât n-are nici un rost să insist asupra ei.

Vreau să subliniez însă altceva, anume că fiecărui neam, căci Dumnezeu le iubeşte

pe fiecare deopotrivă, Divinitatea îi dăruieşte un mare luminător de conştiinţă, întrupat din

carnea şi din sângele naţiunii în slujba căreia îi este hărăzit să-şi devoteze viaţa. Plămada lui

înmănunchează, în chip organic, cele mai de seamă calităţi şi însuşiri ale etniei pe care o

reprezintă. Asta îl face apt să se identifice cu sufletul neamului său şi să-şi poată îndeplini

misiunea divină.

Iar întrucât, pentru naţiunea română, marele luminător de conştiinţă hotărât de

Dumnezeu, avem toate temeiurile să fim încredinţaţi că este Eminescu, înseamnă că aceia care

se străduiesc să-i întineze imaginea, aduc, prin acţiunea lor, ofensă lui Dumnezeu, adică

blasfemează.

Şi-atunci, ca să exemplific, este sau nu este blasfem acţiunea de-a căuta să

discreditezi un astfel de om, prezentându-l cu obstinaţie lumii drept «nebun», şi făcând, ca să-ţi

iasă pasenţa, în mod deliberat, abstracţie de faptul (verificabil de altfel) că, în miile de pagini ale

operei sale de-o viaţă nu există nici o contradicţie logică?; totul: publicistică, poezie,

manuscrise, constituind un ansamblu organic şi armonios, de o coerenţă fără fisură…

IV.

După cum cunoaşteţi, în România, discriminarea etnică este interzisă prin

lege.

Atunci, dumneavoastră, ca cetăţean român, cu ce drept vă permiteţi să vă

situaţi mai presus de lege, şi să definiţi naţiunea pe baza criteriului etnic, adică rasial?

Şi doi: ce vă face să fiţi atât de sigur că Eminescu ar fi «marele luminător de

conştiinţă hotărât de Dumnezeu pentru români»?

Stimată doamnă, onoraţi radioascultători,

Într-adevăr în România discriminarea etnică este interzisă prin lege.

Dar, tot în România, ca de altfel peste tot în lume, realitatea eredităţii este

confirmată de ştiinţa geneticii.

Şi-atunci, când, pe de o parte, însăşi sociologia din mileniul INTERNET-ului atestă

faptul că „apartenenţa etnică configurează identitatea persoanei”; ba mai mult chiar, că

„orientează procesul cunoaşterii psihologice prin implicarea noţiunilor de etnotip şi conduită

97

etnică”, iar pe de alta, în esenţă, rasa din biologie este sinonimul etniei din sociologie şi al

naţiunii din politică, acuzaţia ce-mi aduceţi începe să se clatine serios.

Şi ca să vă convingeţi că este complet lipsită de fundament, vă rog, servindu-vă de

discernământul pe care v-am mărturisit că vi-l admir, să-mi spuneţi în ce măsură a recunoaşte

pur şi simplu existenţa ca atare a unei realităţi obiective (etnia română), este totuna cu a solicita

să fie discriminată pozitiv, adică favorizată, în raport cu alte realităţi, la fel de obiective ca şi ea

(etniile conlocuitoare).

Iar pentru că m-aţi provocat prevalându-vă de legile ţării, care, cum just spuneţi, sunt

obligatorii pentru toţi cetăţenii ei, vă rog să cumpăniţi un pic declaraţiile făcute în presa centrală

chiar la începutul acestei veri, de către un reprezentant al unei etnii conlocuitoare, potrivit

căruia, membrii ei se consideră îndreptăţiţi la discriminare pozitivă faţă de elementul românesc,

invocând o “privare de multe drepturi şi o robie, suferite amundouă din partea majoritarilor

români”, dar fără să explice, totodată, de ce bunăoară, dacă erau într-adevăr atât de odios

trataţi aici, nici vitregiţii nu făceau vreun demers să părăsească ţara, nici conaţionalii lor de

peste hotare nu conteneau să imigreze în ea.

Şi, dacă tot veni vorba de reparaţii şi de favoruri, de ce, de pildă, ar fi oare etnicii

români, sau chiar şi alţi cetăţeni ai ţării, neîndreptăţiţi să ceară statului român privilegiul de a fi

discriminaţi pozitiv, drept compensaţie pentru valul de dispreţ pe care-l revarsă străinătatea

asupra lor, urmare atitudinii nedemne manifestate curent peste graniţe de mulţi dintre membrii

etniei revoltate? Etnie ce, culmea, în pofida notorietăţii prejudiciului pe care atitudinea în cauză

îl provoacă României, beneficiază, după cum chiar ea recunoaşte public, atât legal cât şi

efectiv, de privilegiul respectivei discriminări… Hm… O fi legalul întotdeauna şi legitim?

Şi, de ce dacă revoltaţii sunt atât de mult pătrunşi de spiritul dreptăţii, continuă

dezinvolt să măsoare cu măsură dublă, prezentându-se în străinătate ca cetăţeni, dar solicitând

în ţară tratament de etnici?

Iar ceea ce iarăşi găsesc a fi de o gravitate extremă este sinonimia pe care legislaţia

ţării o face între cetăţenie şi naţionalitate, concepte care, de fapt, exprimă realităţi diferite:

cetăţenia: starea juridică a unui om de a fi supus al unui stat naţional;

naţionalitatea: apartenenţa prin naştere a unei persoane fizice la o

anumită etnie.

Acesta este încă un motiv pentru care am rostit apăsat cuvântul «cetăţeni». Căci,

atâta vreme cât, de pildă, pe fiecare paşaport, indiferent de etnia titularului său, va sta scris

NAŢIONALITATEA: CETĂŢEAN ROMÂN, orice infracţiune de drept comun comisă peste

graniţă de către persoane care fac parte din orice altceva numai din naţia română nu, va fi pusă

de străinătate în seama neamului românesc, care nu a săvârşit-o… Mai mult, va fi exploatată

duşmănos împotriva lui chiar înlăuntrul ţării, prin acţiunea dizolvantă a atâtor şi-atâtor organe de

presă care, în relatarea evenimentelor, ignoră cu desăvârşire esenţiala diferenţă de care-am

vorbit.

Referitor la cea de a doua dumneavoastră întrebare:

98

Dacă expresia folosită de mine «marele luminător de conştiinţă hotărât de

Dumnezeu pentru naţiunea română», consideraţi că este inadecvată pentru Eminescu, vă rog

să-mi sugeraţi dumneavoastră cum s-ar cuveni să calific un om care, în doar două vorbe spus:

– este părintele ideologiei naţionale moderne în evoluţia noastră;

– care dintre toate geniile neamului românesc rămâne şi azi singurul

care a investigat toate domeniile de activitate fundamentale naţiunii şi

a avansat soluţii pentru propăşirea lor;

– şi care şi-a întemeiat întregul sistem de gândire (străbătut de la un

capăt la altul, ca de un fir roşu, de primatul adevărului şi al iubirii de

neam) pe valorificarea organică a raporturilor dintre naţional şi

universal, conţinutul său potenţând experienţa şi tradiţia românească,

prin ceea ce le este compatibil şi le-ar putea fi folositor, din marele

izvor de înţelepciune: omenirea.

V.

Spuneţi-mi vă rog, dumneavoastră susţineţi că nu sunteţi rasist.

Dar despre Eminescu ce părere aveţi în această privinţă? “Gurile rele” vorbesc

mereu de xenofobia şi de antisemitismul lui…

Doamna Airinei,

Mai întâi, ca să fim siguri că vorbim aceeaşi limbă, simt nevoia unor precizări

terminologice.

Atât termenul «xenofobie», cât şi cel de «antisemitism» sunt actualmente folosiţi

impropriu.

Înţelesul lor autentic este:

1. xenofobia: frică faţă de străini – înţeleşi ca persoane

(inclusiv colective: neamuri) -, iar nicidecum de ură

împotriva lor. Obârşie: xeno – străin şi phobos – frică;

2. antisemitismul: aversiune faţă de semiţi – înţeleşi tot ca

persoane. Cuvântul «semiţi» desemnează toate cele mai

bine de 20 de neamuri descendente ale patriarhului biblic

Sem, care neamuri includ, ironia sorţii, şi pe arabi, dar şi

pe evrei.

Spun «ironia sorţii» având în vedere adversitatea istorică reciprocă dintre evrei şi

arabi, notorie de veacuri pe plan mondial.

99

Şi-atunci, mă cutremură următorul gând: să fie oare evreii cei mai crunţi antisemiţi?!

De aceea, pentru a putea să mă fac înţeles în societate, folosesc cei doi termeni în

înţelesul lor consacrat, deşi este denaturat, dar, totodată, îmi iau îngăduinţa să sugerez ca

forme, chiar dacă nu desăvârşite, oricum mai proprii:

– pentru adversitatea contra străinilor ca persoane: «antixenie»;

– iar pentru cea împotriva evreilor ca persoane: «antiiudaism».

Mai mult decât atât, nu văd deloc necesitatea utilizării unui termen distinct pentru

aversiunea îndreptată contra evreilor, atâta vreme cât ei se află în raport de parte-întreg cu

categoria străinilor, pentru resentimentele împotriva căreia există deja statuat un cuvânt.

Totodată, accentuez în mod deosebit, asupra distincţiei esenţiale existente între a

urâ persoana în sine, ca fiinţă, şi a răspunde îndreptăţit, chiar cu indignare, acelor atitudini ale

ei care îţi cauzează prejudicii. Mărturie că agresorii de rea credinţă cunosc perfect respectiva

distincţie stă înverşunarea cu care aruncă asupra victimelor lor eticheta de reacţionari. Acest

termen este şi el utilizat astăzi cu sens falsificat, lumea ajungând să-i considere, din oficiu, pe

cei cărora le este aplicat, ca pe nişte ticăloşi. Autenticul său înţeles este însă cu totul altul:

reacţiunea certifică o stare perfect normală, întemeiată pe înseşi legile fizicii. Amintiţi-vă

elementarul principiu al acţiunii şi reacţiunii. Sesizaţi de îndată că reacţiune înseamnă reacţie,

adică răspuns al unei entităţi la influenţa exercitată asupra sa de către o altă entitate. Dealtfel,

biologii, şi nu numai ei, pot certifica oricând că reactivitatea este una dintre caracteristicile

fundamentale ale oricărui organism viu şi sănătos. Diminuarea ei este semn de boală, iar

dispariţia ei atestă moartea… Fireşte însă, orice agresor preferă ca atacul să-i fie uşurat de

inerţia victimei…

În ceea ce-l priveşte pe Eminescu, consider, aşa cum am consemnat în lucrarea

mamă a celei despre care discutăm acum (intitulată: Spre Eminescu. Răspuns românesc la

ameninţările prezentului şi la provocările viitorului), că ambele acuzaţii ce i se aduc (adică atât

cea de xenofobie, cât şi cea de antisemitism) sunt lipsite de legitimitate şi că provin, atunci când

cei care le formulează sunt de bună credinţă, dintr-o părere lacunară şi/sau deformată asupra

scrierilor eminesciene.

Aşa cum cercetători de variate specialităţi relevă cu prisosinţă în analizele lor,

numele lui Mihai Eminescu a fost foarte mult legat de teoria păturii parazitare instalate la cârma

ţării, interpretată injust ca atitudine xenofobă.

De fapt, folosind un stil polemic, violent şi plastic (căruia, fiind, mai întâi de toate,

creator liric, i-a accentuat, în mod firesc, nota emoţională până la patetism), poetul nu ieşea din

poziţiile sale economice.

Adversitatea sa declarată şi totală faţă de aceşti spoliatori, în majoritate străini, n-a

avut niciodată un suport etnic, ci economic şi social.

Nu prejudecăţi xenofobe şi nici vreun naţionalism retrograd l-au făcut să-i acuze de

parazitism şi cosmopolitism, ci considerente de ordin economic, social şi naţional-patriotic; el

ridicându-se, ori de câte ori i s-a ivit ocazia, împotriva comportamentului paraziţilor şi

speculanţilor de orice etnie.

100

În materie de elemente străine, în raţionamentele sale accentul cădea pe contribuţia

pe care acestea o aduceau sau nu la progresul ţării, iar nicidecum pe apartenenţa lor la o etnie

sau alta.

Aşadar, munca împreună cu valorile ei economice şi morale constituie criteriul

suprem prin prisma căruia şi-a elaborat el judecăţile.

Pornind de la necesitatea muncii, Mihai Eminescu ajunge chiar să formuleze o teorie

socială a compensaţiei, stabilind drept obligaţie imperiosă, pentru toţi membrii societăţii (atât

indivizi cât şi clase sociale), desfăşurarea, în schimbul posibilităţilor de trai pe care li le asigură

societatea, a unei activităţi utile ei.

De aceea, verbul lui de foc îi critica pe toţi cei care nu depuneau o muncă

socialmente-naţională productivă, care trăiau din speculă (în special cu băuturi spirtoase), care

urmăreau să obţină strălucire şi averi făcând alpinism social pe umerii claselor pozitive.

Şi tot de-aceea, caracterul etic-justiţiar al raporturilor sociale este constanta

inexorabilă a întregii gândiri eminesciene.

VI.

Domnule Crişan, ştiţi la fel de bine ca şi mine că moda este asemeni unui

magnet uriaş căruia, cu cât cauţi mai mult să i te împotriveşti, cu atât te atrage mai tare.

Ştiţi, poate, de asemenea, adagiul practic că cea mai sigură cale de a scăpa de o tentaţie

este satisfacerea ei.

Ei bine, fiindcă este şi la modă şi pentru că mă şi tentează, nu-mi pot opri

întrebarea: Sunteţi antisemit?

Doamna Airinei, personal văd în modă ceva omenesc, şi în tentaţie, cu precădere, o

vioiciune a spiritului feminin. Iar dumneavoastră cumulaţi ambele calităţi, sunteţi şi om şi

femeie… N-am ce face… Vă răspund:

După părerea mea, nu sunt nici antisemit şi nici filosemit.

Sunt conştient că Mântuitorul Iisus s-a întrupat ca om în sânul poporului evreu,

consider practice învăţămintele Vechiului Testament, admir profunzimea cugetării rabinice şi

nu-i consider pe evrei ca sursă a tuturor relelor lumii.

Totodată, consider că adevărata lor misiune în lume este să ofere celorlalte etnii, ca

model benefic pentru propăşirea fiecăreia dintre ele, tăria coeziunii iudaice.

Aminteam puţin mai devreme că soarta mi-a pus sub ochi o serie de materiale

documentare.

De aceea, în spiritul fidelităţii faţă de obiectivitatea ştiinţifică, nu pot să fac abstracţie

nici de faptul că în consistentul dicţionar de personalităţi evreieşti, scris numai de autori evrei,

tradus în româneşte de un colectiv condus de o evreică şi apărut în urmă cu patru ani la

Editura Hasefer – oficial evreiască, Karl Marx este prezentat ca, «descendent (atât după mamă

101

cât şi după tată) al unei lungi genealogii de rabini», iar o seamă dintre conducătorii la vârf ai

loviturii de stat bolşevice şi, totodată, ai regimului comunist sovietic, sunt şi ei prezenţi.

De asemenea, în acelaşi spirit de onestitate ştiinţifică, promovat de altfel, cu multă

elocinţă în toate luările de poziţie oficiale evreieşti, văzute, citite sau audiate de mine până azi,

nu pot nesocoti nici elemente precum:

– prezenţa în acelaşi dicţionar de personalităţi iudaice, a unei ample

rubrici biografice dedicate bancherilor Rotschild;

– sau includerea în prestigioasa lucrare Iluştri francmasoni (apărută în

1999 la Editura Nemira), atât a lui Hitler cât şi a lui Mussolini, în

contextul în care analiza comparativă a celor două culegeri biografice,

reliefează prezenţa, deloc rară, în lume, la nivelul conducerii

francmasonice superioare, a unor proeminente personalităţi evreieşti.

Prin urmare, la aflarea unor astfel de ştiri, este oare nejustificat din parte-mi, nu să

contest, ci să manifest doar o circumspecţie metodică, descartiană dacă vreţi, asupra

veridicităţii felului în care, manualele contemporane de istorie şi majoritatea mass-mediei

oficiale, comentează, de exemplu, realităţi de răscruce ale istoriei universale, cum sunt al doilea

război mondial, capitalismul şi comunismul?

VII.

Domnule Radu Crişan, pasionaţi amundoi de dialog, nici n-am băgat de seamă

cum înaintează timpul. Mai dispunem doar de câteva minute.

Aşadar, mulţumindu-vă pentru participarea la emisiune, vă rog, lămuriţi-mă

două lucruri:

primo: De ce marele geniu al scrisului, Eminescu, dacă a vrut întradevăr

să lase posterităţii un testament, nu şi l-a redactat singur,

de-a ajuns acum necesar să i-l întocmiţi dumneavoastră;

secundo: Care este, până la urmă, “testamentul” politic

eminescian?

Distinsă doamnă,

După cum recunoaşteţi dumneavoastră foarte just, Mihai Eminescu rămâne, fără

îndoială, un mare geniu scriitoricesc.

Cu siguranţă, orice mesaj ideatic ar fi dorit să adreseze semenilor săi, el însuşi era

cel mai în măsură să-l formuleze.

Eminescologi ale căror cercetări consacrate vieţii şi operei sale, le consider vrednice

de toată atenţia, ne dezvăluie faptul că strategia de creaţie pe termen lung a lui Eminescu era

ca, mai întâi (adică în anii tensionaţi ai muncii de redactor) să-şi elaboreze întregul arsenal de

idei, urmând ca, pe urmă, în partea a doua a vieţii (pe care şi-o dorea pe cât posibil mai tihnită),

102

să-şi asambleze ideile, închegând astfel cel puţin câte un tratat ştiinţific în fiecare domeniu pe

care l-a aprofundat.

Destinul însă, l-a împiedicat să-şi poată împlini a doua parte a visului; în schimb, nea

făcut nouă favoarea să fim beneficiarii finalizării, pot spune depline, a celei dintâi.

Iniţial m-am străduit să înfăţişez icoana unitară a gândirii sale economice şi, cu

vremea, avansând în lucru, am început să devin tot mai conştient de interdisciplinaritatea şi

organicitatea întregii opere.

Identificând în arhitectonica acesteia, economicul ca bază de raţionare şi politicul ca

loc geometric, am simţit că ar fi imoral din parte-mi să nu împărtăşesc semenilor această

quintesenţă, sub formă de material unitar.

Aşa s-a născut, ca asamblare logică de idei citate, cartea despre care vorbim acum.

În privinţa răspunsului la cea de-a doua întrebare, pentru a mă încadra în puţinele

clipe rămase, cu permisiunea dumneavoastră, voi citi micul text eminescian de pe prima

copertă a cărţii:

„Nu voim să trăim într-un stat poliglot, unde aşa numita patrie este deasupra

naţionalităţii.

Singura raţiune de a fi a acestui stat, pentru noi, este naţionalitatea lui românească.

Dacă e vorba ca acest stat să înceteze de-a mai fi românesc, atunci o spunem drept că ne este

cumplit de indiferentă soarta pământului lui.

Voim şi sperăm nu o întoarcere la un sistem feudal, ce nici n-a existat cândva în ţara

noastră, ci o mişcare de îndreptare a vieţii noastre publice, o mişcare al cărei punct de vedere

să fie ideea de stat şi de naţionalitate”.

Vă mulţumesc la rândul meu.

––––- * * –––––

103

Feriţi-vă de profeţii

mincinoşi, care vin la voi în

îmbrăcăminte de oi, şi pe

dinlăuntru sunt lupi răpitori.

Matei, VII, 15

AUTOAPĂRARE

PSIHICĂ

CUM SĂ DEVII

IMUN LA MANIPULARE

(Textul integral al anexei

Deturnarea sistemului de învăţământ şi arta fortificării psihice

individuale

din lucrarea: Radu Mihai Crişan,

SPRE EMINESCU.

Răspuns românesc la ameninţările prezentului

şi la provocările viitorului,

ediţia a III-a revizuită, Editura Cartea Universitară, Bucureşti, 2005,

pag. 318-333)

104

„Nimeni dintre aceia pe care bogăţia şi onorurile îi

aşază pe o treaptă mai înaltă nu e mare. Aceasta-i eroarea

care ne înşală, că nu apreciem pe nimeni după ceea ce

este, ci îi adăugăm şi cele ce-l împodobesc.

Când vrei să apreciezi pe cineva la justa lui

valoare şi să ştii ce fel de om este, priveşte-l gol: să lepede

averea, să lepede onorurile şi celelalte minciuni ale soartei,

să dezbrace până şi corpul – priveşte-i sufletul, dacă-i mare

prin altceva sau prin el însuşi.

Să apreciem fiecare lucru, îndepărtând ce se

spune despre el, şi să cercetăm ce este, nu ce e numit”.*

*Seneca,

Epistolae

„Fapte care sunt în aparenţă bune, prin

discernământ sau dreapta socoteală(;), se descoperă ca

lipsite de această calitate.

Raţiuni care păreau înainte ultimele trimit, după

noi progrese în viaţa virtuoasă, spre raţiuni şi mai adânci(;).

După un îndelung exerciţiu se descoperă de la

prima vedere ce e rău într-o faptă chiar bună în aparenţă,

sau raţiunea mai adâncă a unui lucru. Aceasta este intuiţia

fulgerătoare a esenţelor lucrurilor şi a valorilor faptelor”.*

*Dumitru Stăniloae,

Ascetica şi Mistica Bisericii Ortodoxe,

Editura Institutului Biblic şi de Misiune al

Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti,

2002, pag. 242, 243

105

Învăţământul este menit să creeze personalităţi

organice. Acestea sunt conştiente că viaţa este un

sistem de interdependenţe multiple şi îşi pun, din

proprie voinţă, viaţa în slujba unui principiu moral

supraordonator. Ancorarea profundă în spiritualitatea

şi experienţa neamului lor le ajută să reacţioneze

eficient în faţa dificultăţilor, chiar şi atunci când se

ivesc pe neaşteptate. Acum însă, şcoala creează tipul

omului universal – de nicăieri şi de peste tot, lipsit de

viziunea globală asupra lumii şi a existenţei. Rupt de

tradiţie şi de mediul în care a trăit, acest om este

incapabil să facă faţă neprevăzutului. Orice bandă

politică îl poate manipula, fără ca el să bage măcar de

seamă. Îi stă în putere să se autoredreseze individual,

utilizând pârghii precum: gândirea, cultura, munca,

cinstea, economia, gimnastica, meditaţia, contemplaţia

şi rugăciunea.

O investigare, amănunţită, a procesului istoric ce a condus la

deprecierea învăţământului românesc este întreprinsă de Nicolae

Iorga. Acesta comentează: „Idealul educaţiei e să dezvolţi ceea ce

există ca înclinaţie în om şi să nu încerci a-i da însuşiri ce nu se

găsesc, ca punct de plecare în însăşi fiinţa lui”117.

„Şcoala are datoria de-a ajuta societatea, de-a merge mână-n

mână cu ea, şi nu de a-i sta în cale. Fiecare şcoală trebui să iasă din

(să reflecte n.n.) nevoile societăţii, care trebui cunoscute şi înălţate, ca să

ajungă la forma pe care s-o servească şcoala”118.

„Evul mediu – bazat pe iniţiativa individuală şi pe cea colectivă –

avea nevoie de (îngăduia pe n.n.) orice fel de oameni, care se uneau de

la sine: nu-i trebuia un om tip. Omul era pregătit pentru o viaţă

spontanee.

În acel Ev Mediu, dacă erai creştin, Biserica te creştea ca pe fiul

ei, acolo ţi se dădea lecţia de catehism; acolo învăţai rugăciunile,

învăţai să citeşti, să scrii. Meşteşugar voiai să te faci, îl alegeai ca

profesor pe meşterul cel mai bun. Apoi Universitatea: aceasta era un

învăţământ absolut liber. Profesorul trata orice chestiune voia, şi aşa

117 Nicolae Iorga, Idei asupra problemelor actuale, Editura Cugetarea, Bucureşti, 1935,

pag. 139

118 ibidem, pag. 208

106

cum voia el, iar studentul îl asculta numai dacă îl interesa (conţinutul

prelegerii n.n.)”119.

„A venit, pe urmă, vremea stăpânirii monarhilor. Suveranul

modern avea nevoie de buni supuşi. Toate erau aşa întocmite ca să

pregătească pe bunul cetăţean, omul cu credinţă faţă de suveran, bun

ostaş şi, mai ales, bun contribuabil. Dar învăţământul acesta nu

mergea până jos. Şcoala primară n-a existat până la revoluţia

franceză. Erau doar anume (câţiva n.n.) călugări care învăţau pe aceia

care doreau.

Revoluţia franceză, ca şi cea sovietică, avea nevoie de

anumiţi oameni; ei îi trebuia să creeze tipul revoluţionarului. De aceea,

a înlăturat toate formele mai vechi de învăţământ, cu aceeaşi

neîmpăcată ură căreia i-au căzut jertfă atâtea din aşezămintele

capabile încă de viaţă ale vechii Francii. Creatori fără rezerve,

revoluţionarii au înţeles să facă nou în toate, dând contemporanilor

ceea ce le trebuia pentru a nu fi oameni de curte şi de lume, ci

cetăţeni luptători. Se creează, astfel, şcoala publică, comună tuturora

şi gratuită.

Vine apoi Napoleon, care, voind să stăpânească lumea în

toate, făcu din tot sistemul său politic o imensă maşină, admirabilă prin

puterea şi regularitatea ei aproape militară, care-i permiteau să fie

pusă în mişcare de un singur om. Şcoala lui făcea un fel de automat în

mâna puterii centrale, îmbina mecanic oameni croiţi (educaţi n.n.) pe

acelaşi tip, fără îngăduinţa varietăţilor individuale. Ea (instituţia şcolii n.n.)

trebuia să fie un fel de fabrică de produs oameni, pe care statul poate

să-i întrebuinţeze pentru scopurile sale. Pentru a crea individul

ascultător ca un soldat, Napoleon creă şcoala-cazarmă, cuprinsă întro

construcţie de nemiloase linii drepte, care trebuia să primească, în

toate treptele ei, un singur impuls, iar acesta să plece de la monarhul

singur. Şeful enormei cazărmi şcolare e rectorul de Academie, care

dispune, în Universitate şi în licee, de o întreagă oaste disciplinată de

profesori, inspectori etc120”.

Aşadar, în timp ce „universitatea medievală era o şcoală de

cugetare personală, la care venea studentul numai dacă îi plăcea

cugetarea profesorului, astăzi, universitatea este o şcoală de

specialităţi, nelegate între ele121, fără nici un fel de spirit comun şi (mai

119 ibidem, pag. 211, 139

120 ibidem, pag. 212, 213

121 Maniera didactică utilizată în transmiterea conţinutului lor informaţional

către subiecţii supuşi educării – neevidenţiind, în mod deliberat, corelaţiile

organice existente între diferitele ramuri de ştiinţă -, le îngreunează acestora

posibilitatea folosirii cunoştinţelor dobândite într-un domeniu la mai profunda

înţelegere, atât a problematicii celorlalte domenii, cât şi, mai ales, a

substratului anumitor fenomene social-politice şi economice dintre cele mai

sensibile şi, deopotrivă, mai grave… Spre pildă a scopului ascuns ce stă la

107

mult n.n.), aceste creaţiuni au un scop care nu e în societate, ci peste ea

şi, poate, chiar împotriva ei. S-a creat tipul omului abstract, în afară

(rupt n.n.) de orice tradiţie şi de orice împrejurări în care ar avea de trăit,

omul care ştie dinainte unde va fi aşezat, ce gesturi va face în fiecare

moment, omul pentru care neprevăzutul n-are nici o importanţă

(incapabil să facă faţă oricărei schimbări neaşteptate a condiţiilor sale de existenţă n.n.).

Şcoala fiind în afară de viaţă, învăţându-te să nu ţii cont de

nimic ce e dincolo de casta cultă, duce la o şcolarizare formală a

omenirii. De aici a ieşit (rezultat n.n.) o umanitate scăzută, lipsită de

energie şi de entuziasm, lipsită de putinţa de a acţiona şi de a

reacţiona, o umanitate împuţinată şi strâmbată”122. De aceea, dacă

„şcoala de odinioară era contactul dintre cineva care vrea să înveţe şi

cineva care ştie”123, astăzi (ca să înveţi n.n.) eşti silit, de multe ori, să te

duci la tot felul de imbecili cu atestate, care nu cunosc, nici pe departe,

ceea ce au pretenţia să te înveţe”124.

Aşa, „se creează acum, pentru o lume neorganică, un tip de

om universal, omul care e de nicăieri şi de peste tot, omul în afară (rupt

n.n.) de tradiţie, în afară (înstrăinat n.n.) de mediul în care a trăit; iar de

societatea aceasta nenorocită, intrată în tipicul şcolii, oricine poate

abuza, orice aventurier sau orice bandă politică se poate face stăpânul

ei”125 – speculându-i cu abilitate lipsa stilului, adică, după cum se

exprimă Mircea Eliade, „a vieţii proprii, ierarhice si ritmice a

adevărurilor (informaţiilor fiabile n.n.) adunate”126… Căci, „adevărurile nu

preţuiesc nimic atunci când le posezi izolate”127, iar „ceea ce lipseşte

baza formulării, într-un anume mod şi nu în altul, a vreunui text legislativ,

poate chiar a vreunui articol de Constituţie ori de tratat internaţional. Totodată,

ea păgubeşte şi progresului general al cunoaşterii stiinţifice, întrucât, după

cum relevă Ştefan Odobleja: „Fiecare ştiinţă este o porţiune a unui tot care

este ştiinţa în general. Toate ştiinţele se inspiră reciproc, confirmându-se ori

infirmându-se una pe cealaltă. Progresul unei ştiinţe determină progresul

celorlalte ştiinţe şi invers. Când vrei să studiezi o ştiinţă, trebui s-o compari şi

s-o apropii de toate celelalte ştiinţe. Cele mai miraculoase descoperiri ale

ştiinţei pure şi ale tehnicii nu sunt, adesea, decât generalizări, analogii,

translaţii, comparaţii, imitaţii, apropieri, împrumuturi, adaptări la un domeniu

oarecare a ideilor şi procedeelor unui alt domeniu”., Ştefan Odobleja, Psihologia

consonantistă şi cibernetica, Editura Scrisul românesc, Craiova, 1978, pag. 107-110

122 Nicolae Iorga, Idei asupra problemelor actuale, pag. 138, 139

123 ibidem, pag. 207

124 ibidem, pag. 206

125 ibidem, pag. 173, 205

126 Mircea Eliade, Profetism românesc, vol. I, Editura Roza Vânturilor, Bucureşti, 1990,

pag. 113

127 ibidem

108

omului modern ca să fie om întreg, este tocmai intuiţia ierarhiei, a

cosmizării”128, adică, a „armonizării lor într-o viziune globală asupra

lumii şi a existenţei”129… Mai mult, ele nu numai că „nu au valoare

izolată, dar ajung de-a dreptul primejdioase când încerci să

compensezi cu unul singur absenţa celorlalte”130.

Îmbucurător este, însă, faptul că fiecare fiinţă umană are

posibilitatea de a-şi înfrânge, progresiv, această slăbiciune, prin

activism personal. În acest sens, o serie de semeni ai noştri, printre

care Scarlat Demetrescu, Mircea Eliade, Mihai Eminescu şi Petre

Georgescu-Delafras, ne reamintesc că dispunem, bineînţeles

nelimitativ, de pârghii precum: gândirea, cultura, munca, cinstea,

economia, gimnastica, meditaţia, contemplaţia, rugăciunea.

Cel mai puternic instrument de autoapărare individuală

împotriva agresiunilor manipulatorii, relevă Scarlat Demetrescu, este

„fabricarea şi subtilizarea (rafinarea n.n.) continuă a materiei noastre

mentale, prin „propria noastră gândire, reflectarea la ceea ce am făcut

şi la urmările faptelor noastre, reflectarea la ceea ce va trebui să

facem şi analizarea sub toate aspectele a efectelor ce vor urma. De la

actele şi vorbele noastre, vom trece la vorbele şi faptele celor cu care

am venit în contact. Care e dedesubtul vorbelor şi faptelor, de ce au

procedat aşa şi nu altfel, ce au vrut ei să zică etc. Deosebit de mult se

dezvoltă puterea gândirii noastre când examinăm natura şi ordinea din

ea.

Gândind mereu la probleme abstracte, filosofice, ne vom

obişnui într-o asemenea măsură cu acest grad înalt de gândire, încât

ideile banale sau (cele n.n.) josnice ne vor provoca neplăcere. O

conversaţie trivială ne va determina să plecăm din acel mediu.

Obişnuit cu adevărul, mentalul nostru nu mai e capabil să emită

minciuna. Cantitatea de cunoştinţe acumulate ne va face mai înţelepţi,

aşa că zâmbim de milă când primim explicaţii şi argumentări care

denotă o desăvârşită ignoranţă (după caz: necunoaştere, ignorare ori încălcare

n.n.) a naturii omeneşti şi a legilor naturii. Spiritul se va ascuţi, într-o

asemenea măsură, încât, prin inducţie sau prin deducţie, întrevedem

sau descoperim adevărul în(;) situaţiile şi împrejurările cele mai

complexe”131.

Dar, întrucât, în mod legic, pertinenţa raţionamentelor este

condiţionată de fiabilitatea filtrului informaţional al gândirii care le

efectuează, trebui să acordăm, în permanenţă, o deosebită atenţie

întreţinerii şi potenţării acestui filtru.

128 ibidem

129 ibidem

130 ibidem, pag. 114

131 Scarlat Demetrescu, Din tainele vieţii şi ale universului, Editura Emet, Oradea, 1998,

pag. 49

109

În acest sens, subliniază Petre Georgescu-Delafras, „cultura

are o influenţă binefăcătoare asupra oricărui om, fie el oricât de slab la

minte. Ea ne arată rostul vieţii, ea ne arată calea pe care trebuie să

mergem şi ne-o luminează cu raze din ce în ce mai clare, mai

strălucitoare. Prin ajutorul culturii, ne făurim încă din vreme un ideal,

pe care ţinem să-l realizăm zi cu zi, şi care formează partea cea mai

bună, cea mai frumoasă, a vieţii noastre. Ea ne îndepărtează, de

asemenea, de apucăturile rele ale semenilor noştri, ne învaţă să fugim

de ale noastre proprii, şi ne deprinde să ne ocupăm numai de ceea ce

vedem că este folositor, înălţător. Oricine îşi poate da seama că, în loc

să ne pierdem vremea fără vreun folos, cine ştie pe unde – poate prin

cine ştie ce cafenea, cârciumă, colţ de stradă –, este mai bine să stăm

acasă, sau să mergem la o bibliotecă, şi să urmărim cu atenţie filele

unei cărţi care ne interesează. Dacă din două ore libere cât avem, de

regulă, cel puţin, pe zi, am întrebuinţa numai una singură pentru

lectură, ar fi de ajuns pentru ca să obţinem o cultură demnă de luat în

seamă. Sunt atâtea cărţi interesante, ce ne dau învăţăminte ştiinţifice,

sociale, etc., precum şi cărţi literare, care ne descreţesc fruntea, care

ne dau (bună n.n.) dispoziţie sufletească, care ne mai îndulcesc viaţa.

Apoi sunt o sumedenie de reviste ieftine, în care se găsesc articole

destul de variate şi de instructive”132.

Aşadar, după cum pledează şi Mircea Eliade, „lectura ar putea

fi (poate fi n.n.) un mijloc de alimentare spirituală continuă, nu numai un

mijloc de informare sau de contemplaţie estetică”133. Însă, pentru a

putea beneficia – în condiţiile înspăimântătoarei eterogenităţi calitative

a informaţiilor cuprinse în puzderia de tipărituri din timpul zilelor

noastre – de binefacerile ei, trebuie, înainte de toate, să ştim să triem

tipăriturile cu care intrăm în contact, în sensul de „a nu citi cărţile (pe

cele n.n.) proaste sau mediocre, şi de a nu citi pe cele bune la timp

nepotrivit (adică, atunci când suntem insuficient de maturizaţi pentru înţelegerea

pertinentă a lor n.n.). Verificarea (selectarea n.n.) lecturilor se face foarte

simplu: ne simţim (ne-am simţi n.n.) mai bogaţi (sufleteşte şi/sau informaţional

n.n.) mai vii, mai umani, după o anumită carte? Asta e întrebarea care

trebui să şi-o pună fiecare. Este cu desăvârşire inutil să citim acele

sute de cărţi care nu ne spun nimic, care nu ne emoţionează şi nici nu

ne îmbogăţesc, acele sute de cărţi mediocre, seci şi, uneori,

dăunătoare. Asemenea cărţi se recunosc repede: după zece sau

douăzeci de pagini. Se recunosc prin fluviul lor mediocru de fapte

nesemnificative, prin personajele ireale, abstracte şi inerte, prin

mediocritatea analizelor, prin truismele filosofice şi limba literară lipsită

de orice valoare. În locul acestor cărţi, care costă şi bani şi timp, s-ar

putea citi cărţile bune, sau s-ar putea descoperi cărţi uitate. Lectura nu

132 Petre Georgescu-Delafras, Tari şi slabi, Ediţia a III-a, Editura Cugetarea, Bucureşti,

1937, pag. 86, 87

133 Mircea Eliade, 50 de conferinţe radiofonice, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001, pag.

120

110

ajunge o artă decât în clipa când ştie să prevadă valorile şi să distingă

emoţiile estetice. Şi, ca şi oricare altă activitate a spiritului omenesc, şi

arta lecturii nu ajunge o artă nobilă, decât prin puterea sa de a

prevedea erorile şi mediocrităţile, şi prin virtutea de a economisi

timpul, cărţile esenţiale pe care trebui să le cuprindă o bibliotecă

personală fiind puţine la număr”134.

„Problema capitală este deci: prin ce metodă lectura ajunge o

funcţie organică, de asimilare şi nutriţie, depăşind stadiul diletant, în

care se află majoritatea oamenilor? Prin ce mijloc lectura începe să ne

înveţe să gândim, să înţelegem? Majoritatea semenilor noştri citesc, în

cel mai bun caz, ca să afle lucruri noi, ca să ştie cât mai multe lucruri.

Dorinţa aceasta este excelentă la începutul educaţiei, dar e fatală la

mijlocul vieţii, la maturitate. Trebuie descoperite, atunci, cărţi care ne

ajută nu să ştim, ci să înţelegem; cărţi care ne îndeamnă, fără ştirea

noastră, la gândire, la examen (evaluare n.n.), la reflecţie personală.

Dacă socotim cărţile fundamentale ca un izvor nesecat de energie

mentală, lectura ajunge o problemă serioasă atât pentru individ, cât şi

pentru societate. Te ataşezi de cărţi pentru nesfârşitele forţe spirituale

care stau între coperţile lor, gata, întotdeauna, să-ţi vină în ajutor, să te

înalţe sau să te fecundeze. Nu ne este îngăduit să lăsăm nefolosite

asemenea prodigioase izvoare de energie. Nu ne este îngăduit să

trecem prin viaţă nefolosind energia condensată în cărţi”135, cu atât

mai mult cu cât „cartea este (şi n.n.) un ferment spiritual de mare

putere… Să ne amintim că, în istorie, evenimentele mari, sunt făcute,

de multe ori, de către oameni entuziasmaţi de o idee, de o carte”136,

precum şi că „funcţia primordială, mistică, a lecturii, este aceea de a

stabili contacte între om şi Cosmos, de a aminti memoriei scurte şi

limitate a omului, o vastă experienţă colectivă, de a lumina riturile”137.

Iar, dacă, după cum precizează Petre Georgescu-Delafras,

„prin mici sforţări, izbutim să ajungem la un grad mai înalt de cultură

intelectuală, atunci pricepem, mai temeinic, că munca este condiţiunea

de căpetenie pentru păstrarea sănătaţii şi a vieţii, şi că numai prin

muncă continuă ne putem vedea idealul îndeplinit… Să muncim

pentru perfecţionarea meseriei noastre, să muncim pentru luminarea

creierului nostru, să muncim pentru binele semenilor noştri.

Chiar dacă se întâmplă să nu ne vedem idealul îndeplinit pe

de-a-ntregul, totuşi vom fi făcut un progres destul de simţitor, care se

poate vedea numai comparându-l cu starea în care ne găseam mai

înainte. Şi acest progres, presupunând că ar fi mic deocamdată,

trebuie să ne bucure, trebuie să ne mândrească, căci, în sfârşit, am

făcut ceva. De la a nu face nimic, până la a face oricât de puţin, este

distanţă mare, mare de tot. Niciodată munca bine chibzuită şi

134 ibidem, pag. 151, 154, 172

135 ibidem, pag. 175, 176

136 ibidem, pag. 178

137 ibidem, pag. 122

111

folositoare nouă înşine şi societăţii întregi nu rămâne nerăsplătită. Prin

muncă, mulţi lucrători au ajuns la situaţii bune şi onorabile, prin muncă

mulţi inculţi – oameni din popor – au devenit îndrumători ai omenirii.

Trebuie să ne deprindem să nu aşteptăm de la nimeni nici un

ajutor. Totul să facem noi înşine, căci numai aşa facem ceva trainic.

Înălţarea noastră să ne-o facem singuri, cu o deplină conştiinţă a

faptelor noastre. Şi, pentru ca să ne înălţăm cât mai sus, trebuie să

muncim cât mai mult. Munca, în definitiv (prin rezultatele pozitive pe care ni le

aduce n.n.), ne procură adevărata fericire, pe care o căutăm zadarnic

aiurea.

Nu mă-ndoiesc că toată lumea înţelege că munca trebui să fie

cinstită. Cinstea să ne călăuzească în toate cuvintele noastre, în toate

faptele noastre, în toate aspiraţiile noastre. Nu ne putem bucura cu

adevărat de fructul unei munci încordate, dacă aceasta nu a fost

cinstită. A fi cinstit însemnează a avea un caracter frumos, nobil, a fi

curat la suflet şi, astfel, a merita toată stima celor cu care intrăm în

contact. Este chiar o zicătoare: mai bine sărac, dar cu faţa curată.

Să nu pierdem din vedere nici acest sfat pe care îl auzim

adeseori: Să fim economi! Da, să fim economi! Economia este cea

mai mare bogăţie, pentru că niciodată nu mergem cu cheltuiala mai

departe de suma de bani ce o avem”138.

Căci, după cum atât de plastic ni se adresează Mihai Eminescu:

„Dintre cel ce câştigă 10 şi cheltuieşte 11, şi cel ce câştigă 2 şi

cheltuieşte 1, acest din urmă e bogat, iar cel dintâi e sărac”139.

„Natural că nu toţi pot face economii, fiindcă mulţi câştigă atît

de puţin, că abia îşi pot duce viaţa de azi pe mâine. Dar cei care au un

prisos, oricât de mic, e păcat să nu facă economii… Spiritul de

economie îl schimbă pe om cu totul: îi dă tărie, îi dă speranţe, îi dă, în

sfârşit, mijlocul real de a face, mai târziu, întreprinderi comerciale ori

industriale. Şi apoi, câte cazuri neprevăzute nu ni se prezintă în viaţă

când avem absolută nevoie de o sumă oarecare de bani? Nu e mai

bine ca, în loc să alergăm la cămătari, de la cari să cerem baniîmprumut

cu dobânzi oneroase, să avem banul nostru, pus deoparte,

şi să fim, astfel, totdeauna liniştiţi? Da, e mai bine, e de o mie de ori

mai bine! De aceea, să nu uităm niciodată acest vechi sfat: să fim

economi!

Cultură, muncă, cinste, economie, să fie veşnic prezente în

mintea noastră – ele să fie adevăratul nostru crez – şi să fim siguri că,

niciodată, nu vom avea prilejul să ne plângem de prea multe

amărăciuni în viaţă”140.

138 Petre Georgescu-Delafras, op.cit., pag. 87-89

139 Mihai Eminescu, Ilustraţii administrative, Timpul, 18 decembrie 1877, în Opere, vol.

X, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Române, Bucureşti,

1989, pag. 25

140 Petre Georgescu-Delafras, op.cit., pag. 89-90

112

De asemenea, „ar trebui (trebui n.n.) să numărăm printre

mijloacele de întărire individuală încă ceva: gimnastica (exerciţiile fizice

n.n.). Este ştiut că, mulţi dintre noi, facem o bună gimnastică chiar în

timpul lucrului, dar această gimnastică nu se potriveşte cu (este net

inferioară ca efecte pozitive în comparaţie cu n.n.) aceea pe care am face-o în

linişte, la aer curat, într-un timp când nu supărăm pe nimeni şi când

nimeni nu ne supără. Câte puţină gimnastică pe zi, dimineaţa sau

seara, întăreşte musculatura, ne fortifică corpul, ne înzdrăveneşte

(înviorează n.n.) tot organismul. Şi tocmai acest lucru ne trebuie mai mult

decât orice. Ştim că o minte sănătoasă nu poate fi decât într-un corp

sănătos. Şi mai ştim că, aproape întotdeauna, buna dispoziţie pentru

orice fel de activitate e în strânsă legătură cu soliditatea corpului şi cu

buna dispoziţie a stomacului. Să ne folosim, deci, şi de acest mijloc de

întărire fizică, nu pentru ca să devenim atleţi, ci pentru ca să dăm

corpului nostru o mai mare rezistenţă, pentru ca să fim oameni

întregi”141.

Totodată, continuă Mircea Eliade, un preţios aport la întărirea

rezistenţei psihice îl constituie meditaţia. În acest sens, el notează:

„Meditaţia este un exerciţiu spiritual foarte puţin practicat în lumea

modernă. Deşi atâţia oameni vorbesc de meditaţie şi teme de meditat,

un prea mic număr dintre ei cunosc într-adevăr ce înseamnă acest

lucru. Pentru că, în general, oamenii moderni îşi limitează viaţa

mentală la probleme mondene, la fapte şi preocupări prea strâns

legate de lumea trecătoare. Ceasurile pe care modernii le petrec fără

să se gândească la asemenea lucruri sunt, de cele mai multe ori,

pierdute în reverie”142, adică într-un „automatism mental în care – spre

deosebire de imaginaţie şi fantezie, unde iniţiativa o are mintea umană

– omul e pasiv, spectator, asistând cum îi trec prin faţa ochilor fel de fel

de imagini, aproape toate atenuate, obscure, vagi, descompuse;

asociaţii mentale nefertile care ne stăpânesc şi ne împiedică să fim

trezi (lucizi n.n.) chiar şi în marile împrejurări (cumpene n.n.) ale vieţii

noastre”143.

„După cum sunt o sumă de oameni cărora li se pare că

meditează – în timp ce doar visează treji -, sunt şi foarte mulţi care

cred că meditează pentru că se gândesc la anumite probleme, mai

mult sau mai puţin esenţiale. A te gândi la o chestiune politică, a studia

un aspect al problemei sociale, a reflecta chiar la un subiect general –

cum ar fi liniile de dezvoltare istorică a unui popor – nu înseamnă a

medita. Înseamnă, pur şi simplu, a gândi; adică a căuta să înţelegi

cauza unui lucru, sau legea sa de dezvoltare, sau valoarea lui

obiectivă. Gândirea este un exerciţiu mental foarte dificil şi foarte nobil,

dar meditaţia este cu totul altceva. Prin meditaţie se înţelege numai

141 ibidem, pag. 90,91

142 Mircea Eliade, 50 de conferinţe radiofonice, pag. 132

143 ibidem, pag. 126, 127

113

acel exerciţiu spiritual prin care omul încearcă să se apropie de marile

realităţi; bunăoară, de realitatea morţii sau a nimicniciei vieţii omeneşti.

Obiectele meditaţiei pot fi numeroase, dar funcţia ei rămâne aceeaşi:

de a aminti omului legile de fier care îl conduc, realităţile esenţiale pe

care el le uită prea des, prins de vâltoarea lumii şi antrenat în durerile

şi ambiţiile ei trecătoare. A medita este un lucru responsabil, în sensul

că, prin meditaţie, omul se aşează faţă în faţă cu realitatea. Noi ştim

ce extraordinară plasă de iluzii ţesem în faţa ochilor noştri, ca să nu

vedem limpede şi continuu realitatea… Noi ştim cu ce artă ne păcălim

pe noi înşine, spunându-ne că viaţa nu cunoaşte legi, fie că plăcerea

este singura morală posibilă, sau mai ştiu eu ce. Cu asemenea iluzii

trăim, ne zbatem, încercăm să învingem – şi, chiar, cu asemenea iluzii

încercăm să ne resemnăm. Dar nu ne dăm seama că sunt iluzii decât

când, printr-o întâmplare oarecare, suntem puşi faţă în faţă cu

realitatea, cu adevărata realitate. Asemenea întâmplări străbat în viaţa

fiecărui om. Nu se poate ca să nu rămânem, cel puţin o dată în viaţa

noastră, singuri, cu desăvârşire singuri, departe de lume, departe de

lumini (amăgiri sclipitoare n.n.) şi oameni, şi să nu înţelegem, deodată,

falsitatea vieţii pe care o vieţuim, cumplita ei mediocritate, cumplita ei

irealitate mai ales. Fiecare om şi-a făcut atunci făgăduieli solemne, că

va fi mai puţin nepăsator faţă de sufletul lui, că-şi va dedica o cât de

mică parte din timpul şi eforturile sale, pentru nutrirea şi luminarea

acestui suflet. Dar toţi cunoaştem, din trista noastră experienţă, cât de

repede am uitat asemenea ceasuri revelatorii, cât de repede am uitat

şi solemnele noastre făgăduieli. Plasa iluziilor este mai tare, cu mult

mai tare decât dorinţa noastră de bine… Găsim atâtea lucruri de făcut,

atâtea probleme de dezbătut, atâtea munci de împlinit – trecem prin

atâtea pasiuni, şi entuziasme, şi revolte, şi dureri, şi bucurii –, încât nu

mai avem nici timp, nici înclinare de a gândi puţin şi la fiinţa noastră

sufletească, la fericirea noastră. Fericirea se confundă, în lumea

modernă, cu nenumărate erezii (abateri de la verticalitatea morală n.n.) şi

simulacre, dar cea mai obişnuită confuzie este între fericire şi confort.

De aceea, oamenii care caută, cu orice preţ, confortul, îmbelşugarea,

stăpânirea a cât mai multe şi mai scumpe lucruri, nu vor întâlni,

niciodată, fericirea… Fericit nu poate fi decât omul care nu se teme de

realitate, care îi pătrunde legile, care îşi cunoaşte, mai ales, sufletul…

Meditaţia ar fi (este n.n.) deci exerciţiul spiritual prin care omul se

întoarce în realitate, în adevărata realitate; pe care fiecare dintre noi o

întrezăreşte câteodată, dar pe care fiecare dintre noi o uită neiertat de

repede. Meditaţia este tocmai tehnica prin care omul se poate apropia

de realitate în orice condiţiuni, în orice decor – căci, chiar dacă se

realizează mai bine în singurătate, în deplină linişte, aproape de

natură, cadrul nu îi este indispensabil. Lucrul esenţial este să

medităm; adică să ne reculegem, să ne regăsim, să luăm contact cu

realitatea, să cunoaştem adevărata condiţie umană, adevăratul sens al

existenţei – dincolo de plasa iluziilor, dincolo de micile aranjamente

logice şi morale ale fiecăruia dintre noi … Gândiţi-vă câte lucruri

încurcate s-ar simplifica şi câte dureri obscure ar fi înlăturate, dacă, în

fiecare noapte, înainte de a se pregăti pentru somn, omul ar rămâne

114

numai câteva minute singur şi ar avea curajul să privească drept

realitatea… Noi, de obicei, trecem direct din patimile, din ambiţiile,

muncile şi reveriile zilei, în somul inert al nopţii. Nu avem nici măcar

cinci minute ca să medităm; să ne amintim, adică, adevăratul sens al

vieţii, să ne amintim că moartea ne poate surprinde în orice clipă, şi

noi n-am făcut nimic, dar absolut nimic, pentru creşterea şi luminarea

sufletului nostru. Meditaţia este o foarte bună chemare la ordine, este

un interval real între cele două mari perioade de vis – visul cotidian al

iluziilor şi patimilor, şi visul nocturn al trupului… Prin meditaţie ne

amintim că suntem oameni, că există o demnitate a speciei umane, şi

această demnitate este tocmai înţelegerea (de către noi a n.n.) sensului

existenţei noastre”144, de a „ne împăca cu lumea din afară şi cu sufletul

nostru”145.

„Numai animalele trăiesc fără conştiinţa vieţii lor. Omul e dator

să-şi dea seama de viaţa lui, de condiţia umană – nu numai să lupte

pentru îmbunătăţirea acestei vieţi”146, şi, mai grav, să caute „a trece

peste fragmentul de timp care îl deprimă, în care se simte inert, obosit,

negativ, consumându-l în distracţii cu ritm bolnăvicios, febril, nevrotic.

O (astfel de n.n.) distracţie cheamă pe alta; adică fiecare distracţie îşi

epuizează virtutea înainte ca omul să fi depăşit timpul negativ, înainte

ca el să se simtă stimulat, luminos, fertil”147, îndeamnă fiinţa umană la

„lene intelectuală – etern vagabondaj (mental n.n.) sau disponibilitate

determinată din incapacitatea de a acţiona”148.

Un alt exerciţiu spiritual benefic este contemplaţia. „Termenul

contemplaţie se referă la o experienţă concretă, bine precizată, prin

care conştiinţa noastră poate cunoaşte anumite obiecte care nu ne

sunt date (cognoscibile n.n.) imediat prin simţuri. Aşadar, contemplaţia ar

fi (este n.n.) un instrument de cunoaştere, prin care omul ia cunoştiinţă

de anumite realităţi dincolo de simţuri; căci atât esenţa operei de artă,

cât şi esenţa lui Dumezeu nu sunt obiecte care ne cad nemijlocit sub

simţuri. Ca şi celelalte exerciţii spirituale, ea, contemplaţia,

restaurează echilibrul interior al omului, îi aminteşte care e adevăratul

sens al existenţei, îl ajută să cunoască realităţile ultime, pe lângă care

omul trece, de obicei, orb şi surd”149.

Într-un cuvânt, exerciţiul contemplaţiei „nu este altceva decât

cunoaşterea reală, concretă, experimentală, a acestor realităţi ultime.

Prin contemplaţie, omul înţelege global marele miracol al Vieţii, prin el

îşi aminteşte de celălalt mare miracol, al morţii. Este adevărat că numi

pot cunoaşte prin anticipaţie propria mea moarte. Dar pot foarte

144 ibidem, pag. 132-136

145 ibidem, pag. 159

146 ibidem, pag. 135

147 ibidem, pag. 146

148 ibidem, pag. 161

149 ibidem, pag. 137

115

bine cunoaşte moartea altora; pot, adică, observa că oamenii mor

lângă mine, şi această observaţie o pot transforma în experienţă. O

experienţă care se deosebeşte hotărât de toate celelalte experienţe

cotidiene ale omului. O experienţă pe care o pot transforma în

contemplaţie. Căci funcţiunea contemplaţiei este tocmai această trăire,

această experimentare a Adevărurilor Mari, cum sunt, bunăoară,

moartea, viaţa, dragostea. Prin contemplaţie omul se poate ridica, de

la experienţa de fiecare zi a vieţii, la înţelegerea concretă a sensului

vieţii; după cum se poate ridica de la faptul morţii unei persoane

scumpe, la înţelegerea concretă a realităţii morţii. Contemplaţia este

singurul exerciţiu spiritual care se referă nu la probleme şi la

adevăruri, ci la fiinţa totală a omului. Prin celelalte mijloace de

cunoaştere, ne apropiem de o realitate fragmentată sau ne însuşim

adevăruri limitate. Prin contemplaţie, luăm contact cu fiinţa noastră

totală, indivizibilă, concretă. Oricâte adevăruri am aduna asupra

omului, sau a vieţii, sau a morţii, nu putem epuiza aceste realităţi, nu

putem spune: Acum cunosc tot despre om sau despre viaţă! Sunt

milioane de fapte adunate până acum asupra vieţii; milioane de fapte

culese din ştiinţele naturale, din biologie, din economia politică, din

sociologie, din istorie. Şi totuşi, aceste milioane de fapte, la care se

adaugă, zilnic, alte mii şi alte zeci de mii, şi al căror număr nu se va

sfârşi niciodată, nu epuizează această gravă realitate: viaţa omului. Nu

ştim niciodată totul despre o asemenea realitate. Sunt atâtea aspecte,

atâtea funcţiuni, atâtea fapte, încât s-au creat câteva duzini de ştiinţe

ca să le adune, să le coordoneze, să le explice. Exerciţiul numit

contemplaţie are tocmai rolul de a chema la ordine, de a scoate pe om

din milioanele de fapte şi miile de adevăruri care îl înconjoară şi a-l

pune faţă în faţă cu realitatea adevărată şi simplă. Problema capitală a

omului este căutarea sensului existenţei. Sunt întrebări pe care nu le

poate ocoli nimeni: Cine sunt? Ce sens are viaţa pe Pământ? De ce

m-am născut? Asemenea întrebări şi le-au pus oamenii (încă n.n.) de la

începutul istoriei, şi la ele trebuie să răspundă fiecare ins în parte.

Demnitatea omului, conştiinţa lui morală, valoarea speciei umane chiar

depind de asemenea întrebări. Şi răspunsul (la ele n.n.) nu-l găsim prin

nici o ştiinţă. Răspunsul la aceste întrebări nu-l putem afla cercetând

milioanele de fapte şi miile de adevăruri care ne înconjoară, ci

contemplând faptul direct, realitatea întreagă şi indivizibilă. S-a

observat, de către nenumăraţi gânditori, marea deosebire dintre fapte

şi fapt. Faptele sunt infinite, şi colecţionarea lor nu se poate termina

niciodată. Faptul, însă, îl întâlnim mai rar; viaţa noastră întreagă este

un asemenea fapt; iubirea sau moartea constituie un fapt.

Contemplarea faptului este mult mai fertilă, pentru creşterea noastră

sufletească, decât cunoaşterea a un milion de fapte… Marea realitate

a vieţii este viaţa ca fapt, ca unitate. Înţelegerea globală,

experimentală, concretă, nu se poate obţine decât prin contemplaţie…

Nu înţelegi viaţa cercetând milioanele de fragmente care o alcătuiesc,

ci încercând să-i pătrunzi sensul esenţial. Nu poţi înţelege omul

studiind antropologia, istoria sau economia politică, ci lămurindu-ţi, ţie

însuţi, sensul existenţei umane, condiţia umană. Meditaţia, tăcerea,

116

singurătatea, contemplaţia, sunt exerciţii spirituale pe care nu le mai

practică aproape nimeni astăzi. De aceea se întâlnesc astăzi atâţia

oameni care nu ştiu de ce trăiesc, care nu înţeleg ce înseamnă sensul

existenţei. Aceasta încă n-ar fi prea grav. Dar se întâmplă şi altceva.

Asemenea oameni au o viaţă sufletească pipernicită şi bolnavă. Sunt

foarte mulţi oameni bolnavi în jurul nostru, nu numai piperniciţi

sufleteşte”150.

Constatăm, chiar, „un fenomen general: că, în timp ce

creşterea organică a omului (dezvoltarea trupului omenesc n.n.) este

continuă, ea neterminându-se decât odată cu moartea biologică –

creşterea spirituală a sa se opreşte în jurul vârstei de 16 ani. De

atunci, majoritatea oamenilor nu mai cresc, nu se mai dezvoltă.

Aceasta din cauza unei insuficiente nutriţii spirituale. Omul rămâne

toată viaţa cu câteva superstiţii logice, câteva scheme mentale, prin

care se încăpăţânează să judece lumea şi spiritul”151.

Iar „cauza acestei grave insulte aduse demnităţii umane o găsim în

necunoaşterea adevărurilor simple, în ignorarea exerciţiilor spirituale

care relevă omului adevăratul sens al existenţei. Omul modern trăieşte

prea mult înconjurat de fapte şi adevăruri abstracte, universale.

Contemplaţia are tocmai acest rol de a transforma adevărurile

universale în experienţe concrete. Dacă oamenii s-ar gândi mai des la

viaţă, la dragoste şi la moarte – la aceste trei realităţi decisive şi

esenţiale –, lumea contemporană ar fi, fără îndoială, altfel”152.

Un extraordinar potenţator al efectului benefic, ce-l putem

obţine, fiecare dintre noi, prin utilizarea acestui mix de metode

autofortificatoare, este rugăciunea. „Ea – ne dezvăluie acelaşi Mircea

Eliade – este trăirea sentimentului de dependenţă, înălţarea sufletului

către Dumnezeu, setea de mântuire – adică de împăcare a omului cu

el însuşi şi cu Firea…În rugăciune se rezumă drama condiţiei umane,

marea ei neputinţă şi arzătoarea ei speranţă… Ea este cel mai pur şi,

în acelaşi timp, mai uman act al vieţii religioase; este actul de abdicare

a omului în faţa unei puteri nevăzute, actul lui de subsumare unei

divinităţi”153… Rugăciunea îndelungată şi arzătoare „hrăneşte

înţelegerea noastră spirituală, face loc în suflet să primim pe

Dumnezeu, luminează omului lucrurile lui Dumnezeu, ne face familiari

cu fulgerele Luminii, ajută să crească credinţa şi nădejdea în Lumea

Binelui”154, adică, potrivit lui Grigore Cristescu, a acelei organizări

sociale spiritualizate, caracterizate prin „reintegrarea sufletului

150 ibidem, pag. 137-141

151 ibidem, pag. 122

152 ibidem, pag. 141

153 ibidem, pag. 108, 109

154 ibidem, pag. 113

117

omenesc în sfera superioară a unei vieţuiri fără umbre şi fără

scăderi”155.

„Omul – conceptualizează Vasile Băncilă – a trăit multă vreme

într-un mediu socio-cosmic. Acesta e mediul natural, sănătos, biologic

şi spiritual totodată. Astăzi însă, el trăieşte numai într-un mediu social,

şi încă într-o societate unilaterală sau de extracte epidermice (şi, mai

grav, mediului său actual îi sunt caracteristice îngustimea intelectual-afectivă şi

instinctualitatea primar-senzuală n.n.) Sufletul omenesc trebuie să-şi ceară

drepturile până în cele din urmă. Ceea ce se impune e o recosmizare

a omului. O stabilire a legăturilor cu realitatea, o reontologizare a

sa”156.

Prin transformarea de către din ce în ce mai mulţi dintre noi a

mixului acţional enunţat în mod de viaţă, „funcţiile majore ale omului –

funcţia morală, funcţia religioasă, funcţia logosului – vor reapărea în

chip firesc în umanitate”157, având ca izvoare „resorbirea artificialităţilor

şi reîncadrarea în realitate”158. Iar ea, umanitatea, va conştientiza din

nou magnifica realitate a ritmurilor cosmice, surprinsă, de către Vasile

Pârvan, în doar două fraze tulburător de dense: „Fenomenele vieţii

omeneşti sunt o parte integrantă din ritmica universală. Aceleaşi legi

cosmice determină viaţa umană şi pe cea extraumană, pe Pământ, ca

şi în viaţa lumilor nesfârşite, în Univers”159. O formulare identică, dar

relativ detaliată, a substanţei informaţionale a acestor gânduri, utilă,

după părerea mea, înţelegerii cât mai profunde a lor, ne este oferită de

Dumitru Constantin Dulcan: „Toate planurile existenţei vizibile şi (a celei

n.n.) invizibile se suprapun: orice acţiune în plan verbal, afectiv, organic

sau funcţional, fizic sau pur informaţional, se traduce obligatoriu în

termeni de energii, de atomi, de reacţii chimice, de mobilizare fizică,

de ineluctabile legităţi. Fără această suprapunere de planuri –

începând de la particulele subatomice, trecând prin chimie, biochimie,

fiziologie, informaţie, cibernetică, Univers – nimic nu există.

Legea fundamentală a Universului o constituie corelarea

armonioasă a tuturor acestor planuri. Orice distorsiune la nivel de

acţiune sau numai de gând implică boala şi suferinţa. Soluţia prevenirii

lor constă în respectarea legii armoniei prin controlul conştient al

întregii conduite, care trebuie să aibă o finalitate în exclusivitate

pozitivă, negentropică”160.

155 Grigore Cristescu, Fapte şi orientări creştine, Editura Ramuri, Craiova, 1924, pag. 10

156 Vasile Băncilă, Filosofia vârstelor, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997, pag. 33, 34

157 ibidem, pag. 34

158 ibidem

159 Vasile Pârvan, Idei şi forme istorice, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1920,

pag. 49

160 Dumitru Constantin-Dulcan, Inteligenţa materiei, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită,

Editura Teora, Bucureşti, 1992, pag. 292, 293

118

Şi, în măsura în care, gradul nostru de autodisciplină va

creşte, solidarizarea noastră cu următoarele mărturii, depuse în faţa

eternităţii de către Valeriu Popa, va fi mai profundă: Din viaţă nu

rămâi decât cu cunoştiinţele ştiinţifice acumulate din toate domeniile şi

cu faptele de iubire morală. Ăsta e bagajul cu care pleci sus, asta e

toată averea ta. Prin credinţă şi ştiinţă, trebuie să ajungem la

convingerea că nu suntem independenţi, ci dependenţi, modul de

dependenţă faţă de Ceva sau de Cineva, va fi demonstrat mâine”161.

„Tot ceea ce facem, de la gând, privire, gest, vorbă, faptă, se

înregistrează undeva în finitul (determinabilul, astăzi doar cu mijloace

extrasenzoriale, dar mâine cu procedee tehnice ale căror rezultate vor putea fi

observate, senzorial, de către oricine n.n.) care ne înconjoară şi, când plecăm

din viaţă ne reîntâlnim cu noi, fiind direct răspunzători pentru tot ce am

făcut”162.

––––– * * –––––

161 Valeriu Popa, Sanda Ştefan, Raluca Dumitrache, Dăruim lumină şi iubire pentru

vindecarea sufletului şi a trupului, Tipografia Everest 2001, Bucureşti, 2002, pag. 15

162 ibidem, pag. 8

119

Demonstraţia existenţei unei

cauze primare a vieţii, nematerială,

unică, înţeleaptă, este termenul

sublim la care ne conduce

Fiziologia.

Această Cauză primară este

Dumnezeu.

Nicolae Paulescu, Noţiunile

de «Suflet» şi «Dumnezeu» în Fiziologie

– lecţie făcută la 18 februarie 1905, la

Facultatea de Medicină din Bucureşti.

Textul se regăseşte în lucrarea: Dr. N.C.

Paulescu, Fiziologie filosofică, vol. I,

Noţiunile de „Suflet” şi „Dumnezeu” în

Fiziologie, Ediţie îngrijită de Dr. V.

Trifu, Fundaţia regală pentru Literatură şi

Artă, Bucureşti, 1944, pag. 30

NICOLAE CONSTANTIN PAULESCU ŞI NOI

120

Medici evrei m-au rugat să

intervin pe lângă profesorul

Paulescu şi să-l rog să nu mai

combată jidovimea, ca să poată

întreprinde ei, evreii, o campanie

de pe urma căreia dânsul va

obţine, cu siguranţă, Premiul

«Nobel». Dar profesorul a refuzat

categoric şi a preferat să se lase

furat.*

*Dr. V. Trifu, Profesorul

Paulescu 1869-1931, Introducere la volumul

Dr. N.C. Paulescu, Fiziologie filosofică, vol.

I, Noţiunile de „Suflet” şi „Dumnezeu” în

Fiziologie, Ediţie îngrijită de Dr. V. Trifu,

Fundaţia regală pentru Literatură şi Artă,

Bucureşti, 1944, pag. 26

121

Istoria o fac şi învingătorii şi învinşii. Deopotrivă. Însă, de

scris o scriu numai învingătorii. Bineînţeles potrivit voinţei lor.

De câte ori voiesc ei Adevărul?… De câte ori le convine ca

acesta să fie aflat?… Ori măcar căutat…

Al doilea Război Mondial a schimbat faţa lumii. Şi s-a

sfârşit acum mai bine de o jumătate de veac. Ştiţi asta, dragii

mei.

Dar ştiţi şi cine l-a câştigat? Cine l-a câştigat în fapt?

Cine-i realul lui câştigător?…

Încă în 1921 Profesorul Doctor Nicolae Constantin

Paulescu (1869-1931) descoperă insulina. Substanţa care, an

după an, salvează vieţile a milioane şi milioane de suferinzi de

diabet. Care îi este brevetată de Ministerul Industriei şi

Comerţului la 10 aprilie 1922, sub denumirea de «pancreină».

Dar pentru care Banting şi McLeod primesc, în 1924, Premiul

Nobel.

„La 7-8 luni de la apariţia rezultatelor definitive ale lui

N.C. Paulescu în presa ştiinţifică internaţională(;) F.C. Banting şi

C.H. Best, lucrând în laboratorul de fiziologie al profesorului

McLeod de la Universitatea din Toronto, fac publice rezultatele

obţinute în aceeaşi direcţie şi revendicate ca fiind ale lor.

Adevăratul descoperitor protestează şi produce dovezile

necesare, sprijinit de o parte a lumii ştiinţifice a vremii, dar nu

mai poate împiedica marea nedreptate abil regizată de forurile

occidentale (probabil şi sub anumite presiuni evreieşti, având în

vedere proasta reputaţie de antisemit pe care şi-o crease

savantul român). Banting şi McLeod primesc Premiul Nobel(;).

Se comitea astfel, cu o abjecţie senină, probabil cea mai mare

escrocherie din istoria ştiinţifică a secolului XX.”(Răzvan Codrescu,

Doctorul Nicolae C. Paulescu sau ştiinţa lui Scio Deum Esse, în volumul Doctorul Nicolae C.

Paulescu sau Ştiinţa mărturisitoare, Crestomaţie, note şi tablou bio-bibliografic de Răzvan

Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2002, pag. 19-20)

Escrocherie nici până astăzi reparată! (Oare de ce?…)

Escrocherie despre care Dr. V. Trifu mărturiseşte public în

1944: „medici evrei m-au rugat să intervin pe lângă profesorul

Paulescu şi să-l rog să nu mai combată jidovimea, ca să poată

122

întreprinde ei, evreii, o campanie de pe urma căreia dânsul va

obţine, cu siguranţă, Premiul «Nobel». Dar profesorul a refuzat

categoric şi a preferat să se lase furat”. (Dr. V. Trifu, Profesorul Paulescu

1869-1931, Introducere la volumul Dr. N.C. Paulescu, Fiziologie filosofică, vol. I, Noţiunile de

„Suflet” şi „Dumnezeu” în Fiziologie, Ediţie îngrijită de Dr. V. Trifu, Fundaţia regală pentru

Literatură şi Artă, Bucureşti, 1944, pag. 26)

«Să nu mai combată jidovimea»!

Dară cum anume o «combătea»?

„A adresat, în 1921, o lungă «Scrisoare către ovrei»

(Paulescu, Cele patru patimi, – «Scrisoare către Ovrei», pag.

182-211), în care le arăta, cu propriile lor mărturii, intenţiile

criminale şi viţiile, în care s-au scufundat, – de ce sunt urâţi de

lume, – ce soartă nenorocită îi aşteaptă.

Le vorbia despre legea divină a Iubirii şi-i chema în sânul

Bisericii lui Christos”.(Dr. V. Trifu, opera citată, pag. 45)

„Nu mai chinuiţi Omenirea, întreţinând Discordia şi

provocând revoluţii şi războaie.

Lăsaţi lumea în pace, – şi binefacerile Păcei se vor

revărsa asupra voastră.

Dar, mai presus de toate, cereţi lui Dumnezeu să aibă

milă de voi şi să vă dea puţină înţelepciune, ca să nu mai

persecutaţi Creştinismul, şi chiar să vă întoarceţi la Doctrina

sublimă a lui Christos… pe care, în starea actuală de turpitudine

morală, în care putreziţi, n-o puteţi pricepe”.(Nicolae C. Paulescu, Cele

patru patimi şi remediile lor, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1921, pag. 211)

„«Ovreii au rămas o naţie.

Această naţie e convinsă că Imperiul lumii îi aparţine.

Ea nu are ca mijloc de a realiza aceasta, decât corupţia

spiritelor care duce la descompunerea socială.

Pentru a conchide, zicea Marchizul de la Tour du Pin, cu

două decenii înainte (Marquis de la Tour du Pin: Vers un Ordre social chrétien

(1907), citat de Leon de Poncins în La mystérieuse international juive, Paris 1936, pag. 272),

emanciparea noastră depinde de sistemul Părinţilor noştri:

a) A nu se trata Ovreii decât ca străini, şi ca străini

primejdioşi.

123

b) Să se recunoască şi să se abjure toate erorile

filosofice, politice şi economice cu care ei ne-au

otrăvit.

c) Să se reconstituie în ordinea economică, ca şi în

ordinea politică, organele vieţii proprii, care ne

făceau independenţi faţă de ei, şi stăpâni la noi

acasă».

Iar Voltaire, care, deşi nu era nici ateu, nici materialist,

voia să combată totuşi Catolicismul, – ca să placă asociaţiei

oculte a Masoneriei, – nu s-a putut împiedica să scrie categoric,

cu aproape două veacuri înainte, în «Dictionnaire

Philosophique»:

«Ovreii cred că într-adevăr, într-o zi, prezicerile

oracolelor lor se vor îndeplini şi că ei vor avea împărăţia

pământului.»

Profesorul Paulescu era mult mai puţin vehement ca

alţii. Totuşi, o adevărată furie a cuprins pe conducătorii

Iudaismului, şi, fireşte, pe numeroşii lor «prieteni»(;).

Totuşi, medicii evrei continuau să-i trimită pe

coreligionarii lor, pentru ca profesorul Paulescu, bun şi iertător,

în faţa durerii, să le descurce cazurile inexplicabile şi să încerce

să vindece pe cele disperate”.(Dr. V. Trifu, opera citată, pag. 46)

Profesorul Paulescu, căruia „Clinica, Biologia şi

Fiziologia i-au revelat cu o splendidă claritate, pe Creator, –

«Cauza primară»:

«Demonstraţia existenţei unei cauze primare a vieţii,

nematerială, unică, înţeleaptă, este termenul sublim la care ne

conduce Fiziologia.

Această Cauză primară este Dumnezeu», proclama

Paulescu în faţa studenţilor săi uimiţi şi fermecaţi. (Paulescu, Noţiunile

de «Suflet» şi «Dumnezeu» în Fiziologie – lecţie făcută la 18 februarie 1905, la Facultatea de

Medicină din Bucureşti)” (Dr. V. Trifu, opera citată, pag. 30)

Dorinţa curată şi fierbinte de a Îi sluji lui Dumnezeu: iată

ce-i leagă întreolaltă pe profesor şi pe tineretul naţionalist

Român!

Când, „la 23 martie 1924 începe la Curtea cu Juraţi din

Bucureşti judecarea aşa-zisului complot al Studenţimii împotriva

propriului guvern(;), are loc celebra depoziţie de martori din

124

partea Istoriei şi din partea Divinităţii a prof. dr. Nicolae

Paulescu(;):

«Onorată Curte!

Onoraţi juraţi!

Cauza ajunsă în judecata domniilor d-voastră nu este

tentativa decisă sau intenţia neconcretizată a unor tineri studenţi

de a întrebuinţa violenţa în raporturile dintre guvernaţi şi

guvernanţi.

Cauza ajunsă în judecarea domniilor d-voastră nu este

vreo ostilitate mai mult sau mai puţin antisocială împotriva

populaţiei evreieşti paşnice, muncitoare şi până la proba

contrară prezumată a fi loială cu statul care o găzduieşte şi în

care trăieşte.

Naţiunea Română a creat Statul Român. Naţiunea

Română este singura răspunzătoare în Istorie. Dacă piere

România, nu alţii, ci singuri noi, românii, vom fi vinovaţi.

Responsabilitatea aduce dreptul de a conduce şi, înainte

de aceasta, dreptul la apărare.

Românii sunt un popor paşnic şi o naţiune conştientă.

Suntem toleranţi cu străinii pentru că avem legitimitate pe

pământul strămoşesc şi pentru că nu ne lipseşte capacitatea de

a asimila de bună voie.

Onorată Curte!

Onoraţi juraţi!

Cauza ajunsă în judecata domniilor d-voastră este cea

mai mare primejdie naţională şi socială din istoria de două

milenii a poporului nostru.

Cauza ajunsă înaintea domniilor d-voastră este

conspiraţia Forţelor Oculte mondiale de a ni se lua dreptul la

suveranitate şi de a fonda aici în spaţiul carpato-pontodunărean

Israelul european.

125

Israelul european: stat bi-naţional cu evreii clasă

conducătoare şi exploatatoare în calitate de naţiune

învingătoare şi cu noi, românii, clasă subordonată şi exploatată

în calitate de naţiune învinsă.

În România nu există antisemitism nativ scop în sine din

ură de rasă sau ură de religie. În România există numai un

antisemitism reactiv de legitimă apărare împotriva unei

agresiuni din exterior în complicitate cu trădare din interior.

Onorată Curte!

Onoraţi juraţi!

Înainte de a vă retrage în camera de deliberare şi înainte

de a lua o decizie, vă adresez o rugăminte. Vă adresez

rugămintea să vă gândiţi că sunteţi exponenţii unei naţiuni

căreia Dumnezeu îi interzice a se sinucide.

Rugămintea că n-aveţi chiar dreptul să uitaţi cele 34

generaţii premergătoare de români care vă privesc din cer şi din

pământ.

Rugămintea să vă gândiţi că nu aveţi chiar întreg dreptul

de a nu ţine seama de ce aşteaptă şi de ce nădăjduiesc de la dvoastră

următoarele generaţii de români.

Onorată Curte!

Onoraţi juraţi!

Sunteţi îndreptăţiţi să judecaţi după legile în vigoare şi

după propria d-voastră conştiinţă.

Umila mea rugăminte şi mare rugăminte a istoriei sunt

ca la criteriul legii şi la criteriul conştiinţei să adăugaţi criteriul

Naţiunii care nu vrea să moară şi care nu trebuie să moară.

Onorată Curte!

Onoraţi juraţi!

126

Vă însoţeşte rugămintea mea şi eu alături de întreaga

Naţiune avem încredere în domniile d-voastră.»” (Dr. Şerban

Milcoveanu, Pentru ce a fost asasinat Corneliu Zelea Codreanu? 30

noiembrie 1938, vol.I, Expunerea cronologică a faptelor, Editat fără scop

lucrativ de Asociaţia foştilor preşedinţi ai Studenţimii persoană juridică şi

Liga pentru apărarea Adevărului istoric persoană juridică, Bucureşti, 2007,

pag. 13-15)

,,…Bucuria vieţii tale

Fost-a să găseşti

Leacurile ideale

Firii omeneşti…”

rezuma, după zece ani de la trecerea în

eternitate a savantului, vărul său primar, Cincinat Pavelescu.

Completa-vom oare astăzi:

«Stăruinţa faptei noastre

Este să le-urmăm.»?

––––– * * –––––

127

BIBLIOGRAFIE

(nominalizez în ea doar materiale din care

am citat sau la care am făcut referire directă)

Mareş Ioan M., Francmasoneria în filmul «Ecaterina Teodoroiu», 1933

[FM.F.E.T.]

XXX, Cuvântul Legionar, An III, nr.36, august 2006, [C.L.III.36]; An III,

nr. 39, noiembrie 2006 [C.L.III.39]; An III, nr. 46, iunie 2007,

[C.L.III.46]; An IV, nr. 53, ianuarie 2008, [C.L. IV. 53]; An IV, nr. 55,

martie 2008, [C.L.IV.55]; An IV, nr. 60, iulie 2008, [C.L.IV.60]

XXX, Din luptele Tineretului Român, (1919-1938), Editura Fundaţiei

Buna Vestire, 1993, [D.L.T.R.]

XXX, «Dosarul» Mircea Eliade, vol. V, (1936-1944), Jos farsa!, partea a

doua, Cuvânt înainte şi culegere de texte de Mircea Handoca, Editura

Curtea Veche, Bucureşti, 2001, [D.M.E.-J.F.p.II]

XXX, Expres Magazin, nr. 87, 25 martie 1992 [E.M.87]

XXX, Francmasoneria. Dezvăluiri cutremurătoare, nr. 7/2003,

[FM.D.C.7/2003] şi nr. 10/2003, [FM.D.C.10/2003]

XXX, Mişcarea Legionară în texte originale şi imagini, Editura Lucman,

Bucureşti, f.a., [M.L.T.O.I.]

XXX, Obiectiv Legionar, An II, nr. 1(7), ianuarie 2004, [O.L.1(7)]; An I,

nr. 4, octombrie 2003, [O.L.4]; An IV, nr. 38-39, Septembrie-Octombrie

2006; [O.L.38-39]

XXX, Permanenţe, anul VII, nr. 11, noiembrie-decembrie 2004,

[P.VII.11]; Anul VIII, nr. 8, august 2005, [P.VIII.8]

XXX, Santinela, nr. 17, iunie 2007

XXX, Săptămâna românească, An II, nr. 51, 16-22 noiembrie 2006

[S.R.II.51]

128

XXX, Situaţia Evreilor în România, vol. I, 1939-1941, partea I,

Coordonatori Locotenent-colonel Alesandru Duţu şi Dr. Constantin

Botoran, Editura Ţara Noastră, Uniunea Vatra Românească, Bucureşti,

2003

Andrew Cristopher & Gordievski Oleg, K.G.B., Editura All, Bucureşti, în

Nicolae Mitrică, Episoade dintr-un război nedeclarat, partea a VI-a, în

[FM.D.C.10/2003]

Angelsdorf Wilhelm von, Imperialismul Noii Ordini Mondiale,

Traducerea Johann Dumitrescu, Editura Antet, Bucureşti, f.a.

Bădescu Ilie, Cu faţa spre Bizanţ. Jurnal, Editura Evex, Bucureşti, 1998

Băiaş Ionuţ, Cine şi de ce conduce România, în [P.VIII.8]

Bărzoi Cezarina, Charisma lui Corneliu Zelea Codreanu. Perspectivă

legionară, IV, în [P.VII.11]

Băncilă Vasile, Arhangheli în istoria românească, articol apărut în Omul

Nou, Brăila, 1938, apud site-ul Fundaţiei George Manu; Filosofia

vârstelor, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997

Becescu Florin, Franc-Masoneria. Crimă-Spionaj-Anarhie, Editura

Ziarului «Porunca Vremii», Bucureşti, 1936

Bernea Ernest, Stil legionar, Tipografia Bucovina, I.E. Torouţiu,

Bucureşti, 1937; reeditare Salzburg, Colecţia Omul Nou, 1953, apud siteul

Fundaţiei George Manu

Bidegain Jean, Discurs rostit în anul 1905 în faţa Marelui Orient al

Franţei, în [O.L.1(7)]

Boldur Lăţescu Gheorghe şi Iorga Filip-Lucian, Genocidul comunist în

România, vol. IV, Reeducarea prin tortură, Editura Albatros, Bucureşti,

2003

Brădescu Faust, Viziunea integrală a Revoluţiei Legionare, Prefaţă de Dr.

Gheorghe Buzatu, ediţie îngrijită de Radu-Dan Vlad, Traducere din limba

franceză de Mădălina Martin, Editura Majadahonda, Bucureşti, 1997

Blaga Lucian, Carneţelul negru, în volumul Lucian Blaga, Aforisme,

Text stabilit şi îngrijit de Monica Manu, Editura Humanitas, Bucureşti,

2001

129

Brăileanu Traian, Politica, Editura, Albatros, Bucureşti, 2003, pag. 315.

Ediţia a I-a, Tipografia Mitropolitul Silvestru, Cernăuţi, 1928

Buzatu Gheorghe, Despre legionari şi legionarism, prefaţă la monografia

Corneliu Zelea Codreanu şi epoca sa, în [C.Z.C.E.S.]

Ciobanu Ion T., Mr., Dictatura Regelui Carol al II-lea sau despre cum sa

încercat gestionarea crizei acesteia, în [O.L.38-39], pag. 3-5. Articol

publicat iniţial în Revista Academiei Forţelor Terestre Nicolae Bălcescu

Sibiu, nr. 4 din 1999

Cioran Emil, Profilul interior al Căpitanului, în Glasul strămoşesc,

Sibiu, anul VI, nr. 10 din 25 decembrie 1940., în [M.L.T.O.I.]

Codrescu Răzvan, În căutarea Legiunii pierdute, Editura Vremea,

Bucureşti, 2001; Doctorul Nicolae C. Paulescu sau ştiinţa lui Scio Deum

Esse, în volumul Doctorul Nicolae C. Paulescu sau Ştiinţa

mărturisitoare, Crestomaţie, note şi tablou bio-bibliografic de Răzvan

Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2002

Codrin Nicoleta, Cuvânt înainte la volumul Constantin Papanace, Stilul

legionar de luptă. Concepţia tactică a Căpitanului, Editura Lucman,

Bucureşti, 2004

Coja Ion, Legionarii noştri, Editura UMC, Bucureşti, 2001; Holocaust în

România? Suită de documente şi mărturii adunate şi consemnate de ION

COJA, în folosul parlamentarilor şi al autorităţilor implicate în

elaborarea, aprobarea şi aplicarea Ordonanţei de Urgenţă nr. 31/2002 a

Guvernului României, Editura Kogaion, Bucureşti, 2002, [HOLOCAUST

ÎN ROMÂNIA?]; Notă explicativă(2), cuvânt introductiv la lucrarea:

Situaţia Evreilor în România, vol. I, 1939-1941, partea I, Coordonatori

Locotenent-colonel Alesandru Duţu şi Dr. Constantin Botoran, Editura

Ţara Noastră, Uniunea Vatra Românească, Bucureşti, 2003;

Protocoalele Kogaionului. Teze şi ipoteze consemnate şi autentificate de

Ion Coja pentru a se înţelege şi evalua corect Contenciosul Româno-

Evreiesc, inclusiv – aşa numindu-l unii – «Holocaustul din România»,

Uniunea Vatra Românească, Editura Ţara Noastră, Bucureşti, 2004;

Nicadorii, în [S.R.II.51]

Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, ”Bande,

bandiţi şi eroi”. Grupurile de rezistenţă şi Securitatea (1948-1968).

Documente, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003 [”B.B.E.”]

130

Constantin-Dulcan Dumitru, Inteligenţa materiei, Ediţia a II-a revăzută

şi adăugită, Editura Teora, Bucureşti, 1992

Crainic Nichifor, Ortodoxism şi Masonerie, în [FM.F.E.T.]; Revoluţia

legionară, apud site-ul Fundaţiei George Manu

Cristescu Grigore, Fapte şi orientări creştine, Editura Ramuri, Craiova,

1924

Crişan Radu Mihai, Spre Eminescu. Răspuns românesc la ameninţările

prezentului şi la provocările viitorului, ediţia a III-a revizuită, 2005;

Testamentul politic al lui Mihai Eminescu, 2005; Înduşmăniţii au acelaşi

crez. Testamentele politice ale lui Ion Antonescu şi Corneliu Zelea

Codreanu, 2005; Moţa şi Marin. Testamentele lor politice, 2006; Totul

pentru Hristos! Testamentul politic al lui Nicolae Iorga, 2006; Surâsul

Legiunii. Sau cum înţeleg eu Legionarismul Românesc, 2006. Fiecare

dintre ele este publicată la Editura Cartea Universitară, Bucureşti.

Demetrescu Scarlat, Din tainele vieţii şi ale universului, Editura Emet,

Oradea, 1998

Dobrescu Emilian M., Iluştri francmasoni, Editura Nemira, Bucureşti,

1999

Eliade Mircea, Profetism românesc, vol.I, Editura Roza Vânturilor,

Bucureşti, 1990; 50 de conferinţe radiofonice, Editura Humanitas,

Bucureşti, 2001; Textele «legionare» şi despre «românism», Editura

Dacia, Cluj-Napoca, 2001, [T.L.D.R.]; Libertate, în Iconar, Cernăuţi, an

III, 1937 nr. 5, în [T.L.D.R.]; De ce cred în biruinţa Mişcării Legionare,

în Buna Vestire, anul I, nr. 244 din 17 decembrie 1937, în [D.M.E.-

J.F.p.II]; Noua aristocraţie legionară, în Vremea, anul IX, nr. 522 din 23

ianuarie 1938, în [D.M.E.-J.F.p.II];

Eminescu Mihai, Opere, vol. IX, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius,

Editura Academiei Române, Bucureşti, 1980, [M.E.O.IX]; vol. X, Ed.cit.,

Bucureşti, 1989 [M.E.O. X]; vol. XII, Ed.cit., Bucureşti, 1985;

[M.E.O.XII]; vol. XV, Ed.cit., Bucureşti, 1989; [M.E.O.XV]

Manuscrisul Din şedinţele Societăţii România Jună. Naţionaliştii şi

Cosmopoliţii, în [M.E.O. IX]; Ilustraţii administrative, Timpul, 18

decembrie 1877, în [M.E.O. X]; Un cenuşar român…, Timpul, 8 aprilie

1879, în [M.E.O. X]; «Românul» continuă a se ocupa…, Timpul, 27

131

ianuarie 1881, în [M.E.O. XII]; «Românul» a contractat năravul…,

Timpul, 29 iulie 1881, în [M.E.O. XII]; Manuscrisul Superfluenţa

populaţiei, în [M.E.O.XV]; Manuscrisul Istoriografie şi coadaptare, în

[M.E.O.XV]

Georgescu-Delafras Petre, Tari şi slabi, Ediţia a III-a, Editura Cugetarea,

Bucureşti, 1937

Gheorghiu Lizeta, Cuvântul apărării – pledoaria avocatului Lizeta

GHEORGHIU – în procesul lui Corneliu Zelea Codreanu din mai 1938,

în [D.L.T.R.]

Goga Octavian, Mustul care fierbe, Editura Scripta, Bucureşti, 1992

Gyr Radu, Femeia în eroismul spiritual moral, şi naţional, Idei desvoltate

dintr-o conferinţă ţinută la 8 decembrie 1935, în aula Universităţii din

Iaşi, sub patronajul Cercului Studenţesc Tecucean, Bucureşti, f.a.,

[F.E.S.M.N.]; O lume tânără şi un moment istoric, în [F.E.S.M.N.]

Herseni Traian, Mişcarea Legionară şi muncitorimea, Editura Mişcării

Legionare, Bucureşti, 1940; Mişcarea Legionară şi ţărănimea, Ediţia a

II-a, Editura Mişcării Legionare, Bucureşti, 1940

Heinen Armin, Die Legion «Erzangel Michael» in Rumänien. Soziale

Bewegung und politische Organisation. Ein Beitrag zum Problem des

internationalen Faschismus, Südosteuropäische Arbaiten, München,

1986

Hitler Adolf, Mein Kampf, Ediţie în limba română, Editura Pacifica,

Bucureşti, 1993; Testament politic, Traducere de Nicolae Buhmeanu,

Editura Samizdat, Bucureşti, 1999, [T.P.]; Însemnarea intimă din 15

februarie 1945, în [T.P.]; Însemnarea intimă din 17 februarie 1945, în

[T.P.]

Iftimovici Radu, Spulberarea unei legende. Progromul de la Abator, în

[E.M. 87]

Ionescu Nae, Teologia. Integrala publicisticii religioase, Editura Deisis,

Sibiu, 2003, [T.I.P.R.]; Iertarea creştină, în Cuvântul, an III, nr. 624 din

29 noiembrie 1926, în [T.I.P.R.]; Sub semnul Arhanghelului, în Buna

Vestire, anul I, nr. 100 din 27 iunie 1937, apud site-ul Fundaţiei George

Manu

132

Iorga Nicolae, Idei asupra problemelor actuale, Editura Cugetarea,

Bucureşti, 1935; Discursuri Parlamentare, vol. I-iu, partea I-a, Editura

Bucovina, I.E. Torouţiu, Bucureşti, 1939, [D.P.v.I.p.I]; În chestia

manifestaţiilor studenţeşti, Discurs rostit în şedinţa din 17 decembrie

1909 a Camerei Deputaţilor, în [D.P.v.I.p.I]; Chestia agitaţiilor evreieşti,

Discurs rostit în şedinţa din 11 februarie 1910 a Camerei Deputaţilor, în

[D.P.v.I.p.I]; De ce atâta ură?, 6 iulie 1940, Neamul Românesc – în

[HOLOCAUST ÎN ROMÂNIA?]

Marrs Jim, Guvernarea secretă a Lumii. Istoria secretă ce leagă între ele

Comisia Trilaterală, Francmasoneria şi Marile Piramide, Traducerea

Nicolo Della Pupa, Editura Antet, Bucureşti, f.a.

Milcoveanu Şerban, Corneliu Z. Codreanu altceva decât Horia Sima,

vol. I şi II, Editura Crater, Bucureşti, 1996; Tactica şi strategia în

întrebări cu sau fără răspuns, Tipografia TCM Print, Bucureşti, 2001;

Atentatul din 21 septembrie 1939 contra lui Armand Călinescu şi epoca

1930-1950, Editura TCM Print, Bucureşti, 2004; Teroarea de Stat până

la 22 decembrie 1989, volum editat fără scop lucrativ de Asociaţia

foştilor preşedinţi ai Studenţimii persoană juridică şi Liga pentru

apărarea Adevărului Istoric persoană juridică, Bucureşti, 2004; Pentru ce

a fost asasinat Corneliu Zelea Codreanu? 30 noiembrie 1938, vol.I,

Expunerea cronologică a faptelor, Editat fără scop lucrativ de Asociaţia

foştilor preşedinţi ai Studenţimii persoană juridică şi Liga pentru

apărarea Adevărului istoric persoană juridică, Bucureşti, 2007

Mitrică Nicolae, Episoade dintr-un război nedeclarat, partea a III-a în

[FM.D.C. 7/2003]; partea a VI-a, în [FM.D.C.10/2003]

Nestorescu Bălceşti Horia, Ordinul Masonic Român. Mai puţină legendă

şi mai mult adevăr, cu un Cuvânt înainte de Mihail Sadoveanu, Casa de

Editură şi Presă Şansa S.R.L., Bucureşti, 1993

Nicolschi Alexandru, Autobiografie-sinteză, în [S.E.v.I.]

Noica Constantin, Limpeziri pentru o Românie legionară, în Buna

Vestire, anul IV, seria a II-a, nr. 29 din 11 octombrie 1940. Conferinţă

ţinută la Radio în seara de 5 octombrie 1940, apud site-ul Fundaţiei

George Manu

133

Odobleja Ştefan, Psihologia consonantistă şi cibernetica, Editura Scrisul

românesc, Craiova, 1978

Papanace Carol, Prefaţă la volumul Constantin Papanace Diverse stiluri

de luptă politică, Tipografia INFCON S.A., Constanţa, 2005

Papanace Constantin, MIHAI EMINESCU un mare precursor al

LEGIONARISMULUI românesc, Ediţia I-a, Editura Armatolii, Cetatea

Eternă, 1951; Diverse stiluri de luptă politică, Tipografia INFCON S.A.,

Constanţa, 2005

Papuc Ion, Cu faţa spre trecut. Portrete şi ideologii, Editura Vergiliu,

Bucureşti, 2005

Pauker-Brătescu Tatiana, Notă biografică despre Ana Pauker, în

[S.E.v.II.]

Paulescu Nicolae C., Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul,

Francmasoneria, Tipografia Antet XX Press, Filipeştii de Târg, Prahova,

2000; Ediţia I-a, 1913, două volume; Cele patru patimi şi remediile lor,

Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1921; Degenerarea Rasei

Jidăneşti, Bucureşti, 1928; Fiziologie filosofică, vol. I, Noţiunile de

„Suflet” şi „Dumnezeu” în Fiziologie, Ediţie îngrijită de Dr. V. Trifu,

Fundaţia regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1944

Pârvan Vasile, Idei şi forme istorice, Editura Cartea Românească,

Bucureşti, 1920

Petrescu Toma, Conspiraţia lojilor – Francmasonerie şi Creştinism – ,

Ediţia a IV-a, Imprimeriile Frăţia Românească, Bucureşti, 1941

Popa Valeriu, Ştefan Sanda, Dumitrache Raluca, Dăruim lumină şi iubire

pentru vindecarea sufletului şi a trupului, Tipografia Everest 2001,

Bucureşti, 2002

Posteucă Vasile, Destinul imperial al românilor. Dumnezeu, Neamul,

Omul, Editura Criterion Publishing, Norcross, GA, f.a.

Racoveanu Gheorghe, Mişcarea Legionară şi Biserica. Omenia şi

frumuseţea cea dintâi, cu o prefaţă de Constantin Papanace, Editura

Samizdat, Tiparul executat de Tipografia Antet XX Press, Filipeştii de

Târg, Prahova, f.a.

134

Rădulescu Motru Constantin, Revizuiri şi adăugiri, vol.III, Editura

Floarea Darurilor, Bucureşti, 1999

Redacţia Obiectiv Legionar, Comentarii la articolul Mr. Ion T. Ciobanu,

Dictatura Regelui Carol al II-lea sau despre cum s-a încercat

gestionarea crizei acesteia, în [O.L.38-39]

Romanescu Traian, Marea Conspiraţie Evreiască, Editura Logos,

Bucureşti, 1997

Sima Horia, Cuvânt înainte la volumul Corneliu Zelea Codreanu,

Însemnări de la Jilava, Ediţie îngrijită de Radu Dan Vlad, Editura

Majadahonda, Bucureşti, 1995. Cuvântul înainte a fost redactat pe 10

iunie 1951.

Simionescu Roxana, Doctrina Legionară. Prezentare concisă, Editura

Lucman, Bucureşti, 2003

Solomovici Teşu, Securitatea şi Evreii: vol.I, Despre călăi şi despre

victime, Prefaţă de Răzvan Theodorescu, Cuvânt înainte de Sorin Roşca

Stănescu, Editura Ziua, Bucureşti, 2003, [S.E.v.I.]; vol. II Teroare.

Crime. Turnători. Colaboraţionişti, Editura Teşu, Bucureşti, 2004,

[S.E.v.II.]

Stăniloae Dumitru, Naţiune şi Creştinism, Editura Elion, Bucureşti, 2003,

[N.C.]; Idealul naţional permanent, în Telegraful român, LXXXVIII, nr.

4, 1940, în [N.C.]; Ortodoxia, lumina lumii şi inima neamului nostru, în

Telegraful român, LXXXVIII, nr. 11, 1940, în [N.C.]; Creştinism şi

naţionalism, în Telegraful român, LXXXVIII, nr. 40, 1940, în [N.C.];

rămânem identici cu noi înşine, în Telegraful român, XCIII, nr. 1, 1945.,

în [N.C.]

Suru Şerban, Adresă către autorităţi…, în [O.L. 38-39]; Invitaţie la

Conferinţa cu titlul «70 de ani de terorism în România modernă –

începutul…», ţinută la Sala Dalles din Bd. Nicolae Bălcescu, nr. 18,

sector 1, Bucureşti, în data de 20.09.2006, între orele 18-20, în [O.L.38-

39]

Şafran Alexandru, Israel şi rădăcinile sale, Editura Hasefer, Bucureşti,

2002, [I.R.S.]; Poporul lui Israel şi Ţara lui Israel. Israel, «inima

naţiunilor»; Ereţ-Israel, sufletul universului, Curs ţinut la Universităţile

135

din Geneva, Amsterdam şi Jyvaskyla (Finlanda), la Trinity College din

Cambridge şi la Sorbona. Expunere prezentată la Paris, la Conferinţa

rabinică europeană. În [I.R.S.]

Theodoru Radu, A fost sau nu HOLOCAUST?, Editura Lucman,

Bucureşti, 2003; Contra-Raport Tismineţky-Băsescu (IV) în Santinela, nr.

17, iunie 2007

Tour du Pin Marquis de la: Vers un Ordre social chrétien (1907), citat de

Leon de Poncins în La mystérieuse international juive, Paris 1936

Trifu V. Dr., Profesorul Paulescu 1869-1931, Introducere la volumul Dr.

N.C. Paulescu, Fiziologie filosofică, vol. I, Noţiunile de „Suflet” şi

„Dumnezeu” în Fiziologie, Ediţie îngrijită de Dr. V. Trifu, Fundaţia

regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1944

Ţuţea Petre, Mussolini s-a uitat la ceas şi i-a dat ultimatum lui

Dumnezeu, în Cuvântul, numerele 115, 116, 117, 118, 13 decembrie

1990, interviu realizat de Horia Salcă, în [C.Z.C.E.S.]

Uniunea Vatra Românească, Liga pentru Combaterea Anti-Românismului

LICAR, Uniunea Veteranilor de Război şi a Urmaşilor Veteranilor,

Asociaţia Culturală Pro Basarabia şi Bucovina, Federaţia Română a

Foştilor Deţinuţi şi Luptători Anticomunişti, Liga Naţională a

Luptătorilor din Decembrie ’89, Fundaţia George Manu, Comunicat,

Bucureşti, 16 aprilie 2002 în [HOLOCAUST ÎN ROMÂNIA?]

Usca Teodor, Apel la raţiune (II), în [C.L.IV.60]

Varlam Ion, PseudoRomânia. Conspirarea deconspirării, Editura VOG,

Bucureşti, 2004

Wigoder Geoffrey, Evrei în lume. Dicţionar biografic, traducere în limba

română de Irina Horea, Viviane Prager, Carmen Stanca, Editura Hasefer,

Bucureşti, 2001

Volkoff Vladimir, Manualul corectitudinii politice. Defectele

democraţiei, Editura Antet, Bucureşti, f.a.; Tratat de dezinformare. De la

Calul Troian la Internet, Traducerea Mihnea Columbeanu, Editura Antet,

Bucureşti, f.a.

136

Zelea Codreanu Corneliu, Pentru legionari, vol. I, Editura Totul pentru

Ţară, Sibiu, 1936 şi Cărticica şefului de cuib. Manual al Gărzii de Fier,

în [O.L. 4]; Însemnări de la Jilava, Ediţie îngrijită de Radu Dan Vlad,

Editura Majadahonda, Bucureşti, 1995 [Î.J.]; Însemnarea intimă din data

de marţi 14 iunie 1938, în [Î.J.]

Zelea Codreanu Nicador, Despre nişte reformatori, în [C.L.III.36];

România ca un hotel, în [C.L.III.39], [C.L.IV.56]; Pe cine sperie

Mişcarea Legionară în [C.L. III. 46]; Cui îi e frică de Legiune, în

[C.L.IV.54]; Despre Mişcarea Legionară, în [C.L.IV.56]

XXX, 1948 mai 18. Proces-verbal al conferinţei ce a avut loc la

Ministerul Afacerilor Interne referitoare la mişcarea legionară, Arhiva

Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, fond

documentar, dosar nr. 45, f.1-4 – în [”B.B.E.”]

XXX, Corneliu Zelea Codreanu şi epoca sa, Editura Criterion

Publishing, Norcross, GA, U.S.A., 2001, [C.Z.C.E.S.]

XXX, Cronologie legionară, în [O.L.38-39], Ediţia I-a, Colecţia Omul

Nou, Salzburg, 1953

XXX, Israelite of America, 3 august 1866, apud [O.L.1(7)]

XXX, Jewish Banker, de Comte de Saint-Aulaire din Geneve contra la

Paix, Librarie Plan, Paris, 1936, apud [O.L.1(7)]

XXX, The American Hebrew, 20 septembrie 1920, apud [O.L.1(7)]

XXX, The Jewish World, 9 februarie 1883, apud [O.L.1(7)]

––––– * * –––––

7 comentarii

  1. Un scurt clip cu Razvan Codrescu, la Colocviul anual de filosofie de la Tecuci, unde il apara pe Paulescu de furia evreilor;

  2. Hello.This article was really interesting, especially because I was searching for thoughts on this matter last Saturday.

  3. Nice post. I learn one thing more challenging on different blogs everyday. It should always be stimulating to learn content material from other writers and observe just a little something from their store. I’d favor to use some with the content material on my weblog whether you don’t mind. Natually I’ll give you a link in your web blog. Thanks for sharing.

  4. Hi there, I found your site via Google while looking for a related topic, your website came up, it looks good. I have bookmarked it in my google bookmarks.

  5. Good post. I study something tougher on completely different blogs everyday. It would at all times be stimulating to learn content material from different writers and practice a little one thing from their store. I’d prefer to make use of some with the content material on my blog whether you don’t mind. Natually I’ll give you a hyperlink on your web blog. Thanks for sharing.

  6. What’s Happening i’m new to this, I stumbled upon this I have found It absolutely useful and it has helped me out loads. I hope to contribute & help other users like its aided me. Good job.

  7. Well, it is very good, but what about the other choices we have here? Do you mind making a further post regarding these as well? Regards!


Comments RSS TrackBack Identifier URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s